miercuri, 30 octombrie 2013

După mulţi ani


A trecut ceva vreme de când, cu naș și cu bilet, alergând pe roți de metal – „Hârșa-hârșa!” –, mă îndreptam spre orașul de pe valea Bistriței, mărginită de-o alta, a Siretului, pe-o căldură soră de cruce cu moartea lentă a indivizilor nemaidoriți de mafie și, prin urmare, uciși în mașinile lor cu geamuri trase până sus, doar unul e puțin crăpat ca să intre tubul de cauciuc legat la capătul tobei de eșapament, cu motorul pornit, scoasă din viteze, cu frâna trasă, somn de voie, de nevoie, vise plăcute și creieri plini de noxe, căci așa mă simțeam de fiecare dată când plecam cu trenul pentru a-mi revedea neamurile: tatăl, mătușa, unchiul și bunica, prietenii adiacenți unei copilării cu școală primară, gimnaziu și liceu, locuri și persoane de mult nevăzute, dacă stau să mă gândesc acum, când trenul, cu patru vagoane numerotate de la 2 la 6, se screme de zici că are hernie de disc metalic, ce urmează să cadă, să se piardă, să nu mai fie găsit, și eu cu el, și cu mine și alții, deocamdată doar trei persoane lepădate-ntr-un compartiment, din varii motive estivale.
Iacă deja patru persoane: doi bărbați și două femei.
El – un tip în jurul celor patruzeci de veri cu bere și muzică rock, deși vestimentația lui spune exact contrariul, atingând ecranul pastilei digitale de ultimă generație, cu tastatură încorporată și husă neagră de vinilin, cu șapca Porsche trasă pe ochi, într-un tricou sport-clasic, cu mâneci răsfrânte și guler cartonat, combinație rușinoasă de secol XXI, pantalon scurt de fâș și adidași buni pe zgura mă-sii. Tăcut din fire, cel puțin cu noi, asculta muzică la căști, c-un ușor tremur de picior grăsuț, năpădit de păr, așa cum, presupun în scris, îi era tot corpul.
Femeile – cam de-o vârstă amândouă, discutau, cu calm, despre condițiile mizere din spitalele românești. Una dintre ele, în metastază, ce mergea de vreo patru ani la Cluj pentru diverse și perverse investigații, povestea despre întâmplarea nefericită prin care trecuse fiul ei (un grav accident de mașină), și despre cele ce-au urmat în încercarea de a-l scăpa cu o viață normală, fără handicapuri: bani, bani și iar bani, c-a ajuns săraca femeie să cumpere și mușamaua necesară acoperirii patului operației reușite – Slavă Domnului! – după ce-au curs verzișorii în conturile spitalului părăsit de mila Statului Român, de-mi imaginam un cordon viu de cadre medicale în halate albe, stând în fața Primăriei cu palmele-ntinse spre bolțile clădirii recent renovate, cântând la unison: „Nu avem bani, dați-ne bani! Nu avem bani, dați-ne bani!”, primind, în semn de recunoștință civică, un Bang-bang! țâșnit din orologiul, marcă nemțească, achiziționat pe bani publici, prin votul impersonal al consilierilor locali.

  Cum?... Și halatele și mușamaua!?

  Da, da. Da ce credeați?...

  Păi..., ți le dau acasă după operație?

  Da’ de unde!

Cealaltă, o soră cu bentiță-n păr, citea dintr-o Biblie cu marginile înnegrite, ce cântărea vreo trei kile. Citea, mai discuta cu colega de compartiment, mai privea pe geamul vagonului, iar mai citea. Degajată, mamă a patru băieți și a unei fete, unul dintre ei, stabilit în Arad, chirii și alte chestii pe care mi le-a mărturisit înainte de veșnica-i coborâre, undeva în apropiere de Câmpulung Moldovenesc. Simpatică, credinciosă și cu chef de viață.
La plecare am ajutat-o cu bagajele:

  Domnu să te binecuvânteze!

