Daniel Vighi - „Insula de vară - roman underground” (Polirom, 1999)

 

M-am apucat de acest volumaș, presupunând că are ceva estival, și nu m-a dezamăgit, fiind unul dintre acele romane în care narațiunea cântărește cât aerul răcoros al pădurii din spatele meu, lângă care, cu bețele întinse peste luciul tuciuriu al iazului, dau la pește (și citesc) – că de dat la pedale pân-aici am tot dat.

Vighi reconstruiește periferiile Banatului și Crișanei, văzute prin șarmul și atuurile fecioriei, transformând geografia concretă într-un vortex al nostalgiei. Personajele sale (cu nume extrem de ciudate) nu cuceresc lumea (deși ar fi putut), nu trăiesc experiențe spectaculoase (unii-și doresc, ca mine, să captureze „monstrul”, dar ajung să prindă doar „albitură”), rătăcesc, visează (vezi incursiunile castrante ale golanului Turi), iar din această aparentă banalitate se naște certitudinea istorisirilor.

Adineauri am avut o trăsătură. Mi s-a părut. Reiau lectura, ea îmi lasă impresia unei vacanțe eterne: ape care se revarsă, căldură ce toropește, o vegetație vastă, niște amiciții suspecte și mici aventuri care compun un peisaj pitoresc ce dăinuie printr-o atmosferă creionată cu dibăcie.

Farmecul cărții (alcătuite din patru’ș’unu de relatări de la locul faptei) constă în capacitatea de a remodela memoria în variantele ei artistice, unde detaliul regional capătă valoare universală, iar existența obișnuită dobândește o importanță emblematică.

Insula este o oază (timp, spațiu...) a inocenței, recuperată printr-o proză uneori tandră, alteori miștocărească, însă mereu atașată (corporal, afectiv...) de propriile rădăcini.

S-au scurs secole de când n-am mai mers la baltă. Probabil că mi-am pierdut îndemânarea. Trec la capitolul următor:

 

„Astă seară, în vremea când pe același drum se îndreptase el spre birt, nu se întâmplase mai nimic, adică mai clar spus, nu era nimic, totul normal, cum trebuie să fie în lumea asta. Să nu uităm vorba! Normalitatea de care avea nevoie bătrânul Păciură este o realitate a tuturor, fie ei universitari, simpli impostori cu nume de universitari, muncitori, simpli impostori cu nume de muncitori, tineri, moși care abia se târâie pe la cozile din magazine. Toți au nevoie să nu le apară în față ditamai anormalitatea, un șanț ivit pe o noapte cu lună în mijlocul străzii, dar ce poți face când ea apare și te lasă cu gura căscată, o vezi înaintea ta cum ți se arată, inevitabilă. Moșul-pe-atunci-june se apropie de marginea șanțului, mormăie ceva în liniștea aceea de demult și nici nu poți explica felul în care realitatea trece încet, încet, în ficțiune, gata să se umple de un soi de metafizică ce nici ea nu este așa ceva, e un fel de alegorie fără sens: iacătă școala, rămasă la fel după treizeci de ani, adică bănci, podele date cu motorină, afișe pe ziduri, un anume miros neschimbat și sentimentul că timpul s-a făcut țăndări pe coridoarele astea, nu a mai rămas nimic din el, s-a dus pe pustii, inutil ca un sfârc, ca un prunc cu pantalonii scurți cam lungi, trecuți bine de genunchi, un prunc gras căruia un acar din acela care călătorea pe marginea căii ferate, ca să vadă dacă totul e în regulă, unul din ăsta trecând prin dreptul Landului, văzând gașca, atunci la vremea copilăriei, îi spusese «pulică-n trei sferturi»; o alegorie adică, o neputință de a scormoni mai în adâncul lucrurilor și, în fond, chiar dacă ai scormoni, chiar dacă ai căuta mai în adânc, ce-ar fi să fie?, aceleași chestiuni epidermice, lucruri și iar lucruri, fapte și din nou tot așa, fapte printre lucrurile lumii. E vremea din când în când să descoperi că nimic nu se schimbă, că există, ar putea exista, ceva mai adânc pe care nu-l poți prinde nici tu și nici ceilalți oameni, lucrul ăsta îl vei pricepe mai târziu, te va cuprinde mirarea, că adică, vei zice, cum maica zmeilor ai ajuns la sentimentul ăsta.” (pp. 167-168)

Herta Müller - „Im Haarknoten wohnt eine Dame / În coc locuiește o damă” (ediție bilingvă, Vinea, 2006)

 

