Niște unii - ciorna unui articol -

 

Deunăzi pe Facebook, domnul Felix Țele:

 

„Urmează să anunțăm la Dezarticulat Books cel puțin două call-uri pentru creații literare... M-am tot gândit la elefantul din cameră, textele scrise integral sau cu ajutorul LLM-urilor, și cum să tranșez problema în regulamente. În marketing LLM-urile fac deja parte din munca unui «working writer», e doar o unealtă care înlocuiește, printre multe altele, vechile «swipe files» de acum o decadă... (...) Dar hei, nu se așteaptă nimeni la o frază a la Marquez sau Cărtărescu atunci când citește descrierea unei perechi de chiloți pe care vrea să o cumpere sau nu. Nici brandul pentru care scrii, nici cumpărătorul (pe noi ne-ar încânta și o Papadat-Bengescu, n.n.).

DAR. Ca «scriitor de vocație», care ocazional scrie proză scurtă (nu i-am descoperit, pe internet, nici măcar o povestioară, n.n.) deși timpul pe care-l pot dedica scrisului literar e din ce în mai scurt (presimțim că vrea să se confeseze, n.n.), nu folosesc LLMs (decepție! n.n.) (...)

Când vine vorba de literatură, publicul, cel puțin cel de ceea ce numim «literary fiction» (preferăm clasicul «literatură ficțională», n.n.) căruia ne adresăm ca editură, se așteaptă în continuare să cumpere cărți ca să citească texte gândite și scrise de oameni în carne și oase. Totuși, fiind la rândul meu cititor și la fel de deschis la minte ca și publicul (sper), accept să citesc și texte realizate cu ajutorul AI (afirmă că mușteriii doresc numai artă de sorginte umană, apoi o dă la întors și declară că respectivii ar face bine să fie toleranți cu producțiile mașinale, n.n.) dacă acele texte mă incită într-un anumit fel sau mă conving să le parcurg până la capăt (un borcan de gogonele? o sponsorizare?... n.n.). Chiar am citit câteva texte de genul, de la autori români. Foarte, foarte bune.”

 

Noi le-am frunzărit și, într-adevăr, erau extraterestre: stăpâneau la perfecție topica și stilistica klingoniană (să ne ierte fanii Star Trek).

 

„Vom accepta lucrări scrise cu ajutorul AI în concursurile noastre, dar doar dacă autorul/oarea specifică faptul că a folosit LLMs în conceperea textului (early draft, rescriere, pasaje scrise cu ajutorul AI, etc). (...)”

 

1) Referitor la ne-scornelile auctoriale, i se va comunica și cititorului? Am vrea să știm pe ce dăm banii.

2) Ce relevanță au indicațiile cu pricina: că-i bruion sau bun de tipar? Omul și-a compus opera beneficiind de un sprijin semnificativ (și extrem de rapid) din exterior.

3) Le dați apă la moară celor care întrebuințează aceste instrumente, convocându-i ca pe niște fii risipitori (și-au irosit talentul și-amu, cu acordul tătânelui, apelează la subterfugii). Unor neaveniți le este mană cerească acest Haideți, nu vă rușinați! Toată lumea șpiluiește. Dacă așa vă recrutați scriitorii, nu, mersi.

 

„La final, rămâne același joc de șanse, nu afectează «revoluția AI» cu nimic jocul literar.”

 

Fals! Când o „entitate” străină întocmește un roman c-o viteză de 75 cuvinte pe secundă (deocamdată), făurind, în concluzie, un obiect cultural ce nu-ți aparține și nu ți-ar fi trecut prin tărtăcuță decât în situații excepționale, de exemplu: în cazu-n care ai fi devorat batăr un vagon de cărți, adică vreme petrecută în intimitatea și constrângerile lecturii (canci alte activități), și tu îl vinzi și te lauzi cu el ca și când ar fi al tău, iar altcineva își strică spatele la masa de scris (fie că-i pe foaie sau din tastatură) și i se oferă un tratament identic – cum poți să zici că e totuna?

Asta-i fraudă intelectuală și este doar partea tehnică a fenomenului. Căci despre capacitățile cognitive (memorie, concentrare, vocabular, imaginație, iuțeala cu care rumegă idei și scuipă păreri...) ale condeierilor, prin care (nu-i așa) ar trebui să se remarce și, astfel, să prospere – mucles!

