Se afișează postările cu eticheta Traduceri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traduceri. Afișați toate postările

duminică, 21 iulie 2019

Un zid. Charles Simic
















Este unica imagine
Care se ivește.

Un zid de unul singur,
Slab luminat, îmbietor,
Dar niciun simț al camerei,
Nici măcar un indiciu
De ce oare îmi amintesc
Atât de puțin și de limpede:

Musca pe care o priveam,
Detaliile aripilor ei
Strălucind ca turcoazul.
Picioarele sale, spre amuzamentul meu
Urmărind o fisură –
O eternitate
În jurul acelui eveniment banal.

Și nimic altceva; și nicăieri
Unde să mă-ntorc;
Și nimeni altcineva
Atât cât pot să verific.


(Foto © Mitoș Micleușanu - mclsn.blogspot.com)


vineri, 5 aprilie 2019

Epitaf pentru un tiran. Wystan Hugh Auden
















Urmărea un anumit soi de perfecțiune,
Și poezia pe care a inventat-o era lesne de-nțeles;
Cunoștea nebunia umană ca-n propria-i palmă,
Și era foarte interesat de armate și flote;
Când râdea, senatori respectabili pufneau în râs,
Iar când plângea micii copii mureau pe străzi.



(Foto © flickr.com, chrisfriel)



sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Câte lucruri am văzut. Vicente Huidobro




















În densa ceață vegetală
Cerșetorii de pe străzile Londrei
Lipiți aidoma afișelor
Pe zidurile reci

Îmi amintesc bine
                             Îmi amintesc

Acea seară de primăvară
O fată bolnavă
Lăsându-și cele două aripi la ușă
Intra în sanatoriu

În aceeași noapte
                            sub un cer lunguieț
Zece Zepeline ajunseră în Paris
Iar un vânător de mistreți
Lăsă șapte sângerând
Pe aurora sălbatică

Prin norul ce mângâia acoperișul

Un orologiu verde
                              Anunța anul

                              1917


(Foto © e-men.scd.cl)


vineri, 2 noiembrie 2018

Mic dejun. Jacques Prévert














Și-a pus cafeaua
În ceașcă
A pus laptele
În ceașca de cafea
A pus zahărul
În cafeaua cu lapte
Cu o linguriță
A învârtit
A băut cafeaua cu lapte
Și a așezat ceașca la loc
Fără să-mi vorbească
Și-a aprins
O țigară
A făcut rotocoale
De fum
A pus scrumul
În scrumieră
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
S-a ridicat
Și-a pus
Pălăria pe cap
Și-a pus
Haina de ploaie
Pentru că ploua
Și a plecat
În ploaie
Făr-o vorbă
Făr să mă privească
Iar eu m-am luat
Cu mâinile de cap
Ș-am plâns.


(Foto © flickr.com, chrisfriel)


joi, 1 februarie 2018

Piatră. Charles Simic














Du-te într-o piatră
Aceea ar fi calea mea.
Lasă pe altcineva să devină o turturea
Ori să scrâșnească cu dintele unui tigru.
Sunt mulțumit că-s o piatră.

Din afară piatra e o ghicitoare:
Nimeni nu știe cum s-o dezlege.
Totuși pe dinăuntru, tre să fie răcoare și liniște
Chiar dacă o vacă calcă pe ea cu toată greutatea,
Chiar dacă un copil o zvârle-ntr-un râu;
Piatra se scufundă, încet, neperturbată
Pe fundul râului
Unde peștii vin ca să ciocănească-n ea
Și s-asculte.

Am văzut că ies scântei
Când două pietre sunt frecate,
Deci poate că-n cele din urmă nu-i beznă înăuntru;
Poate că există o lună mijind
De undeva, ca de dup-un deal –
O geană de lumină cât să se deslușească
Scrierile ciudate, hărțile-stelare
De pe pereții interiori.


(Foto © flickr.com, ♡ Anouc ~)


luni, 29 ianuarie 2018

Furculița. Charles Simic














Acest obiect ciudat tre să se fi târât
Direct din iad.
Seamănă cu laba unei păsări
Purtată-n jurul gâtului de un canibal.

În timp ce o ții în mână,
În timp ce o-nfigi într-o bucată de carne,
E posibil să-ți imaginezi restul păsării:
Capul ei care ca pumnul tău
Este mare, chel, lipsit de cioc și orb.