În interviul Rodicăi Binder („În coc locuiește o doamnă”, România literară, nr. 30/2003), viitoarea nobelardă afirma: „Nu consider aceste colaje drept poeme (nici noi, însă ele au fost publicate ca atare, n.n.). Eu le percep așa cum le-am produs: decupez cuvinte din ziare și reviste, apoi compun imaginile adiacente... Procesul scrierii nu este cel obișnuit; cuvîntul nu se ivește mai întîi în cap și apoi pe hîrtie. Cuvîntul există ca un dat material, îl iau în mînă, îl așez pe hîrtie (aceeași îndeletnicire o au și pruncii, la grădiniță, n.n.). Mișcarea este așadar inversă, ea pornește dinafară spre înăuntru. Firește însă că, la un moment dat, ea își inversează direcția, că eu știu ce vreau și că mă confrunt cu acele cuvinte pe care le am la dispoziție. Dar, în cele din urmă, eu sunt cea care constrînge cuvintele să ajungă la acel rezultat cu care să pot fi de acord. Nu m-aș forța însă niciodată să construiesc aceste texte cu ritm și rimă; de altfel, rimele sunt spontane, naive la prima vedere (și la a cinșpea, n.n.), asemănătoare cu jocurile de cuvinte ale copiilor (mulțumim, n.n.). Dacă ar fi să scriu textele cu mîna, nu aș recurge niciodată la aceste rime și potriviri. (...) În aceste colaje se conturează desigur și ceva «biografic», ele ating și un alt nivel (ce tip de...? n.n.), dobîndesc o oarecare ușurință (se observă de pe Marte, n.n.), o imponderabilitate (aici ne-ați pierdut, n.n.), unele dintre ele au chiar ceva foarte «vesel», dar la fel de des ele au și subînțelesuri, nu sunt lipsite de ironie, fiind acestea teme și elemente care corespund naturii mele. (...) De altfel, realizez aceste colaje deja de zece ani, am scris între timp și două romane și mai știu că uneori rînduri întregi din aceste colaje revin, fără voia mea, chiar cuvînt cu cuvînt (Hmmm! n.n.), în textele romanelor... Așa încît, aproape inconștient (deci nu negați, n.n.), aceste colaje constituie într-un anume fel și o activitate prealabilă, pregătitoare, a prozei. (...) Revenind la colaje, aceste conținuturi sunt ambalate într-o anumită «tonalitate», rima are voie să se legene, să zvîcnească din șold (din altă parte, nu? n.n.), făcînd ca dintr-o dată totul să pară foarte ușor (și de ce n-ar fi? n.n.); dar densitatea se află la mijloc și astfel se creează o tensiune care-mi oferă plăcerea de a «lucra». Mă captivează în această activitate contrastul, permanenta oscilație, acel du-te vino (sic!): la un capăt atîrnă greutatea, iar la celălalt, eu încerc să dau imponderabilitate întregului, să-l învăț oarecum să zboare. Însă numai atunci cînd ceea ce este dens, greu, își poate lua zborul, numai atunci totul are un sens. Aici rezidă și sursa bucuriei pe care o resimt cînd îmi «lucrez» colajele: contrastele, tensiunea care se creează între ele, acesta este și principiul lor de bază...”, și, jonglând bezmetic cu iaste nestihuri, se cufuri peste răsadurile de varză – ca să fim în asentimentul făuritoarei mozaicului literar.

La care se adaugă: „...le pot termina repede, într-o săptămînă am și realizat un colaj”. Nouă ne-ar trebui (maximum) patru ore.

 

 

Sub frizura de gheață văduva

și-a dat ochii la broaște

pe-ai mei la doi soldăței

Sunt plată ca o apă plată

să nu ne confunde cineva

trei pași suntem una ca alta

când ne-ntâlnim la cinema

Fac teii zahăr galben tos

pentru morții din orașul de jos   (p. 39)

 

 

în cămașa de duminică

și-a îngropat pisica după ce-a bătut-o măr

sub un păr

prea tare n-a scheunat

am văzut c-o doare

n-am plâns și m-am pieptănat

cu bere să se lipească și să lucească

de-or face merii labe de pere

furnizorul de vară

o să fluiere-n gară   (p. 65)

 

 

îmi beau rația de lapte

are un iz ciudat

de e bun pentru plămâni

nu-i rău la ficat

fuge de rupe pământul tereza de ghinion

i-am spus

că luna a și trecut de stadion

tereza a luat funia

rația ei de lapte a fost ultima   (p. 119)

 

 

una cheală fără buci

una țipă de-o apuci

alta-i iute cum e geru

și a patra bântuie cartieru

importantă transparentă

fără ochi și fără rentă

o a șaptea necrofila

și a opta mai gentila

mea furnică m-a-nțepat pe strada mare

când eram în deplasare   (p. 191)