A scrie despre acest „buletin literar” presupune
acceptarea unei duble provocări: întâlnirea cu un spirit de o mobilitate
cerebrală invidiabilă și deslușirea mecanismului hermeneuticii care își arogă (dezinvolt)
subiectivitatea. Ceea ce rezultă nu este o banală culegere de eseuri, ci însemnările
unui intelectual sadea, locul unde lecturile devin un soi de brașoave sublime,
iar tâlcul lor, o asceză voluntară.
Steinhardt nu practică o analiză neutră, din
contră, el ne propune una „angajată”, în sensul cel mai fertil al termenului:
implicare afectivă, fior etic ș.a., adică o participare sistematică și
desăvârșită, întrucât textele abordate
sunt filtrate printr-o judecată ce, departe de-a le estompa brianța, le
luminează din unghiuri neașteptate. De aici și farmecul lucrării, de vreme ce
nu asistăm la disecția paginilor, ci la rendez-vous-ul exegetului cu operele
altora.
Cu ochii ațintiți la masa lor, remarcăm eleganța
și spontaneitatea abordării – fapt ce reliefează cultura robustă și disciplina
mintală a evaluatorului. Nimic pedant sau ostentativ. Asimilată organic, erudiția
e pusă în slujba ideilor, nu a demonstrației sterile, căci autorul aparține acelei
rare categorii de cronicari pentru care arta
cuvântului rămâne, înainte de toate, o experiență existențială, iar Critică la persoana întâi este, așadar,
mai mult decât o carte despre cărți, este o pledoarie pentru „amenințările”
liberului-arbitru, și anume dreptul cititorului de a-și asuma propriile
impresii și comentarii.
Într-un climat interpretativ dominat de
simptomatologii infraimaginative și voluptăți borborigmice, vocea lui Nicolae Steinhardt
se profilează nu doar ca una distinctă, ci eminamente necesară – cea a unui diagnostician
atipic, cu care să tot stai la șuete.
„Analiza subtilă, fraza frumoasă ori cuceritoare,
profunzimea, grația, seriozitatea, cunoașterea: acestea toate și multe altele,
existente la un autor ca Henry James, se află desigur și la Proust. Dar sunt
depășite, trecute în umbră, subînțelese, ba și disprețuite, relegate în
arierplanuri din ce în ce mai difuze de o altă însușire, pentru care nu cred să
fie comparație mai exactă, descriere mai sobră decât evocarea numelui unui
personaj istoric: voievodul Vlad Țepeș.
Acesta e omul cel mai apropiat de Proust, nu Henry
James. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca o
adiere de vânt față de un uragan. Iar meandrele și cotloanele sufletești scoase
la lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci și
edulcorate turte cu anason intrate în concurență cu sticle de șoricioaică și
pastile de sublimat corosiv.
Niciodată, nici în paginile sale cele mai izbutite
și «mai tari», James nu atinge gradul de cruzime și duritate al lui Proust.
Nicăieri mintea și imaginația cititorului nu sunt, fără de voie, pornite a
evoca figura lui Dracula. Iată de ce așezarea lui Henry James de către unii
esteți și distinși critici ai zilelor noastre pe un același plan cu Marcel
Proust nu-i decât iluzie, exces de spirit comparatist, farafastâc, ușurătate.
Cei doi autori seamănă întrucâtva, paralela nu-i
lipsită de temeiuri, dar între ei (cu trăsături comune cum se află) e
prăpastia. Sălbăticia unuia e necunoscută celuilalt. Deosebirea fundamentală,
dirimantă stă în duritate și în virtutea caracterului, în neteama de sânge,
suferință și adevăr, în totala spovedanie, trecerea dincolo de orice convenție,
rezervă, înduioșare, înduplecare. Proust poate că nu auzise de Țepeș. Spiritul
neiertătorului domnitor îi era însă congenital. Era și el convins – vorba lui Machiavelli
– că mădularele cangrenate nu se vindecă cu apă de lavandă.
Scrierile lui Henry James au un iz de parfum. Nu
tot așa ale lui Proust. De pot aduce olfactiv aminte de ceva, apoi mai curând
de cucuta ori fierea și oțetul odată întinse – cu nepăsare într-un caz, cu
dispreț și răutate în celălalt – într-o cupă sau pe o trestie unor pătimitori
care și ei cunoșteau bine viața și oamenii și vorbiseră despre toate fără
înconjur și fără perdea, cu o dragoste aprigă, nemărginită, sacrificială.
Arta nu-i oare și ea un act de jertfă și o dăruire
completă, însoțită de cea mai exclusivă și mai totală exigență? Dacă intervin
duioșia ori prudența ori rezerva ori concesia, compui cărți frumoase, onorabile
și fine și te cheamă, bunăoară, Henry James. Te numești William Shakespeare sau
Dante sau Marcel Proust numai dacă ai înăbușit în tine orice alintare, și te
expui și spinteci, dezgolești, sfâșii, jupoi, tragi în țeapă nestingherit, ad majorem artis gloriam.” (pp. 99-100)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu