Lucrarea lui
Jean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoasei
colective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile.
Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe care
și-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea unei
primejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate și
asaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii,
războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmărește
modul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicile
cotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioase
etc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediu
târziu și germenii erei moderne.
Ca atare,
aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prin
ritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica,
departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relația
crimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decât
oricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prin
stresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplata
neîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină
„populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiuni
de împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni se
conturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunile
unei inexorabile catastrofe.
Pe lângă echilibrul
fin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinită
putere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea
(lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizate
cimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destine
încâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii,
ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.
Importanța
volumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușor
mecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea
(posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecare
epocă își inventează inamicii.
În acest
sens, Frica în Occident... explorează
și dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât și
maniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți în
absolută siguranță.
„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decît
oricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulge
orice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea,
a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somn
sunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăuga
decalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneori
prost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși,
în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să se
autodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cu
duhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturisească
crime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsul
variază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiune
acută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitate
ieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii,
se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu se
considerau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse în
limbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicația
hebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Baroja
aduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat,
Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoria
din Țara Bascilor. În Memoriile sale,
Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor.
La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbă
credulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și la
zborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului de
edictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor și
al judecătorilor.” (pp. 587-588)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu