luni, 27 august 2018
Vernisaje native
sâmbătă, 25 august 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare
10. Î: Ce este important în viața
duhovnicească? R: ...să ai un părinte
duhovnic, să-i destăinui fiecare
păcat și gând și să te bucuri de sfaturile
și de învățăturile lui (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Rezonabil pentru un om obișnuit cu zăvorârea,
care, participând la sfintele slujbe, adesea stătea cu ochii închiși ca să nu
se tulbure. Proximitatea dumnezeirii
fiind din ce în ce mai pregnantă, e lesne să te delectezi cu povețele unui mentor. Să fim sinceri, acela nu e
protopopul manelar de la catedrală și nici nepotu-su pulică, ce, dacă tot și-a
luat carnetul de conducere, a fost recompensat și c-o parohie proaspăt renovată,
la periferia metropolei. Presupunând că Doamne-Doamne îi trimite remedii pe
bandă rulantă confidentului tău, el n-o să reușească să ți le transmită, de
vreme ce nu-l ajută materia cenușie. Întrucât capacitatea de a distinge între
vocea lui Dumnezeu și cea a lui Aghiuță nu se înmânează la hirotonie, mă întreb
de ce-aș greși căutând consiliere în
alt loc, de exemplu în cărți, mai ales că, și de le-ar fi citit, duhovnicul cu
care deja ne-am familiarizat nu este capabil să extragă răspunsurile?
11. Î: Prin ce Îi putem fi cel mai mult
bineplăcuți lui Dumnezeu? R: ...prin
suferințele și lipsurile trupești, îndurate
pentru El; (...)
Să spunem că întâmplările „rele” (că poate-s bune), de la neîncasarea
salariului pe patru luni, până la (ipotetic, desigur) neadmiterea la Școala
Militară de Subofițeri, nu se datorează
voinței umane (administratorul vrea
să falimenteze fabrica și să fugă cu banii furnizorului, iar cadrele decidente
din armată preferă valijoara cu șpăgi, nu dosarele candidaților onești) în fața
căreia Providența rămâne stană de piatră, ci
judecății Sale insondabile, noi, ăștia
cu piramida lui Maslow tatuată între sfârcuri, suntem obligați să le tolerăm,
fiindcă sunt componente fundamentale din planul abscons al Divinității și să ne calmăm prin rocade cerebrale gen îndurăm pentru El? Nu, mă becisnicule!
Tu înduri pentru tine. Ce pretenții să aibă protagonistul psalmului 103: criza
ta existențială? metehnele? cancerul tău? Tu rabzi crezând că așa-i etic, nu pentru că ți-a expediat mai-marele
oștirilor cerești o misivă în care îți explică cum să-ți valorifici expierea (mă abțin să nu râd) de dragul celui
ce face să răsară iarbă pentru vite și
verdeață spre slujirea oamenilor.
12. Î: Cum să privim prăznuirea
sărbătorilor? R: Domnul spune în
Biblie: «Sărbătorile voastre le
urăște sufletul Meu», adică
sărbătorile care sunt celebrate prin beție, ospețe, îmbuibare ș.a.m.d.
(...)
O mică precizare: În capitolul 1 din Isaia se au în vedere actele cultice
făcute cu scopul de-al mitui pe Creator (El să ne izbăvească de corecțiile
aplicate cu prisosință, iar noi, fără o analiză scrupuloasă a năzuințelor, să
persistăm în rătăcirea din cauza căreia am avut parte doar de catastrofe: „Pământul
vostru e pustiu, cetățile vă sunt arse, țara vă e mâncată de străini” – v. 7), ca
atunci când introduci fisa în dozator și aștepți să pice batonul de ciocolată,
cu toate că ai diabet. Lucru nepermis de Atotțiitor: „Ce preț au pentru Mine
mulțimea jertfelor voastre?” (v. 11) „Căci cine oare le-a cerut din mâinile
voastre?” (v. 12) „Chiar dacă vă veți înmulți rugăciunile, nu vă voi asculta,
căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (v. 15) „Ștergeți... răutățile din
sufletele voastre, lăsați-vă de răutăți!” (v. 16), nu atât de beție, de ospețe
și de-mbuibare, cât de a nu-l fi scăpat pe cel năpăstuit, de a nu-i fi dat
dreptate orfanului și de-a nu o fi apărat pe cea a văduvei (v. 17).
