marți, 13 iunie 2017
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
sâmbătă, 3 iunie 2017
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
În vreme ce ascultam o înregistrare cu părintele
Constantin Galeriu: „Și iartă nouă datoriile
noastre, precum și noi am iertat datornicilor noștri” (Matei 6, 12)
Să ne condiționeze Dumnezeu? Așa cum noi am iertat
celor care ne-au fost datori, la fel să ierți și Tu datoriile noastre? Dacă noi
– puțin, și Tu – puțin? Dacă noi – mult, și Tu – mult? Dacă noi am iertat doar cu
gura, iar în suflet ioc, tot așa și Tu? Prin aceste cuvinte nu ne arătăm noi
drepți (fiindcă am făcut ceea ce trebuia), și, -n realitate, nici n-am început
să iertăm? Să fie cuvintele Mântuitorului o chemare la smerenie? Să ni le vâre
pe gât pentru că știe că nu putem mai mult? Și, tocmai fiindcă nu putem mai
mult, se mulțumește El cu atâta? Dar noi ce simțim când, dând din aripi ca
s-atingem firmamentul, vedem că, asemenea gâștelor, n-am ajuns nici măcar în
vârful căpițelor de fân?
Înțeleg că aceste vorbe sunt cheia rugăciunii
domnești, și că prin ele se face o oarecare cernere a candidaților la izbăvire,
dar de ce e nevoie de o cernere? N-ar fi fost mai simplu să ierte pre noi, indiferent de cum am iertat noi
pre alții? Și să zicem că vom ajunge
să facem întocmai și ni se va da să fim în Duh și-n Adevăr – ne vom mai putea
considera îndreptățiți să revendicăm ceea ce-am cerut până atunci (adică
iertarea datoriilor), când ne vom vedea făptura viciată, lutul din care am fost
creați, noroiul plin de sânge dintre degete? Nu ne întoarcem noi astfel la o
anumită învățătură a Bisericii care spune că suntem din cale-afară de păcătoși,
nevrednici pentru acest „paradis terestru”, fiind nevoiți să ne denigrăm zi de
zi existența, dacă vrem ca la sfârșitul periplului pământesc să punem și noi
mâna pe un petic de nor din Împărăția Preabunei și Preamilostivei Sfintei
Treimi?
În caz că Biserica are dreptate, de ce vrea Dumnezeu
să fim ca El (chit că suntem vai ș’amar de capul nostru), căci precum Dânsul ne iartă..., așa și noi să
iertăm...? Se joacă Preaînaltul cu noi sau cineva ne-a tâlcuit greșit voia Lui?
joi, 1 iunie 2017
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Mă spălam pe dinți și mi-am adus aminte de cuvintele
părintelui Savatie Baștovoi. Interviurile
Radio Reîntregirea. Convorbirea îmi parvenise (piratată, pe CD) prin
mijlocirea unui amic din județul Alba: „Cel mai mare dar al nostru este ca
Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc, care să ne nască în duh”.
Păi dacă-i așa, suntem pierduți în proporție de
80%. Să-mi spună cineva unde aș putea să găsesc un asemenea om, care (pentru că
părintele vorbea despre duhul lui
Hristos) să mă fete și pe mine în spiritul Lui? Unul care (întocmai ca vântul) să
sufle unde-o vrea, iară noi (pentru că așa am fost concepuți) să auzim ce are
de spus, dar să nu știm de unde vine și încotro o să se ducă (Ioan 3, 8). Și să
nu-mi ziceți că-i întâlnim la tot pasul și că e nevoie doar de puțintică
nădejde, fiindcă e cât se poate de departe de autenticul situațiilor cu care mă
confrunt zilnic.
Adeseori ne forțăm să credem că ei sunt vocea lui
Dumnezeu, ceea ce neagă realitatea „indiscutabilă” a faptelor. Tot așa, foarte
bine, putem să ne încredințăm mântuirea oricărui individ convenabil, care își
dă girul pentru sufletele noastre. Dar lucrul acesta nu schimbă adevărul despre
ei, și anume că sunt o plăsmuire a intelectului (și, de ce nu, a sufletului?)
nostru ahtiat după all-inclusive-urile cerești, despre care am
auzit fel și fel de povești (ce n-au fost scrise sub ochii noștri), și suntem
siguri că-s acolo și ne așteaptă.
Tot ieromonahul Baștovoi mai spune (nu-mi amintesc
unde): că nu trebuie să ne transformăm duhovnicii în guru, ci să facem
ascultare (de aceștia), însă cu
smerenie.
