Mă spălam pe dinți și mi-am adus aminte de cuvintele
părintelui Savatie Baștovoi. Interviurile
Radio Reîntregirea. Convorbirea îmi parvenise (piratată, pe CD) prin
mijlocirea unui amic din județul Alba: „Cel mai mare dar al nostru este ca
Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc, care să ne nască în duh”.
Păi dacă-i așa, suntem pierduți în proporție de
80%. Să-mi spună cineva unde aș putea să găsesc un asemenea om, care (pentru că
părintele vorbea despre duhul lui
Hristos) să mă fete și pe mine în spiritul Lui? Unul care (întocmai ca vântul) să
sufle unde-o vrea, iară noi (pentru că așa am fost concepuți) să auzim ce are
de spus, dar să nu știm de unde vine și încotro o să se ducă (Ioan 3, 8). Și să
nu-mi ziceți că-i întâlnim la tot pasul și că e nevoie doar de puțintică
nădejde, fiindcă e cât se poate de departe de autenticul situațiilor cu care mă
confrunt zilnic.
Adeseori ne forțăm să credem că ei sunt vocea lui
Dumnezeu, ceea ce neagă realitatea „indiscutabilă” a faptelor. Tot așa, foarte
bine, putem să ne încredințăm mântuirea oricărui individ convenabil, care își
dă girul pentru sufletele noastre. Dar lucrul acesta nu schimbă adevărul despre
ei, și anume că sunt o plăsmuire a intelectului (și, de ce nu, a sufletului?)
nostru ahtiat după all-inclusive-urile cerești, despre care am
auzit fel și fel de povești (ce n-au fost scrise sub ochii noștri), și suntem
siguri că-s acolo și ne așteaptă.
Tot ieromonahul Baștovoi mai spune (nu-mi amintesc
unde): că nu trebuie să ne transformăm duhovnicii în guru, ci să facem
ascultare (de aceștia), însă cu
smerenie.
Cuvintele lui sunt puse pe repeat de mintea-mi care vrea să ajungă la acea stare și, paralel,
are grijă ca niciun strop din pasta mentolată pe care-o plimb în gură să nu-mi
cadă pe tricou. Că e posibil ca sacerdoții (în special cei cărora ne spovedim)
să cadă în păcat – tot ce se poate. Că dacă-mi murdăresc bluza, mai rămâne
atâta apă pe pământ cât e nevoie să o spăl cu Dero și pe urmă s-o clătesc –
categoric. Și atunci ce e de făcut?
Aparent, lucrurile ar trebui lăsate în bătaia vântului. Numai că omul prin care trece
această suflare pe toate le judecă (deși el nu e judecat de niciunul) – 1
Corinteni 2, 15, și sunt obligat să întreb: Unde sunt drepții și căile lor ce
strălucesc în același fel ca lumina, și care merg înainte și luminează (în
întunericul vieții, n. m.) până la ivirea zilei? – (Proverbele, 4, 18, Septuaginta). Iar în caz că le-am găsit,
nu-i la mintea cocoșului că atari persoane pot fi și ridicate în slava cerului,
și afundate în mățăraia infernului, căci ele tot una bună o să știe și-o să urmeze
– calea lui Dumnezeu? Așa că, să o lăsăm mai moale cu pericolul ispitirii
reverendului întru cele înșelătoare, fiindcă n-are a face cu ceea ce aparține
unui om duhovnicesc. Pentru că a fi în duhul Domnului înseamnă, nici mai mult,
nici mai puțin, a avea mintea Lui –
(1 Corinteni 2, 16). Și, conform drumului din cărămizi galbene al deducției,
suntem nevoiți să ne întoarcem la prima variantă: Să lăsăm totul în plata duhului.
Așadar, să nu ne mai codim atâta când vine vorba
să-i cumpărăm, de exemplu, un veștmânt nou clericului, de ziua lui; să nu mai șovăim
în a-i spune că are dreptate, dacă ceea ce-a zis a fost just, doar pentru că
trebuie să avem grijă să nu-i dăm întâietate în fața tuturor celorlalți, din
teama de a-l face să cadă în (mereu prezenta) slavă deșartă. Însă și viceversa,
când dulapul îi este burdușit cu odăjdii, când câștigă cât doi-trei muncitori
la un loc, sau, în cazul unei maculări târzii a etichetei sale de om infailibil,
să nu pregetăm în a-i corecta inexactitățile. Și asta, pentru că Ioan 18, 22-23
și 1 Corinteni 11, 19 sunt valabile pentru toată lumea; nimeni nu poate fi
scutit de la alegerea grâului din neghină. Posibil, în plurivalența unor debili
mintal, prin care numai Dumnezeu știe cum să echilibreze balanța discernerii.
Sunt sigur că pentru unii expresiile Vorbește preotul!... și Să nu-l contrazici pe părintele! sunt elementele
lor verbale cele mai de preț. Doar că aceștia sunt cei care se smintesc cu ușurință
când balonul de sticlă al becului se sfarmă sub talpa gingașă a păstorului. Dacă
a greși e ceva normal pentru fiecare dintre noi – fie sfințenia starea de
normalitate la care ni se cere să ajungem –, ei nu intenționează să priceapă chestiunea aceasta și pictează o ditamai
aurora boreală de jur împrejurul unei sutane. O imagine ce n-o să se dizolve
câtă vreme ei vor avea grijă să o țină bine-nrămată.
Mâine-poimâine o să caște gura și la lecțiile de
balet, pe care (inexplicabil, dar cât se poate de realizabil) preacucernicul
părinte le va preda, cu crucea la piept, de la amvon.
N-o fi dracul atât de negru pe cât se crede, dar
nici părintele meu duhovnic atât de deștept.
(grecescul pneúma
traduce ebraicul rûach, care, în
ambele cazuri, înseamnă atât vânt, adiere, suflare, cât și duh, spirit și
putere vitală.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu