În interviul
Rodicăi Binder („În coc locuiește o doamnă”, România literară, nr. 30/2003), viitoarea nobelardă afirma: „Nu
consider aceste colaje drept poeme (nici noi, însă ele au fost publicate ca
atare, n.n.). Eu le percep așa cum le-am produs: decupez cuvinte din ziare și
reviste, apoi compun imaginile adiacente... Procesul scrierii nu este cel obișnuit;
cuvîntul nu se ivește mai întîi în cap și apoi pe hîrtie. Cuvîntul există ca un
dat material, îl iau în mînă, îl așez pe hîrtie (aceeași îndeletnicire o au și pruncii,
la grădiniță, n.n.). Mișcarea este așadar inversă, ea pornește dinafară spre înăuntru.
Firește însă că, la un moment dat, ea își inversează direcția, că eu știu ce
vreau și că mă confrunt cu acele cuvinte pe care le am la dispoziție. Dar, în
cele din urmă, eu sunt cea care constrînge cuvintele să ajungă la acel rezultat
cu care să pot fi de acord. Nu m-aș forța însă niciodată să construiesc aceste
texte cu ritm și rimă; de altfel, rimele sunt spontane, naive la prima vedere
(și la a cinșpea, n.n.), asemănătoare cu jocurile de cuvinte ale copiilor (mulțumim,
n.n.). Dacă ar fi să scriu textele cu mîna, nu aș recurge niciodată la aceste
rime și potriviri. (...) În aceste colaje se conturează desigur și ceva «biografic»,
ele ating și un alt nivel (ce tip de...? n.n.), dobîndesc o oarecare ușurință (se
observă de pe Marte, n.n.), o imponderabilitate (aici ne-ați pierdut, n.n.),
unele dintre ele au chiar ceva foarte «vesel», dar la fel de des ele au și subînțelesuri,
nu sunt lipsite de ironie, fiind acestea teme și elemente care corespund
naturii mele. (...) De altfel, realizez aceste colaje deja de zece ani, am
scris între timp și două romane și mai știu că uneori rînduri întregi din aceste
colaje revin, fără voia mea, chiar cuvînt cu cuvînt (Hmmm! n.n.), în textele
romanelor... Așa încît, aproape inconștient (deci nu negați, n.n.), aceste
colaje constituie într-un anume fel și o activitate prealabilă, pregătitoare, a
prozei. (...) Revenind la colaje, aceste conținuturi sunt ambalate într-o
anumită «tonalitate», rima are voie să se legene, să zvîcnească din șold (din
altă parte, nu? n.n.), făcînd ca dintr-o dată totul să pară foarte ușor (și de
ce n-ar fi? n.n.); dar densitatea se află la mijloc și astfel se creează o
tensiune care-mi oferă plăcerea de a «lucra». Mă captivează în această
activitate contrastul, permanenta oscilație, acel du-te vino (sic!): la un capăt
atîrnă greutatea, iar la celălalt, eu încerc să dau imponderabilitate întregului,
să-l învăț oarecum să zboare. Însă numai atunci cînd ceea ce este dens, greu, își
poate lua zborul, numai atunci totul are un sens. Aici rezidă și sursa bucuriei
pe care o resimt cînd îmi «lucrez» colajele: contrastele, tensiunea care se
creează între ele, acesta este și principiul lor de bază...”, și, jonglând bezmetic
cu iaste nestihuri, se cufuri peste răsadurile de varză – ca să fim în
asentimentul făuritoarei mozaicului literar.
La care se
adaugă: „...le pot termina repede, într-o săptămînă am și realizat un colaj”. Nouă
ne-ar trebui (maximum) patru ore.
Sub frizura
de gheață văduva
și-a dat
ochii la broaște
pe-ai mei la
doi soldăței
Sunt plată
ca o apă plată
să nu ne
confunde cineva
trei pași
suntem una ca alta
când ne-ntâlnim
la cinema
Fac teii
zahăr galben tos
pentru morții
din orașul de jos (p. 39)
în cămașa de
duminică
și-a
îngropat pisica după ce-a bătut-o măr
sub un păr
prea tare
n-a scheunat
am văzut c-o
doare
n-am plâns
și m-am pieptănat
cu bere să
se lipească și să lucească
de-or face
merii labe de pere
furnizorul
de vară
o să
fluiere-n gară (p. 65)
îmi beau
rația de lapte
are un iz
ciudat
de e bun
pentru plămâni
nu-i rău la
ficat
fuge de rupe
pământul tereza de ghinion
i-am spus
că luna a și
trecut de stadion
tereza a
luat funia
rația ei de
lapte a fost ultima (p. 119)
una cheală
fără buci
una țipă
de-o apuci
alta-i iute
cum e geru
și a patra
bântuie cartieru
importantă
transparentă
fără ochi și
fără rentă
o a șaptea
necrofila
și a opta
mai gentila
mea furnică
m-a-nțepat pe strada mare
când eram în
deplasare (p. 191)