Cuvintele lui sunt puse pe repeat de mintea-mi care vrea să ajungă la acea stare și, paralel,
are grijă ca niciun strop din pasta mentolată pe care-o plimb în gură să nu-mi
cadă pe tricou. Că e posibil ca sacerdoții (în special cei cărora ne spovedim)
să cadă în păcat – tot ce se poate. Că dacă-mi murdăresc bluza, mai rămâne
atâta apă pe pământ cât e nevoie să o spăl cu Dero și pe urmă s-o clătesc –
categoric. Și atunci ce e de făcut?
Aparent, lucrurile ar trebui lăsate în bătaia vântului. Numai că omul prin care trece
această suflare pe toate le judecă (deși el nu e judecat de niciunul) – 1
Corinteni 2, 15, și sunt obligat să întreb: Unde sunt drepții și căile lor ce
strălucesc în același fel ca lumina, și care merg înainte și luminează (în
întunericul vieții, n. m.) până la ivirea zilei? – (Proverbele, 4, 18, Septuaginta). Iar în caz că le-am găsit,
nu-i la mintea cocoșului că atari persoane pot fi și ridicate în slava cerului,
și afundate în mățăraia infernului, căci ele tot una bună o să știe și-o să urmeze
– calea lui Dumnezeu? Așa că, să o lăsăm mai moale cu pericolul ispitirii
reverendului întru cele înșelătoare, fiindcă n-are a face cu ceea ce aparține
unui om duhovnicesc. Pentru că a fi în duhul Domnului înseamnă, nici mai mult,
nici mai puțin, a avea mintea Lui –
(1 Corinteni 2, 16). Și, conform drumului din cărămizi galbene al deducției,
suntem nevoiți să ne întoarcem la prima variantă: Să lăsăm totul în plata duhului.
Așadar, să nu ne mai codim atâta când vine vorba
să-i cumpărăm, de exemplu, un veștmânt nou clericului, de ziua lui; să nu mai șovăim
în a-i spune că are dreptate, dacă ceea ce-a zis a fost just, doar pentru că
trebuie să avem grijă să nu-i dăm întâietate în fața tuturor celorlalți, din
teama de a-l face să cadă în (mereu prezenta) slavă deșartă. Însă și viceversa,
când dulapul îi este burdușit cu odăjdii, când câștigă cât doi-trei muncitori
la un loc, sau, în cazul unei maculări târzii a etichetei sale de om infailibil,
să nu pregetăm în a-i corecta inexactitățile. Și asta, pentru că Ioan 18, 22-23
și 1 Corinteni 11, 19 sunt valabile pentru toată lumea; nimeni nu poate fi
scutit de la alegerea grâului din neghină. Posibil, în plurivalența unor debili
mintal, prin care numai Dumnezeu știe cum să echilibreze balanța discernerii.
Sunt sigur că pentru unii expresiile Vorbește preotul!... și Să nu-l contrazici pe părintele! sunt elementele
lor verbale cele mai de preț. Doar că aceștia sunt cei care se smintesc cu ușurință
când balonul de sticlă al becului se sfarmă sub talpa gingașă a păstorului. Dacă
a greși e ceva normal pentru fiecare dintre noi – fie sfințenia starea de
normalitate la care ni se cere să ajungem –, ei nu intenționează să priceapă chestiunea aceasta și pictează o ditamai
aurora boreală de jur împrejurul unei sutane. O imagine ce n-o să se dizolve
câtă vreme ei vor avea grijă să o țină bine-nrămată.
Mâine-poimâine o să caște gura și la lecțiile de
balet, pe care (inexplicabil, dar cât se poate de realizabil) preacucernicul
părinte le va preda, cu crucea la piept, de la amvon.
N-o fi dracul atât de negru pe cât se crede, dar
nici părintele meu duhovnic atât de deștept.
(grecescul pneúma
traduce ebraicul rûach, care, în
ambele cazuri, înseamnă atât vânt, adiere, suflare, cât și duh, spirit și
putere vitală.)
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
„Pe tine, cea într-adevăr Născătoare de Dumnezeu,
te mărim”
În versiunea revizuită și comentată de B. V.
Anania a Noului Testament din ’95 găsesc o notă interesantă la versetul 25 al capitolului 1 din evanghelia
după Matei: „Și nu a cunoscut-o (el, Iosif) până ce ea (Maria) L-a născut pe
Fiul ei. Și I-au pus Acestuia numele Iisus”.