Aici nu discutăm despre elevul care a pus virgula înainte de „etc” și a uitat punctul de la sfârșit (chit c-ar merita), ci despre cum pot unii indivizi/unele individe să parvină.

 

„Cum am spus mai sus, să scrii un text «de mână» cere practică, lecturi intense... Și doar pentru că e scris organic nu ai nicio garanție că acel text e bun sau pe placul unui juriu (subiectiv ca orice pe lumea asta, evident). Contraintuitiv (deloc, n.n.), chiar dacă face mai ușoară producția per se, să scrii un text bun pentru jurii sau pentru cititorii de literary fiction cu ajutorul AI e cel puțin la fel de greu.

Noi suntem deschiși și chiar ne dorim să fim surprinși cu texte foarte bune, fie că e vorba de texte organice sau scrise cu AI.

Așadar, mult succes și să citim numai literatură de calitate!”

 

Ce urmează? Probabil o avalanșă de materiale elaborate prin tot soiul de aplicații/servicii software, periate ulterior, pentru care Dezarticulat n-o să plătească drepturi de autor (odată ce-ai inventat un story, de ce n-ai inventa și-un writer? interesul poartă fesul, ce naiba!) și care o să se infiltreze în piața autohtonă de carte după modelul arhicunoscut: a) recenzii peste recenzii (am depistat deja câțiva trepăduși, de ambele sexe, care au rupt atât norma de cronici pe lună, cât și limba română) în niscai reviste care ne-au lăsat (pân-acum) o impresie plăcută, b) promovarea soldățeilor, după ce vor publica și ei (de obicei, la editurile elogiate anterior).

Chestiuni serioase pe care le anticipaserăm, observând în sfera online a combinației niște detalii grăitoare.

De pildă, năzdrăvăniile experimentalistului Dan Sociu, care a mărturisit (via Facebook) că cel de-al treilea capitol (în opinia lui Dan Gulea: „partea cu greutate a volumului” – „Armele dulci ale poeziei critice”, România literară, nr. 32/2024) din Dulce și ieftin (Polirom, 2025) a fost, citez: „scrisă în întregime de Gemini la începuturile sale, ceea ce înseamnă că mi-a fost inspirată direct de Dumnezeu, spre deosebire de restul poeziilor, scrise de o mână muritoare...”.

Adică a furat și (ca orice stângist după ce-o comite) revine în sânul lui Avraam, simulând simptomele „geniului nebun”, pe motiv că „văd o altă lege în mădularele mele, care se luptă împotriva legii minții mele și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 23). În traducere liberă: „Fraților, nu mi-s io de vină!” Așa ajung mulți sub aripa conservatoare/conciliantă/aparent naivă a societății.

Însă Dan Sociu n-a solicitat clemență. Bașca, a dat mai departe cu tifla. Ce s-a întâmplat cu acea carte? A primit atenția „promisă” (se cuvine să ținem cont de cei care nu erau la curent cu aranjamentele din culise). La ce editură și-a tipărit următoarea capodoperă? Ați ghicit – la Dezarticulat Books (tot în 2025), instituție soră cu editura Fantomas, patronată de fostul redactor (și coordonator al unei colecții) de la Dezarticulat – Vasile Leac.

Desigur că, împins de la spate, Sociulică a scos o perlă (Sex Deranj, 2026) și la Fantomas, o editură tânără, care a pus în circulație, plimbând țanțoș pe bulevardul liricii, plăsmuirile copertate ale unei autoare fake (lesne de găsit, nu vă stresați).

Nu că ar fi ei la prima abatere (vezi Ionuț Chiva, „Șomerii vs Marian, un roast aprobat de redacția Dezarticulat”, Trepanatsii.ro, 29 august 2021, https://trepanatsii.ro/somerii-vs-marian-un-roast-aprobat-de-redactia-dezarticulat-2/). Plus că anturajul lor internautic colcăie de personaje (cu și fără CNP) care le ridică-n slăvi de carton izbânzile beletristice, de ne întrebăm, în mod justificat, dacă există aievea...

 

 

P.S. Încheierea lipsește.

Din rațiuni obiective, am omis-o din această notă informativă.

Dar va putea fi citită în Istoria literară la care trudesc de câțiva ani.

Când o să apară.