13. Î: Cum să-l învățăm pe copil frica
de Dumnezeu? R: 1. Să-l deprindem pe
copil să se închine până la pământ înaintea Sfintei Cruci și a sfintelor icoane
și să le sărute. 2. Să-l ducem mai
des la biserica lui Dumnezeu. (...) 9. În
prezența copilului să purtăm discuții duhovnicești despre Dumnezeu și mântuirea
sufletului...
1. Prin isprăvile enumerate
alfabetizăm un viitor extremist sau (în caz că Cineva într-adevăr supraveghează
norodul) un viitor ateu. Să-nțeleg că „Boul își cunoaște stăpânul, și asinul
ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu mă pricepe”
(Isaia 1, 3) nu vă spune nimic. Pruncul (dacă e destul de copt) trebuie să simtă, pe propria piele, povara asumării creștine. Altfel devine aramă sunătoare și chimval zăngănitor (1
Corinteni 13, 1).
2. Ducându-l prea des la biserică riscați să-i inculcați incertitudinile
legate de Pronie pe care le aveți dumneavoastră. Frecventarea lăcașurilor de
cult vădește mai degrabă o slăbiciune, decât o tărie; o clătinare, nu o statornicie.
Până și puii se îndepărtează de țâța mamei, darămite soldații plecați în
misiune, de cazarmă. Că vor să știe ce fac rubedeniile, asta e altceva. Însă
n-o să vină în fiecare weekend numai ca să dea raportul. De aia s-au inventat
telegraful, telefonul... rugăciunea.
9. Mi-i și imaginez, lipăindu-și zeama de linte peste care au făcut cruce,
sperând că n-o să se prindă de fundul cratiței, cum turuie, în fața frunților
încrețite ale plozilor, despre argumentele ontologice, apariția răului, rostul
supliciilor, interdicția voluptății, culpabilizarea teriană, obiectivitatea
divină ș.a.
14. Î: Căror stareți, părinți duhovnici să le cerem sfaturi?
R: ...Sfântul Antonie cel Mare ne-a
sfătuit să ne încredințăm de dreapta judecată și de priceperea starețului și abia atunci să ne încredem în cuvântul
lui și să primim fără cârtire sfaturile lui. Semnul după care putem recunoaște aceste lucruri este acordul dintre
cuvântul lui și Cuvântul lui Dumnezeu, așa
cum a fost tâlcuit de Sfinții Părinți.
Lăsând la o parte că în România nu există monahism, ci mănăstiri CAP, cu
regim hotelier pentru turiști, că majoritatea stareților n-au nici măcar predispoziții
duhovnicești, cu atât mai mult intelectuale și că orășenii
au nevoie de asistență intraurbană, nu de spovedanii la zeci de kilometri
distanță, cum le putem pretinde unor amărășteni să-i citească din doască-n
doască pe Sfinții Părinți, să-i conspecteze și să compare cunoștințele starețului
cu breviarul didahiilor patristice parcurse? Păi mai bine îi trimitem la
Academia Teologică.
luni, 20 august 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Sunt lucruri prin care scoți omul din tine, cu altele, untul, însă cele mai
multe descătușează tartorii, înspăimântându-i pe cei apropiați și îndepărtându-i
pe cei ce voiau să te cunoască. Sesiunea de examene este unul dintre ele – comoara
pentru care ne părăsim casele, ne spălăm creierul, ne lăsăm înveliți de barbari,
bârlogindu-ne în mormintele manualelor de teologie..., stimulent de nălucire și
invidie, sediul dezordinii letargice (Halal Facultate! Râd și curcile), tocind
versete și apoftegme..., buchetul mirosnic al sfintelor documente, revelația
supranaturală, caracterul biblic și patristic al învățăturii, chenoză și
întrupare, elanul devoțiunii, imperiul bizantin și ierarhia îngerească, bazele
trinitar-hristologice ale legitimelor soboare catolice, pedagogia pastorală, darurile
Sfântului Duh, Iisus, paradigma catehetului ingenios și a catehumenului obedient,
cunoașterea apofatică & catafatică, fiecare cu treptele ei, apocrifele,
anaghinoscomenele, reforma, contrareforma, cruciadele țăranilor, cea a copiilor
și canonizarea lui Petru Movilă, ființa religiei, rugăciunea curată, edicte și
convenții, eroi și impostori, bigoți dezorientați și eretici dumeriți, convertirea
lui Saul, sinuciderea lui Iuda, abjurarea celuilalt, socoteli și simțăminte axiologice,
Sinodiconul Ortodoxiei și decesul cufuricios al lui Arie, pietismul și teologia
crucii, Decebalus Per Scorilo și Mitropolia Ungrovlahiei, cronicari și
aghiografi, J. P. Migne și Sources Chrétiennes, Constantin Voicu și Nicodim Măndiță
(În perioada prelapsariană, lui Adam i se scula belibarezul? Evei îi venise
sorocul?), educația morală, farmecul modernismului deșănțat, slobozenie și
libertinism, autosuficiență sau abnegație, postulatele empirismului, scornelile
raționalismului și ezitările scepticismului, declinările în limbile greacă și
latină, conspirația -ismelor, propaganda
occidental-protestant-agasant-nihilist-masonic-diabolică, cultul e splendid, riturile
fluctuează, inventio, dispositio, elocutio... structura Evangheliei după Marcu, destinatarul/ii
Cărții Faptele Apostolilor..., Dostoievski și Kierkegaard, doar dacă vrei să
iei și desert, în rest, nimic deosebit, lapalisadele spirituale și științele
auxiliare, Nietzsche și Cioran sunt primii pe lista neagră (Ce vorbesc...? Ăștia
n-au auzit nici de Andrei Scrima), eros și nemurire, montanism, sabelianism, donatism
și nestorianism, profesiunea de credință sau asceza lacrimilor, mesalianism, adopționism
și dochetism, să-ți străjuiești mintea și să înduri necazurile, frica de Domnul
sau teama de marasm, intuițiile feminine și energiile necreate, apolinarianismul
și monofizitismul, obârșia răului și sucombarea universului terestru, glagore
sau clișee, marcionism și maniheism, starea de pnevmatizare și gulagul din
nucleul Pământului, pururea fecioria și colaboraționismul vlădicilor, silogismele
scolasticii și enipostazierea firii omenești în ipostasul cu calitate dublă al Cuvântului,
experiența ecleziastică viscerală – călare pe un morman de gunoi sau întinzând
pliculețul cu biștari, treisprezece probe în mai puțin de-o lună, am văzut incoerența,
rancoarea, hidoșenia și aroganța umană în plină acțiune.
Din crugul cerului se desprind trăsnete cu toptanul, alarmele mașinilor
parcate o iau razna. Ei se piaptănă la oglindă, nu înainte de-aș fi ras cu perdaf
ultimele urme ale bărbăției. După roadele
lor îi veți cunoaște. Ale lor sunt putrede, chit că reverendele-s scrobite,
pantofii văcsuiți... (S-au pricopsit boscarii! Și-au înrămat patalamalele, au
compilat câteva cursuri și le-au publicat. Știau c-o să ni le bage pe gât) ...automobil
în rate, nevastă docilă, al doilea cocon e pe țeavă, examenul, pe ducă.