Am urcat și-am continuat să scriu: imagini prin geamuri pătate de soare, în jur c-o bandă neagră de cauciuc sintetic, femei ce-și strigau marfa, bere rece!, apă minerală!, halviță! și mere bio!, copii cu pahare pline vârf cu fructe de pădure culese deunăzi, tuneluri carpatice străjuite, și dintr-o parte și din alta, de câte-un punct de control părăsit, altădată ocupate de soldați dependenți de tutun, care-ți făceau cu mâna ca să le-arunci ceva de-ale cancerului la plămânii, înghețați de frig și de plictiseală, ore-n șir, mai ales iarna, când, încotoșmănați pân’ la refuz, nu puteau să-și miște decât unul dintre brațe, și acela cu greu de parcă ar fi fost mâna nașului ce se plimba cu cleștele ce-nțepa biletele, deschizând câte-o ușă cu-ntrebarea: „S-a mai urcat cineva?”, și se deplasa mai departe, ca vagoanele ce curgeau pe lângă santinelele rămase în amintire.
Până la prima „escală”, în gara de la Pașcani – unde-ntoarce marfaru’ cu frâna de mână, unde puteți să veniți dacă răspundeți afirmativ întrebării mele, ca să v-arăt fundul din tren, unde poți sta ș-o lună că tre să schimbe locomotiva, și unde poți s-o pierzi, dac-ai să crezi că-ntârzie, iar ea sosește mai devreme, unde-a făcut cumnată-miu armata, unde-ntâlnești fel și fel de personaje pitorești: bețivi, prostituate, muncitori cu ziua, proxeneți, hoți de buzunare, măicuțe și popi, pelerini și simpli călători, străini și români, ș-unde era să mă-nsor, unde te ia somnul, unde sunt câini, unde apa cică-i proastă, așa că nu mă-ncumet s-o beau chiar dacă-i rece, iar eu am gâtul uscat, noroc că-i seară când ajung, unde m-am urcat într-altul, regional, cu etaj și geamuri ce nu se deschid – mai sunt doar câteva minute și alți controlori și scaune incomode, dar un compartiment mai aerisit ca primul, în a cărui lumină rece îmi pot imagina cât de înalți sunt stâlpii pietrificați ce aleargă în direcția opusă mersului trepidant al vagoanelor.
Priveam afară. Se zărea o luminiță. Treceam peste-un alt pod – în zgomotul caracteristic multor filme de suspans, cu care v-ați obișnuit, stimați călători ai Căilor Ferate Române:

Tugudum!... Tugudum!... Tugu-du-dum!

Mai aveam circa două-trei ore, iar pământul îmi fugea de sub picioare. Cu gluga hanoracului pe cap, cu căștile-n urechi și cu telefonul în mână, dialogam cu el prin mesaje. Era noapte, târziu, și-ncă n-ajunsesem:

  Vezi că te-aștept, băiete!

Restul e prea frumos pentru a fi descris într-o poveste cu final de Nihil sine CFR.


sâmbătă, 26 octombrie 2013

Prima moarte


După ce-o moarte-mbrăţişezi
îţi iei privirea şi-o arunci în cadă
acum eşti calm şi nu te enervezi
laşi totu’-n bălţi de sânge 
o laşi să...
Ţi se dă drumul şi spaţii goale vin spre tine
ele blondine îşi macină ordura 
pătrund şi unde-a diavolului coadă n-a răzbit
Hip hip! mânca-ne-ai...
adânc mult mai adânc decât crezi ca un mujdei de jalape
Carcane de lână intrate la apă
opresc orice suflu închid orice pleoapă
ei stau când le picură în ochi blegi otrava
ca oile tunse ce îşi rumegă otava
E albă e rece...
M-apucă damblaua


miercuri, 23 octombrie 2013

Mahmureală erectivă


Trag cu praştia dup-o brună durdulie turturică
Inima mi-e fiartă-n aburi de salcâm
Poate-i singurică

stând în balcon dimineaţa-n pijamale...
Aerul e umed şi rece. Se-ncălzeşte...
Poate n-are

pe sub bluză danteluţe decadente 
sau urmele amorului de azi-noapte
Poate şoapte

de pe buze se desprind ca-n clepsidre nisipuri
și îi coboară mâna pe şoldul plin
Poate tipul

e doar un amic ori e vărul
sosit de la Cluj cu rapidul de zece
Poate-i trece

cu o palmă. O mângâie cu două...
Poate nu-i cine cred eu că e
Poate plouă

și-o să-şi continue masajul
Cic are un junghi sub burtică
Poate-i pică

piatra prin geam în poala ei încinsă
găurind ţeasta lui oarecum surprinsă
Poate colivă

vom gusta în săptămâna ce vine. E parastas
la Apateu. Oacheșa a lovit mortal
Poate eu  


vineri, 18 octombrie 2013

Măseaua de minte


Şi iar acea poziție... S-a cariat prematur
Bomboane mentolate fructe stafidite
şi cozi de păpădie  
Un amalgam de dureri de burtă de cap
şi de ce-o fi ieşit din ele
Paste bolognese cu pătrunjel şi busuioc
în sânge de roşii
strivite la picioarele ţărăncilor
plătite cu ziua
Tu îţi urzeai gândul să slăbeşti
elefănţelul meu blond cu ochi albaştri
De la ţigări ţi se trage
  