 

(Foto © flickr.com, Partibul)

Zaharia Stancu - „POEZII” (Editura MINERVA, 1987). Antologie, postfață și bibliografie de Artur Silvestri.

 

Putem plasa versurile lui Zaharia Stancu între biografismul câmpenesc și mitologia locurilor natale, unde „materia lirică” nu se aglutinează în jurul plăsmuirilor beatice, ci urcă „vitejește” către colina unei memorii sedimentate lent.

Autorul mizează rareori pe rafinamentul livresc sau pe inovațiile lingvistice (deși nu duce lipsă), rămânând fidel unui etos bine conturat – chit că nu atinge mereu coerența evocatoare pe care cititorul o așteaptă.

Remarcăm aplecarea spre imaginarul rural, filtrat printr-o sensibilitate sobră, în care spațiul (pajiștea, lanurile verzi, iarba crudă, livezile, poteca, miriștea, plaiul de basm...) devine o extensie a vieții interioare, iar peisagistica îndeplinește o funcție existențială și parțial decorativă. Relația cu mediul nu este doar o zugrăveală de amorul artei; din contră, ea păstrează niște caracteristici firești, la îndemâna oricui – căci interesul major nu rezidă atât în originalitatea expresiei, cât în băltirea unei tonalități (chiar dacă inegală) ușor de recunoscut. Există pagini în care intensitatea trăirii compensează fragilitatea arhitecturii verbale, după cum există și secvențe în care linia compozițională se diluează într-un mod previzibil.

Astfel că, judecate strict estetic, stihurile lui Zaharia Stancu nu propun ceva nou, în raport cu evoluția liricii românești moderne, forța lor constând în remanența unui glas recognoscibil, ce revine obsesiv asupra acelorași nuclee tematice.

 

        
                                                         (Zaharia Stancu, 1916)    

NOR DE VARĂ

 

 

Tu, nor de vară rumen, belșug de-argint și apă,

Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină,

Cum stau trudit și singur încovoiat pe sapă

Și-mi picură sudoarea și lacrima în tină,

Abate-ți mersul și prin acest văzduh o clipă,

Cu fulgere și tunet destramă-te în ploi,

Că azi un pâlc de pasări cu fâlfâiri de-aripă

Pe țarina mea arsă zvârli semințe noi.   (p. 25)

 

 

SÂNGELE DEVINE NEGRU

 

 

Sângele devine negru, mai negru

Decât pământul, decât smoala,

Plopii și-au ridicat brațele,

Salcia singură și-a lăsat poala.

 

Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,

Vulturul zboară, zboară mereu.

Mi-e sete numai de lună, numai de lună,

Și inimii de sângele meu.   (p. 78)

 

 

ROMANȚĂ NAIVĂ

 

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Mă vor îngropa cu un steag și-o goarnă.

Prin văzduhul înalt, plugul timpului

Castele de zăpadă răstoarnă.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Se va rosti o cuvântare.

Unul înalt va spune c-am fost mic,

Apoi c-am fost mare.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Oamenii se plimbă pe lună.

Unde-o fi raiul cu piersici și rodii?

E iarnă grea cu văzduh de furtună.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Troiene cad din cer grămadă.

Vreau să lunec din nor în nor,

Alb și ușor, ca un fulg de zăpadă.   (p. 109)

                                        (Zaharia Stancu, 1918)

Am ajuns la POSTFAȚĂ – semnată de Artur Silvestri și intitulată „CÂNTECUL” ARHAIC:

 

„Prin 1922, în lumea gazetărească a Bucureștilor, își făcu apariția un tânăr subțiratec și înalt, care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată atenția la el era o privire verzuie și mocnită, misterioasă și prevestind primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de soare, și buzele trădau o senzualitate de mediteraneean; sprâncenele conjugate și stufoase sporeau impresia de creatură sălbatecă, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligență decât o documenta psihologicește. Acest tânăr cu înfățișare hotărâtă, lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac, venea din Roșiorii de Vede ai Deliormanului și se numea Zaharia Stancu. Începuse, cu vreo doi ani mai înainte de aceasta, să publice poezii și continuase cu poeme și cu gazetărie, încântat poate că reușise, puțin înainte de sfârșitul lui 1920, să se facă cunoscut, cu o poezie prin Universul literar al lui Nikita Macedonski. Vremurile erau grele și nesigure, însă în literatura română începuse să se simtă o mentalitate nouă, pe care organismul acesta spiritual o arăta întâia oară de când se scria românește: pentru scriitor, literatura trebuia să fie acum, mai degrabă decât altădată, creație și abia mai pe urmă cultură. Cei care apăreau acum ori începeau să-și consolideze opera, adoptată înainte de război, aduceau cu ei sentimentul că într-o Românie întregită toate valorile vernaculare pot ajunge la o dimensiune națională; cultura românească își descoperea toate componentele și le slobozea energiile, concentrate în vremi, în direcția unei restaurații ideale.