Redau nota:
„În limbajul biblic: a cunoaște (o femeie): a avea
legături trupești (cu ea). Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus
S-a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt). Textul de față nu
atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, așa cum ea reiese din restul
Evangheliilor și din tradiția Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-prepoziție
héos
꞊ până, până ce, până când, are și semnificația de continuitate, perpetuitate
(Bailly). Verbul care o precede, ouk eginosken ꞊ n-a cunoscut-o
(redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original la
imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acțiune care nu se termină, care nu
are un capăt. Compară pe héos de aici cu cel din 2 Rg 6, 23:
[Micol] «n-a avut copii până în ziua morții ei»; Ps
109, 1: «Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut
picioarelor Tale»; Mt 28, 20: «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până
la sfârșitul veacului»; Lc 2, 37: [Prorocița Ana] «văduvă până
la optzeci și patru de ani». În toate cazurile, héos nu semnifică un
capăt al acțiunii sau situației care-l angajează (că adică Micol ar fi avut
copii după moarte, că Fiul n-ar mai fi șezut de-a dreapta Tatălui după
înfrângerea vrăjmașilor, că Iisus n-ar mai fi cu apostolii după sfârșitul
veacului, că Prorocița Ana s-ar fi recăsătorit după vârsta de 84 de ani), de
unde rezultă fără echivoc că textul de față nu implică o legătură maritală
între Iosif și Maria, nici înainte și nici după nașterea lui Iisus”.
Un alt pasaj delicat – din care diverse forțe creștin-protestante
(și nu numai) încearcă să scoată ceea ce nu există (că, de vreme ce Moise a scos
apă din piatră seacă, ei de ce n-ar face o minune?) – este cel din capitolul 2
din evanghelia după Ioan: „Și Iisus i-a zis: Ce ne privește, femeie, pe Mine și
pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit” (In 2, 4).
Pentru a înțelege mai bine ceea ce vreau să spun,
redau traducerea lui D. Cornilescu: „Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu
cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul»”. Din replica pe care o aplică Fiul lui
Dumnezeu mamei Sale ar trebui să reiasă distanța de nedepășit dintre cei doi și
(-n aplauzele fraților și surorilor de pretutindeni, care n-au de ce să ceară
sprijinul unei simple femei, unui subiect dispensabil după utilizare, unui
mijloc prin care Mai-Marele Cerurilor și-a atins scopul) atitudinea de
respingere necondiționată pe care suntem obligați să o avem față de așa-zisul
cult al sfinților și-ndeosebi (Haideți, să vă aud cum scrâșniți din dinți!) al
Născătoarei de (Să vă aud!) Dumnezeu. Nimic mai fals, după cum reiese tot din
versiunea lui Anania.
E drept, literal s-ar traduce prin: „Ce este mie și ție?”, care – citez din
comentariu – este un „semitism frecvent atât în Vechiul, cât și în Noul
Testament, întrebare care, de obicei, întâmpină o intervenție inoportună. În
cazul de față, ea e motivată prin sintagma următoare: «Ceasul Meu încă n-a venit»”.
Cât despre cuvântul femeie, aruncat
parcă din vârful limbii, citim că este o „adresare aparent ireverențioasă a
unui fiu față de mama sa, dar familiară în limbaj ebraic. Iisus o folosește
intenționat atât aici, cât și, mai târziu, pe cruce (In 19, 26) ca o rezonanță
a textului din Fc 3, 15-20, dar cu semnificație duhovnicească; așa cum femeia
Eva devine «mama tuturor celor vii», femeia Maria – «Eva cea nouă» – devine
mama lui Mesia și, prin El, a tuturor viilor din împărăția lui Dumnezeu.
Semnificația e atestată de faptul că Iisus (precum cel dintâi fiu din parabola
celor doi fii, din Matei 21, 28-32, n. m.) ascultă rugămintea mamei Sale de a-Și
începe aici și acum lungul șir al minunilor care-I adeveresc dumnezeirea”. Unde
mai pui că într-o traducere, să spunem, la fel de liberă ca cea de mai sus, fragmentul
din Ioan 2, 4 se poate traduce și prin: „Femeie, ce are de-a face asta (sau ăsta, lucrul acesta, faptul că nuntașii nu mai aveau vin) cu noi?”
În concluzie, putem să stăm liniștiți. Iisus n-a
pocnit-o verbal pe cea a cărei feciorii
și nașteri mai presus de cuvânt (împreună
cu Patimile Domnului) au rămas ascunse
prințului acestei lumi (Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul Evanghelistului
Ioan și a Sfântului Apostol Petru), pe cea care a născut credința și bucuria (Sfântul Justin Martirul și Filosoful),
pe cea care – spre deosebire de Eva, care a fugit de glasul Părintelui – a alergat la Dumnezeu (Tertulian), pe
cea care a fost sieși și întregului neam
omenesc pricina mântuirii (Sfântul Irineu de Lyon), pe cea pe care Clement
Alexandrinul, ca mulți alții, o numește Biserică.
Nu, nici vorbă de așa ceva. El a făcut doar ceea
ce trebuia să se facă, pentru ca oile să se separe (încă de pe pământ) de
capre.