În vreme ce ascultam o înregistrare cu părintele
Constantin Galeriu: „Și iartă nouă datoriile
noastre, precum și noi am iertat datornicilor noștri” (Matei 6, 12)
Să ne condiționeze Dumnezeu? Așa cum noi am iertat
celor care ne-au fost datori, la fel să ierți și Tu datoriile noastre? Dacă noi
– puțin, și Tu – puțin? Dacă noi – mult, și Tu – mult? Dacă noi am iertat doar cu
gura, iar în suflet ioc, tot așa și Tu? Prin aceste cuvinte nu ne arătăm noi
drepți (fiindcă am făcut ceea ce trebuia), și, -n realitate, nici n-am început
să iertăm? Să fie cuvintele Mântuitorului o chemare la smerenie? Să ni le vâre
pe gât pentru că știe că nu putem mai mult? Și, tocmai fiindcă nu putem mai
mult, se mulțumește El cu atâta? Dar noi ce simțim când, dând din aripi ca
s-atingem firmamentul, vedem că, asemenea gâștelor, n-am ajuns nici măcar în
vârful căpițelor de fân?
Înțeleg că aceste vorbe sunt cheia rugăciunii
domnești, și că prin ele se face o oarecare cernere a candidaților la izbăvire,
dar de ce e nevoie de o cernere? N-ar fi fost mai simplu să ierte pre noi, indiferent de cum am iertat noi
pre alții? Și să zicem că vom ajunge
să facem întocmai și ni se va da să fim în Duh și-n Adevăr – ne vom mai putea
considera îndreptățiți să revendicăm ceea ce-am cerut până atunci (adică
iertarea datoriilor), când ne vom vedea făptura viciată, lutul din care am fost
creați, noroiul plin de sânge dintre degete? Nu ne întoarcem noi astfel la o
anumită învățătură a Bisericii care spune că suntem din cale-afară de păcătoși,
nevrednici pentru acest „paradis terestru”, fiind nevoiți să ne denigrăm zi de
zi existența, dacă vrem ca la sfârșitul periplului pământesc să punem și noi
mâna pe un petic de nor din Împărăția Preabunei și Preamilostivei Sfintei
Treimi?
În caz că Biserica are dreptate, de ce vrea Dumnezeu
să fim ca El (chit că suntem vai ș’amar de capul nostru), căci precum Dânsul ne iartă..., așa și noi să
iertăm...? Se joacă Preaînaltul cu noi sau cineva ne-a tâlcuit greșit voia Lui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu