Zaharia Stancu - „POEZII” (Editura MINERVA, 1987). Antologie, postfață și bibliografie de Artur Silvestri.

 

Putem plasa versurile lui Zaharia Stancu între biografismul câmpenesc și mitologia locurilor natale, unde „materia lirică” nu se aglutinează în jurul plăsmuirilor beatice, ci urcă „vitejește” către colina unei memorii sedimentate lent.

Autorul mizează rareori pe rafinamentul livresc sau pe inovațiile lingvistice (deși nu duce lipsă), rămânând fidel unui etos bine conturat – chit că nu atinge mereu coerența evocatoare pe care cititorul o așteaptă.

Remarcăm aplecarea spre imaginarul rural, filtrat printr-o sensibilitate sobră, în care spațiul (pajiștea, lanurile verzi, iarba crudă, livezile, poteca, miriștea, plaiul de basm...) devine o extensie a vieții interioare, iar peisagistica îndeplinește o funcție existențială și parțial decorativă. Relația cu mediul nu este doar o zugrăveală de amorul artei; din contră, ea păstrează niște caracteristici firești, la îndemâna oricui – căci interesul major nu rezidă atât în originalitatea expresiei, cât în băltirea unei tonalități (chiar dacă inegală) ușor de recunoscut. Există pagini în care intensitatea trăirii compensează fragilitatea arhitecturii verbale, după cum există și secvențe în care linia compozițională se diluează într-un mod previzibil.

Astfel că, judecate strict estetic, stihurile lui Zaharia Stancu nu propun ceva nou, în raport cu evoluția liricii românești moderne, forța lor constând în remanența unui glas recognoscibil, ce revine obsesiv asupra acelorași nuclee tematice.

 

        
                                                         (Zaharia Stancu, 1916)    

NOR DE VARĂ

 

 

Tu, nor de vară rumen, belșug de-argint și apă,

Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină,

Cum stau trudit și singur încovoiat pe sapă

Și-mi picură sudoarea și lacrima în tină,

Abate-ți mersul și prin acest văzduh o clipă,

Cu fulgere și tunet destramă-te în ploi,

Că azi un pâlc de pasări cu fâlfâiri de-aripă

Pe țarina mea arsă zvârli semințe noi.   (p. 25)

 

 

SÂNGELE DEVINE NEGRU

 

 

Sângele devine negru, mai negru

Decât pământul, decât smoala,

Plopii și-au ridicat brațele,

Salcia singură și-a lăsat poala.

 

Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,

Vulturul zboară, zboară mereu.

Mi-e sete numai de lună, numai de lună,

Și inimii de sângele meu.   (p. 78)

 

 

ROMANȚĂ NAIVĂ

 

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Mă vor îngropa cu un steag și-o goarnă.

Prin văzduhul înalt, plugul timpului

Castele de zăpadă răstoarnă.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Se va rosti o cuvântare.

Unul înalt va spune c-am fost mic,

Apoi c-am fost mare.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Oamenii se plimbă pe lună.

Unde-o fi raiul cu piersici și rodii?

E iarnă grea cu văzduh de furtună.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Troiene cad din cer grămadă.

Vreau să lunec din nor în nor,

Alb și ușor, ca un fulg de zăpadă.   (p. 109)

                                        (Zaharia Stancu, 1918)

Am ajuns la POSTFAȚĂ – semnată de Artur Silvestri și intitulată „CÂNTECUL” ARHAIC:

 

„Prin 1922, în lumea gazetărească a Bucureștilor, își făcu apariția un tânăr subțiratec și înalt, care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată atenția la el era o privire verzuie și mocnită, misterioasă și prevestind primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de soare, și buzele trădau o senzualitate de mediteraneean; sprâncenele conjugate și stufoase sporeau impresia de creatură sălbatecă, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligență decât o documenta psihologicește. Acest tânăr cu înfățișare hotărâtă, lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac, venea din Roșiorii de Vede ai Deliormanului și se numea Zaharia Stancu. Începuse, cu vreo doi ani mai înainte de aceasta, să publice poezii și continuase cu poeme și cu gazetărie, încântat poate că reușise, puțin înainte de sfârșitul lui 1920, să se facă cunoscut, cu o poezie prin Universul literar al lui Nikita Macedonski. Vremurile erau grele și nesigure, însă în literatura română începuse să se simtă o mentalitate nouă, pe care organismul acesta spiritual o arăta întâia oară de când se scria românește: pentru scriitor, literatura trebuia să fie acum, mai degrabă decât altădată, creație și abia mai pe urmă cultură. Cei care apăreau acum ori începeau să-și consolideze opera, adoptată înainte de război, aduceau cu ei sentimentul că într-o Românie întregită toate valorile vernaculare pot ajunge la o dimensiune națională; cultura românească își descoperea toate componentele și le slobozea energiile, concentrate în vremi, în direcția unei restaurații ideale.

