În comparație cu volumele ulterioare (scrise-n
franceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecție
de impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.
Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea,
suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurile
agnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării,
apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fără
acel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentru
care unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unui
cunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.
Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagme
condensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroase
oscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice)
auctoriale.
Cărticica are însă o însemnătate documentară
aparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice ale
lui Emil Cioran.
• „Precum iubești cărțile
pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc
de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgostești
de cele ce unduiesc înecul.
N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe,
nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile
Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?
Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie
a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării
decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri ale
sufletului...” – p. 16
• „Am citit slova
omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajuns
neamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru
iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtului
prin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și
când n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilor
fecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.
Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce
mă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului.
Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare,
atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37
• „Cu țara ta te întâlnești
din nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt român
prin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușește
de-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nu
o port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre.
Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel!
Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorul
de plai» al infinitezimalului național.” – p. 66
• „Tu nu vezi măreția
morții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-i
un tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriul
său sânge.
Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțit
că-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău al
timpului?
Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivit
murind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.
Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu.
Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-ai
fiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzească
sfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre,
al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84
• „După ce-ți pierzi –
până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești după
frigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită,
sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storși
de existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu