După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adorm
la ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez că
plimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sar
peste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odată
mobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.
Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțul
nu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, în
proiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instinctele
transsubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:
„În
vreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată,
cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel drept
figurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămas
nemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, de
care depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau deloc
finalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată,
am simțit-o ca pe însăși emanația dorinței
de a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și în
dureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregime
fragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată,
plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mă
temeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotind
că i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacă
te gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilă
coborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însă
având, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineau
ori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi la
locul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu un
caracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentală
din care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)
M-am
lăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m.
– Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu