Stăm amândoi în pat, culcați pe-o rână, știuleți
fierbinți, scoși din baia de aburi a cazanului, și ne uităm la televizor. Aceeași
emisiune de vineri seara: fețe crispate, nevoite să-l impresioneze pe Marele
Juriu cu vocile lor, prin probe eliminatorii, trecute de șapte ori câte șapte,
cu melodii mai mult sau mai puțin cunoscute, parte-n duete, parte-n dueluri și parte-n
solouri terminate în aplauzele insistente ale nelipsitului Public.
Ne uităm, ne mirăm și privim în gol, dacă e cazul.
Mă ridic pentru a lua telefonul. Tu pari nemulțumită și te foiești iritată.
Formez numărul, trimit mesajul.
Sunt mulți cei care votează de acasă. Își aleg
câte-o voce care știe să cânte și la chitară sau una cu sâni dezgoliți și
posterior provocator, și speră că va ajunge în finala competiției, votând-o
printr-un apel telefonic sau printr-un mesaj. Alții nu se lasă impresionați de
astfel de lucruri ce fură priviri, dar nu sună bine, și votează cu altele (sau
nu votează deloc), crezând, cu tărie, în biruința frumosului asupra cacofoniei.
Tu-ți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Marele
Juriu schimbă grimase, se bâlbâie, râde forțat, și, dup-o seamă de gesticulări
inoportune și plicticoase, se ridică din jilțul domnesc, spunând vrute și nevrute,
ca să vadă tot poporul că (chiar) știe
ce spune, când îl vede și-l mai și aude, explicitând, ca în benzile desenate cu
Pif &
Hercule, în legătură cu
lipsa de personalitate (muzicală) a unei voci ce nu și-a găsit încă sinele melodic, interior și ascuns,
ca un șerpișor ce-a adormit în fanta fierbinte a unei castane coapte,
plesnită-n două: „Lumea vrea show, vrea mișcare, viteză, acțiune, în vreme ce
tu doar mimezi, imiți și repeți (nepleonastic) ceva ce știe toată lumea, un
amărât de cântec, pe care (chipurile) tu l-ai mai și acrit”.
Apar lacrimi, cutremure de emoții și-o puzderie de
frici. Momente de suspans. Marele Juriu urmează să decidă pe cine va păstra și
pe cine va trimite acasă. Luminile reflectoarelor – ce pluteau până adineauri
prin aerul stresant al performaței scenice (căci fiecare interpretare este o
performanță ce merită aplaudată, așa că: „Aplauze, vă rog!”, ține morțiș să ne
anunțe Marele Juriu) – cad dintr-o dată pe fața indecisă a Juriului, iar apoi,
după ce decizia va fi fost luată și exprimată verbal, pe chipul vocii prelungite
de-un portativ încărcat cu note muzicale vibrânde, ce mai că îngenunchează de
bucurie sau de necaz, indiferent de rezultat, după ce-o aude rostită cu părere
de rău pentru una dintre voci, și cu zâmbete și-ncurajări pentru cealaltă.
Tu iar îți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Adevărul
fiind rostit, simt că-i inutil, și nu-ți răspund.
Juriul dă din cap, vocile se-adună pe scenă,
prinzându-se de mâini, și încep să cânte ca de final de emisiune. Cade cortina și
intră publicitatea.
Schimbi programul și pui televizorul pe-un post de
muzică cu imagini viu colorate. Ele îmi rănesc ochii. Dar, fi’n’că te iubesc, sufăr și nu-ți reproșez nimic.
Imaginile se succed cu repeziciune și se intensifică
în colorit, devenind de-a dreptul țipătoare. Pe ecran apare, ca din pălărie,
Marele Juriu. Rostește ceva la-nceput, iar dup-aceea se pune și cântă despre el
și ea, despre ea și el (deși știm cine e el, nu știm cine-i ea), că se făcea că
s-a culcat într-un pat și s-a trezit în altul (nici nu s-a spălat pe ochi și
s-a ș-apucat să danseze), conduce o mașină, o motocicletă, evită un accident,
aleargă, mănâncă, nu se mai spală pe dinți și fuge afară din restaurant, ca să
alerge din nou, se sărută cu o persoană pe care, acum nu mai vrea s-o sărute,
sau poate că vrea, dar nici el nu-i sigur pe ce și pe cine vrea să... A
înnebunit, nu-și mai doarme nopțile, nu mai mănâncă și o vrea, sau îl vrea,
înapoi, precum pământul, porția de ploaie. Aleargă iarăși, dar, de data asta,
pe contrasens și se lovește de diverși oameni care-i spun: „Bă, ești prost?”, și-l
evită în cele din urmă. Toate acestea în timp ce el, sau ea, continuă să cânte fără
să falseze, atingând pragurile de notă plină, așa cum eu îți ating punctele
nevralgice de sub bărbie. Încerci să-ți cobori fruntea, dar nu te las. Apăs mai
departe. Schimbi, furioasă, programul și dai de un alt post de muzică în
imagini.
Deși adormise liniștit, lăsând impresia că a
iertat-o (sau l-a iertat), Marele Juriu se trezește și-ncepe să danseze pe unde
apucă, urmărind aceeași persoană pe care – am sperat în van – se jurase c-a
iertat-o.
Eu te strâng cu putere de bărbie. Tu încerci să te
opui și mă muști de deget. Te ridici, uitându-te urât la mine, și-mi pui în
mână, ca pe ceva ce expirase, telecomanda. „Acum ai s-asculți ce vreau eu să
asculți”, îți spun, sărutându-te pe frunte.
Închid televizorul și deschid, dintr-o mișcare, combina
muzicală ce n-a fost folosită de ceva vreme, cuz video killed the radio star. Tu n-ai de unde să știi, și nici
că-ți pasă. Îmi strecor mâna pe sub capotul tău de diftină. Pufos, mirosind a Lenor. O las să alunece cât mai jos cu
putință, și revin prin locurile pe lângă care am trecut – O, vai! – atât de
nepăsător. Îți mușc, cu două degete, gurguiul ce refuzase să se-ntărească la
prima atingere. Îți ridici bărbia, iar eu îți răspund: „Cu tine, Rebeco”.