(Foto © flickr.com, Ayngelina)


joi, 18 ianuarie 2018

Locul. Charles Simic




















Vorbeau despre război,
Masa încă nedebarasată în fața lor.
Peste drum, prima fereastră
A serii era deja aprinsă.
El ședea, cocârjat, liniștit,
Copleșit de vechea teamă...
Întunecându-se. Ea s-a ridicat ca să ducă farfuria –
Acum neplăcut de albă – în bucătărie.
Afară pe câmpuri, în pădure,
O pasăre vorbea în proverbe,
Un Papă a ieșit ca să se-ntâlnească cu Attila,
Șanțul pentru plutonul său era gata.


(Foto © flickr.com, Florian106)


marți, 16 ianuarie 2018

Lubenițe. Charles Simic


















Verzi Buddha
În standul de fructe.
Mâncăm zâmbetul
Și scuipăm dinții.


(Foto © flickr.com, Michelle)


duminică, 14 ianuarie 2018

[Era la-nceputul zilei...]. P. P. Pasolini














                                  marți, 5 martie (dimineață)

Era la-nceputul zilei, cu câteva clipe nainte,
o lumină veche, murindă, și-acum
iată albastrul unui golf din Sud,
în gerul vântului de Nord, o zi
ce ajungea numai s-o aflăm, era peste noi.
Splendid îndepărtată din orice pasiune de-a noastră.
Carele peste puțin va sta pe banca acuzaților
privește acel albastru, și are o dorință de libertate
minunată – ca atunci când gândul unei zile
nou-născute pe delicatele maluri ale râurilor nordice,
era ideea unei lumi răpite în ura cerească
a războaielor antice, și popoarele florilor de câmp,
dincolo de bulevardele de la periferia ținuturilor venețiene,
deveneau, în gerul zilei care se-ncălzea,
popoare goale sub lorice, în soarele lui Homer.
Ați vrut să aveți un poet în banca aceasta
lustruită de nădragii atâtor sărmani cristoși?
Foarte bine, bucurați-vă. Justiția
devine glasul orb al rândunicilor, al grevelor
Poeziei. Și nu pentru ca, Poezia, s-aibă dreptul
să delireze despre un pic de-albastru, despre o sublimă mizeră
zi ce se naște cu melancolia morții.
Ci pentru că Poezia este Justiție. Justiție ce crește
în libertate, în sorii sufletului, unde se desfășoară
în pace nașterile zilelor, originile și sfârșiturile
religiilor, și actele de cultură
sunt de-asemenea acte de barbarie,
și cine judecă e mereu inocent.


(Foto © flickr.com, Jenn.A.)


luni, 8 ianuarie 2018

Poem. Charles Simic














În fiecare dimineață uit cum este.
Văd cum se ridică fumul
În pași mari peste oraș.
Sunt al nimănui.

Atunci, mi-aduc aminte de pantofii mei,
Cum trebuie să-i încalț,
Cum aplecându-mă ca să-mi leg șireturile
Voi privi în pământ.


(Foto © flickr.com, Benoa)


duminică, 7 ianuarie 2018

Măcelăria. Charles Simic
















Uneori plimbându-mă târziu în noapte
Mă opresc în fața unei măcelării închise.
E o singură lumină-n prăvălie
Ca lumina în care ocnașul își sapă tunelul.

Un șorț stă spânzurat pe cârlig:
Sângele lui s-a-ntins sub forma unei hărți
A marilor continente ale sângelui,
Marile fluvii și oceane ale sângelui.

Sunt cuțite ce sclipesc aidoma altarelor
Dintr-o biserică întunecoasă
Unde-i aduc pe schilod și pe nărod
Ca să fie mântuiți.

E un ciot de lemn unde se zdrobesc oasele,
Bine curățate: – un râu secat până-n matcă
Unde-s hrănit,
Unde-n adâncul nopții aud o voce.


(Foto © flickr.com, Norman Finnimore)


miercuri, 3 ianuarie 2018

[Vântul de Nord...]. P. P. Pasolini
















                                               luni, 4 martie 1963

Vântul de Nord. Și frigul deasupra Italiei.
ANAC și ANICA, și Sindicatul Jurnaliștilor
(și de-asemenea, apoi, cel al Scriitorilor),
bine, și eu în așteptare, îmi consum duminica
în azuriul transmontan – Tramontana
este chiar numele unuia dintre Regii din Primavalle,
și Picchione un altul, și-ncă unul Fiorino.
Vine noaptea, loturile din Primavalle
își pierd culoarea lor de bălegar, și-o iau
pe cea a mileniilor. Sub o grămadă
de pasaje și șantiere, uite colo jos,
moarte, unduirile de lumini
ale Orașului în care Istoria n-are viață.
A fi obiectul acestei negări
este durere. Eu nu mă revolt
nu, contra unui Procurator din Capernaum,
formal cum tre să fie, inevitabil
la obscurul delicatețelor
literare... Ah ANAC, ah ANICA
ah Sindicatele Jurnaliștilor șale Scriitorilor!