Acest «regionalism», care trebuia, ca să capete vigoare, să ajungă la esența națională, anima și pe acest tânăr venit din Burnas, precum impulsiona pe transilvăneanul Lucian Blaga, pe argeșeanul Ion Pillat, pe moldavii Bucovinei Iulian Vesper, Dragoș Vicol și Mircea Streinul, pe Aron Cotruș, poetul moților, pe liricul târgurilor moldovenești, George Bacovia, pe balcanicul Bucurescilor (sic!), Ion Barbu. O substanță românească rezultată dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adăugaseră stratificații istorice, își căuta încă o dată vocile care să facă să răsune un fond estetic nu atât «nelatin» (precum se exprimase Lucian Blaga), cât «neconsumat». Această revoltă a fondului neconsumat, proprie momentelor în care o integrală a unei culturi își caută idealitatea imanentă ca s-o exprime, explică, dintr-un punct de vedere, desfășurările nepereche pe care literatura română le cunoscu îndată după 1919 și până înainte de 1940. În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se clarifice în direcția resuscitării unui fond antropologic, și chiar dacă aceste îndemnuri se vor reformula abia târziu, după încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic instinctiv putuse, totuși, să-și găsească interpreți pe măsură. Această desfășurare de pânze, valorificând o geografie spirituală cu rădăcină străveche și totuși activă, găsi, printre reprezentanții unui spirit sudic, și pe Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană, rapsodul, pentru multă vreme, al acestei regiuni etnografice.

Poetul e, așadar, un sudic, însă un om al Sudului din stânga Oltului și din văile Vedei și a Călmățuiului; el nu ilustrează spiritul pandur gorjan și nici haiducia olteană. Câmpia lui nu este Bărăganul fără ape, torid în zilele verii, când lasă să se vadă pe orizonturi iluzoria «apă a morților», și sumbru în nopțile adânci, ca de pampă argentiniană. Omul Teleormanului nu e un «gaucho» și nici o vietate a Dunării, care clipocește mai jos, către medievalele raiale; el ilustrează o civilizație a sedentarilor, de îndeletnicire agrară, aflați prin comunicațiile de râuri în legătură cu Argeșul și cu Transilvania, și, mai în jos, cu Balcanii. Pe aici au trecut, în vremi străvechi, tracii, care pătrunseseră adânc în Grecia, ajungând în Tessalia; aci debarcase odinioară Alexandru Macedon și fusese obligat să culce grâul, înalt cât statura unui om, cu lăncile la pământ; aci se așezaseră grecii, venind din cetățile Pontului Stâng, ca să facă, în stânga Dunării, comerț; aci pe lângă păduri, nu simți decât târziu nevoia de a se creștina. Este, față de Vlașca pădurilor, o prelungire a lumii colinare, o punte a Transilvaniei către Balcani, și mulțimile de păstori ardeleni care veneau să ierneze la Dunăre se așezau prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine, o lume a văilor, cu satele rânduite unul lângă altul în obști de riverani.

Din această civilizație conservatoare și deopotrivă absorbantă, cu rădăcini în culturile de deal și în acelea de câmpulunguri montane, ieși, deodată, și poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, în formula ei fundamentală, a unui poet.” (pp. 149-151)

 

N-am cum să mă ridic la nivelul Cuvântului de încheiere. Odinioară se redacta altcumva. De pe pagina de Wikipedia dedicată lui Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Tîrnăcop) aflu care i-au fost deciziile politice („a susținut poziții autarhice și profund antiliberale, xenofobe și antiintelectuale”) și ambițiile culturale (protocronismul și tot ce izvorăște din el).

Or asta nu mă-mpiedică să lecturez mai departe: „Întâile poeme..., izbesc prin ineditul documentului etnografic, apt să reconstituie o regiune mai degrabă decât să afirme o poezie...”