Ceasul meu nou pe care te-ai aşezat
din greşeală  
indicând mereu 18:30
ora telenovelei tale preferate
hipopotamul meu săltăreţ cu sânii ca două nuci
de cocos
ce nu-şi pierde nopţile suspinând celulitic:

o lună de caşcaval pané
nori de ciocolată caldă
telurile unui mixer
cu gura căscată
fără pâine ca să nu se-ngraşe  

Cârnăciorul meu cu muştar
că iar te-ai sculat din pat şi te-ai dus
în bucătărie
S-au dus măselele de minte  
Lasă-le-n sărăcia lor!
Pe tine te doare altceva
Hai pune-te-n pat. Respiră
Te rog să nu mă inviţi la astfel
de petreceri nocturne
Și nu nu sunt Zâna Măseluţă


luni, 14 octombrie 2013

Despre un om


sunt zile în care inimile celor ce trec pe lângă mine

îmi bat în buzunarele gecii ale nădragilor

și ale genții de pe umăr cu un bum bum! puternic

stimați cititori ai incontestabilului din ziare

încât încep să alerg spre casă oriunde m-aș afla

oricum ar fi vremea

ocolindu-i pe cei care de-abia își târâie membrele

traversând pe roșu ca hoții de cai

nu încetinesc îmi mențin ritmul:

o inhalare două expirări

temându-mă să nu mă observe  

sărmanii ipocriți ale căror tahicardii lașe îmi aparțin

magnet de corduri ce sunt

cugetând la agreabila locuință în care o să pot să-mi întind

ciolanele       conservă de sardele cadaverice

numai că ale mele se agită. le păstrez într-un cufăr:

de la puștanii de liceu până la inșii trecuți de anii îmbelșugați

pomeniți la psaltire

de fapt o cutie de pantofi   moștenire de la fostul chiriaș

ce nu și-a achitat restanța față de proprietara care-l păsuise

trei luni       de-a slăbit femeia...      să n-o mai recunosc  

după ce i-am arătat cele șase bancnote

dar mai contează? dacă ea s-a simțit bine...   

iau foaia   o lipesc pe icoană

aprind candela și mă rog să mi se-ndeplinească

dorința: „acestea șase să fie câștigătoare!”

în caz contrar rămâne varianta fostului coleg

și trăncăneala boieroaicei



miercuri, 9 octombrie 2013

Cu greu


o pastilă   apă   dau să mă culc
prin lume   două picioare   o zi întreagă
cu tine   după masa de seară   telefonez  

ce-i lipseşte omului când vrea şi nu poate?
esenţele de stres care-au dus la insomnii?
angajații de la mac?
stomacul tău sensibil la persoane?
tu în ultimă instanţă?
instanţa care n-are altceva de făcut decât să...?
-ul din te miri ce obligaţii sau necesităţi?
silită să răspundă...   să dezerteze
nu mai putea nici ea
fiecare e dator cu un alibí
noapte bună!


miercuri, 2 octombrie 2013

Perfuzie


Patul se mişcă somiera de fier începe să scârţâie
O burtă de carouri metalice dospește-n josul saltelei
Nu ştiu pe care parte să mai stau; să plec nu pot
Un furtunaş transparent îmi intră în membrul stâng
undeva la finele antebraţului

Picură ceva dintr-o pungă cu inscripţii roşii
pic-pic! găurindu-mi pielea ca limba unei aspide
ce nu se rușinează să mă muşte  

O voce mă-ntreabă dacă mă doare
Îmi zice să încerc să stau pe-o parte

„Mă doare” îi răspund și-mi amintesc
de duşmani
iertându-i pe cei mai mulţi dintre ei

Visele se năruie când durerea creşte
Doctorul mi-a spus că trece
Așadar îmi adun tot mai multă energie pozitivă
în frigiderul meu Fram

Câte nume atâtea feţe. Toate suferinde  
Dacă doctorul a zis nu cred că ar avea de ce să le mintă

Ploaia ce cade sunt lacrimile şcolarilor din septembrie  
Îi văd fugind evadând prin pieţe şi malluri
şi asta mi-e de-ajuns pentru a crede

Dacă doctorul a spus că va trece...
Ce motive ar avea ca să-mi ascundă adevărul? 

Toamna a venit ploaia nu se mai opreşte
vântul suflă prin caloriferele oxidate  
iar eu îmi vărs necredinţa în ploscă