Acest «regionalism», care trebuia, ca să capete vigoare, să ajungă la esența națională, anima și pe acest tânăr venit din Burnas, precum impulsiona pe transilvăneanul Lucian Blaga, pe argeșeanul Ion Pillat, pe moldavii Bucovinei Iulian Vesper, Dragoș Vicol și Mircea Streinul, pe Aron Cotruș, poetul moților, pe liricul târgurilor moldovenești, George Bacovia, pe balcanicul Bucurescilor (sic!), Ion Barbu. O substanță românească rezultată dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adăugaseră stratificații istorice, își căuta încă o dată vocile care să facă să răsune un fond estetic nu atât «nelatin» (precum se exprimase Lucian Blaga), cât «neconsumat». Această revoltă a fondului neconsumat, proprie momentelor în care o integrală a unei culturi își caută idealitatea imanentă ca s-o exprime, explică, dintr-un punct de vedere, desfășurările nepereche pe care literatura română le cunoscu îndată după 1919 și până înainte de 1940. În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se clarifice în direcția resuscitării unui fond antropologic, și chiar dacă aceste îndemnuri se vor reformula abia târziu, după încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic instinctiv putuse, totuși, să-și găsească interpreți pe măsură. Această desfășurare de pânze, valorificând o geografie spirituală cu rădăcină străveche și totuși activă, găsi, printre reprezentanții unui spirit sudic, și pe Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană, rapsodul, pentru multă vreme, al acestei regiuni etnografice.

Poetul e, așadar, un sudic, însă un om al Sudului din stânga Oltului și din văile Vedei și a Călmățuiului; el nu ilustrează spiritul pandur gorjan și nici haiducia olteană. Câmpia lui nu este Bărăganul fără ape, torid în zilele verii, când lasă să se vadă pe orizonturi iluzoria «apă a morților», și sumbru în nopțile adânci, ca de pampă argentiniană. Omul Teleormanului nu e un «gaucho» și nici o vietate a Dunării, care clipocește mai jos, către medievalele raiale; el ilustrează o civilizație a sedentarilor, de îndeletnicire agrară, aflați prin comunicațiile de râuri în legătură cu Argeșul și cu Transilvania, și, mai în jos, cu Balcanii. Pe aici au trecut, în vremi străvechi, tracii, care pătrunseseră adânc în Grecia, ajungând în Tessalia; aci debarcase odinioară Alexandru Macedon și fusese obligat să culce grâul, înalt cât statura unui om, cu lăncile la pământ; aci se așezaseră grecii, venind din cetățile Pontului Stâng, ca să facă, în stânga Dunării, comerț; aci pe lângă păduri, nu simți decât târziu nevoia de a se creștina. Este, față de Vlașca pădurilor, o prelungire a lumii colinare, o punte a Transilvaniei către Balcani, și mulțimile de păstori ardeleni care veneau să ierneze la Dunăre se așezau prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine, o lume a văilor, cu satele rânduite unul lângă altul în obști de riverani.

Din această civilizație conservatoare și deopotrivă absorbantă, cu rădăcini în culturile de deal și în acelea de câmpulunguri montane, ieși, deodată, și poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, în formula ei fundamentală, a unui poet.” (pp. 149-151)

 

N-am cum să mă ridic la nivelul Cuvântului de încheiere. Odinioară se redacta altcumva. De pe pagina de Wikipedia dedicată lui Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Tîrnăcop) aflu care i-au fost deciziile politice („a susținut poziții autarhice și profund antiliberale, xenofobe și antiintelectuale”) și ambițiile culturale (protocronismul și tot ce izvorăște din el).

Or asta nu mă-mpiedică să lecturez mai departe: „Întâile poeme..., izbesc prin ineditul documentului etnografic, apt să reconstituie o regiune mai degrabă decât să afirme o poezie...”