(Foto © Cang Xin)


marți, 2 ianuarie 2018

[Muncesc toată ziua...]. P. P. Pasolini














                                                        21 iunie 1962

Muncesc toată ziua ca un călugăr
iar noaptea la o tură, ca un motan
în căutarea dragostei... Îi voi propune
Curiei să mă sfințească.
De fapt răspund mistificării
cu blândețe. Privesc cu ochiul
unei imagini angajații în linșaj.
Mă văd pe mine masacrat cu seninul
curaj al unui om de știință. Pare că
mă-ncearcă ura, și-n schimb scriu
niște versuri pline cu iubire punctuală.
Studiez perfidia ca pe-un fenomen
fatal, aproape că nu voi fi obiectul.
Mi-e milă de tinerii fasciști,
și de cei bătrâni, pe care-i consider forme
ale celui mai oribil necaz, opun
doar violența rațiunii.
Pasiv ca o pasăre ce vede
tot, zburând, și-și poartă în inima
zborului spre cer conștiința
care nu iartă.


(Foto © flickr.com)


vineri, 29 decembrie 2017

Balada mamelor. P. P. Pasolini




















Mă întreb ce mame ați avut.
Dacă v-ar vedea acum la locul de muncă
într-o lume necunoscută lor,
prinși într-un circuit nesfârșit
cu experiențe așa de diferite de-ale lor,
ce privire ar avea în ochi?
Dacă ar fi acolo, în timp ce vă scrieți
bucata voastră, conformiști și baroci,
sau o-nmânați unor redactori obișnuiți
cu orice compromis, ar înțelege cine sunteți?

Mame umile, cu o teamă străveche pe chip,
ce ca o boală scofâlcește trăsăturile
într-o albeață care le-ncețoșează, le-ndepărtează
de inimă, le-nchide în vechiul deșeu moral.
Mame umile, sărmane, îngrijorate
că fiii lor o să cunoască umilința
ca să cearo slujbă, ca să fie capabili,
ca să nu jignească sufletele privilegiate,
ca să se apere de orice compătimire.

Mame mediocre, care au reținut
cu pioșenia unor fetițe, despre noi,
un unic, gol sens,
cu sufletele într-o lume damnată
să nu cunoască nici durere nici bucurie.
Mame mediocre, care n-au avut
pentru voi niciodată o vorbă tandră,
dacă nu chiar o sordidă dragoste mută
de fiară, în care v-au crescut,
impotenți la chemările autentice ale inimii.

Mame slugarnice, obișnuite de secole
să-și plece capul fără dragoste,
să transmită fetusului lor
străvechiul, rușinosul secret
de-a se mulțumi cu resturile ospățului.
Mame slugarnice, care v-au învățat
cum sclavul poate fi fericit
urându-l pe cel care-i, asemenea lui, legat,
cum poate fi, trădând, binecuvântat,
și sigur, făcând ceea ce nu zice.

Mame feroce, ce intenționează să-și apere
puținul pe care, burghezii, îl posedă,
normalitatea și salariul,
cam cu mânia celui care se răzbună
sau e strâmtorat de-un asediu absurd.
Mame feroce, care v-au spus:
Supraviețuiți! Gândiți-vă la voi!
Să nu vă fie milă și să nu respectați
pe nimeni niciodată, clociți-vă-n piept
integritatea voastră de vulturi!

Iată, umile, mediocre, slugarnice,
feroce, bietele voastre mame!
Care nu se rușinează să vă știe
– în ura voastră – chiar s u p e r b i,
dacă n-ar fi asta o vale a plângerii.
Și uite-așa lumea ceasta vă aparține:
făurindu-vă frați cu pasiuni opuse,
sau patrii inamice, din refuzul profund
de a fi diferiți: de a răspunde
sălbaticei dureri de-a fi oameni.


(Foto © roger-viollet.fr)