Dar tu „fă-te ca un împărat peste inima ta, șezând înalt întru smerenie și
poruncind râsului: «Mergi, și merge», și plânsului celui dulce: «Vino, și vine»;
și robului și tiranului nostru trup: «Fă aceasta, și face»” (Filocalia 9, Cuvântul
VII, 40). Nu te necăji. Câteodată tre’ să te uiți și la moaca
omului, mi-a zis părintele V. Și îi dau dreptate.
sâmbătă, 18 august 2018
(9) Jurnal de Recepție. Cu cățel, cu purcel
duminică, 5 august 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
În ultimul său an de Seminar, profesorul de filosofie îl însărcinase cu un
referat la Opera lui Camus. Țin bine
minte: îi adusesem cărțile, colecția BPT,
împrumutate de la Biblioteca Județeană; el era de lângă Sebiș și n-avea viză de
flotant, dar insista la telefon să cer volume de Camus – nu cumva să stâlcesc numele și să primesc altceva.
Evident că nu s-a pus să le citească, referatul trebuia predat a doua zi. A
răsfoit prefața și a extras (corespunzător exigențelor instrucției teologice) imperfecțiunile
existențialismului absurd al laureatului premiului Nobel: puricele își neagă Ziditorul (constatând, datorită excitabilității
și conductibilității neuronilor săi păroși, că e mai grozav ca El), Iisus este
Everestul, Duhul Sfânt, șerpașul, Scriptura, regiunea securizată în care se
cuvine să campăm, iar literatura artistică un simulacru de mâna a treia, cu
literați puerili ce mimează o transcendență mundană, care, dac-ar vedea dincolo
de catapeteasmă, s-ar opri din mâzgălit (în cazul în care n-ar deveni
apologeți) și s-ar pocăi.
Mă rog, a făcut-o-n pripă, nu i se poate imputa chiar tot. Având în spate
un sobor de patrologi și exegeți, ziarele și revistele de scandal nu-l mai
puteau captiva. Când Arsenie Papacioc prorocește retrospectiv, în potpuriul de
reflecții ce caracterizează o droaie de părinți cu viață sfântă, (parafrazez)
că Nietzsche ar fi fost un câștig enorm pentru Creștinism, dacă nu l-ar fi luat
dracul în primire, când zeloții văd
în Cioran un elogios menestrel al Mișcării Legionare și, implicit, un febril
închinător la moaștele lui Zelea Codreanu, când Mircea Eliade, departe de-a fi un
condeier decent, frunzărit înainte de Bacalaureat, e doar un lunatic posedat de
zeițe indiene... N-ARE CUM SĂ REZISTE.
Ostaș în unul dintre numeroasele plutoane ale Bisericii, putea să zică ce voia, dar să aibă grijă ce zice! Răsuflarea rece a strămoșilor îi fulgera în
cerbice. Veridicitatea pe care i-o inspirau era ca o sobă ce dogorește, în
jurul căreia își depăna, avorton lucid, amintirile pe care ar fi vrut să le aibă
– nu să i se spună (capitol... verset...) ce,
cum și câte a avut. Tirania netăgăduitelor monomanii ale celor de odinioară
înăbușă indiscreția celor născuți la
ultima răscoală.
Un text bun nu se termină cu punctul/cu alt semn de punctuație de la final,
energia lui reverberând și după ce ți se pune capacul pe copârșeu. Nu poți să
ți-o smulgi din memoria inimii nici aici, nici în ailaltă lume. Beletristicizată
sau nu, substanța oricărei scrieri se îndreptează, ca rugăciunea psalmistului, înaintea
Distinsului Critic. Oglindă a lui Dumnezeu, autorii au aceleași însușiri ale chipului. De ce un Voltaire ar fi mai
greu de crezut decât un Macarie Egipteanul? De ce fraza „Dacă Dumnezeu n-ar
exista, ar fi necesar să-l inventăm” e mai nedemnă decât „Domnul este infinit
și nu poate fi cuprins cu mintea”?