M-am apucat
de acest volumaș, presupunând că are ceva estival, și nu m-a dezamăgit, fiind unul
dintre acele romane în care narațiunea cântărește cât aerul răcoros al pădurii din
spatele meu, lângă care, cu bețele întinse peste luciul tuciuriu al iazului,
dau la pește (și citesc) – că de dat la pedale pân-aici am tot dat.
Vighi
reconstruiește periferiile Banatului și
Crișanei, văzute prin șarmul și atuurile fecioriei,
transformând geografia concretă într-un vortex al nostalgiei. Personajele sale
(cu nume extrem de ciudate) nu cuceresc lumea (deși ar fi putut), nu trăiesc
experiențe spectaculoase (unii-și doresc, ca mine, să captureze „monstrul”, dar
ajung să prindă doar „albitură”), rătăcesc, visează (vezi incursiunile
castrante ale golanului Turi), iar din această aparentă banalitate se naște certitudinea istorisirilor.
Adineauri am
avut o trăsătură. Mi s-a părut. Reiau lectura, ea îmi lasă impresia unei
vacanțe eterne: ape care se revarsă, căldură ce toropește, o vegetație vastă, niște
amiciții suspecte și mici aventuri care compun un peisaj pitoresc ce dăinuie
printr-o atmosferă creionată cu dibăcie.
Farmecul
cărții (alcătuite din patru’ș’unu de relatări de la locul faptei) constă în
capacitatea de a remodela memoria în variantele ei artistice, unde detaliul
regional capătă valoare universală, iar existența obișnuită dobândește o importanță
emblematică.
Insula este o oază (timp,
spațiu...) a inocenței, recuperată printr-o proză uneori tandră, alteori
miștocărească, însă mereu atașată (corporal, afectiv...) de propriile rădăcini.
S-au scurs secole de când n-am mai mers la baltă. Probabil că mi-am pierdut
îndemânarea. Trec la capitolul următor:
„Astă seară,
în vremea când pe același drum se îndreptase el spre birt, nu se întâmplase mai
nimic, adică mai clar spus, nu era nimic, totul normal, cum trebuie să fie în
lumea asta. Să nu uităm vorba! Normalitatea de care avea nevoie bătrânul
Păciură este o realitate a tuturor, fie ei universitari, simpli impostori cu
nume de universitari, muncitori, simpli impostori cu nume de muncitori, tineri,
moși care abia se târâie pe la cozile din magazine. Toți au nevoie să nu le
apară în față ditamai anormalitatea, un șanț ivit pe o noapte cu lună în
mijlocul străzii, dar ce poți face când ea apare și te lasă cu gura căscată, o
vezi înaintea ta cum ți se arată, inevitabilă. Moșul-pe-atunci-june se apropie
de marginea șanțului, mormăie ceva în liniștea aceea de demult și nici nu poți
explica felul în care realitatea trece încet, încet, în ficțiune, gata să se
umple de un soi de metafizică ce nici ea nu este așa ceva, e un fel de alegorie
fără sens: iacătă școala, rămasă la fel după treizeci de ani, adică bănci,
podele date cu motorină, afișe pe ziduri, un anume miros neschimbat și
sentimentul că timpul s-a făcut țăndări pe coridoarele astea, nu a mai rămas
nimic din el, s-a dus pe pustii, inutil ca un sfârc, ca un prunc cu pantalonii
scurți cam lungi, trecuți bine de genunchi, un prunc gras căruia un acar din
acela care călătorea pe marginea căii ferate, ca să vadă dacă totul e în
regulă, unul din ăsta trecând prin dreptul Landului, văzând gașca, atunci la
vremea copilăriei, îi spusese «pulică-n trei sferturi»; o alegorie adică, o
neputință de a scormoni mai în adâncul lucrurilor și, în fond, chiar dacă ai
scormoni, chiar dacă ai căuta mai în adânc, ce-ar fi să fie?, aceleași
chestiuni epidermice, lucruri și iar lucruri, fapte și din nou tot așa, fapte
printre lucrurile lumii. E vremea din când în când să descoperi că nimic nu se
schimbă, că există, ar putea exista, ceva mai adânc pe care nu-l poți prinde nici
tu și nici ceilalți oameni, lucrul ăsta îl vei pricepe mai târziu, te va
cuprinde mirarea, că adică, vei zice, cum maica zmeilor ai ajuns la sentimentul
ăsta.” (pp. 167-168)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu