N-am auzit
de Camelia Cavadia, autoarea al cărei roman (Dansează când îți vine să plângi, Editura Trei, 2026) s-a vândut în
(fix) 10.000 de exemplare în doar cinci luni de la lansare. Însă prin intermediul
cititorului de cursă lungă, Dragoș Cătălin Butuzea (https://chestiilivresti.blogspot.com/),
am aflat atât de emerita prozatoare, cât și de isprava ei lăudabilă.
Dacă înțelepciunea
hazardului ar fi lăsat situația să treneze (bárem până mâine), probabil c-aș fi
ignorat performanța. Numai că algoritmii Facebook sunt condiționați de entități
asupra cărora nici imprevizibila providență n-are control, iar la postarea cu
pricina au apărut acuze livrate de scriitorul, editorul de carte &
promoterul cultural, Andrei Ruse (informații preluate de pe AndreiRuse.ro) referitoare la maniera în care Dragoș C. Butuzea a decis să-și
etaleze (dez)interesul pentru astfel de producții literare, denumite generic chick lit (ficțiuni compuse în principal
de femei, despre femei și pentru femei) – adică a distribuit știrea prin care
Camelia Cavadia își făcea reclamă, adăugând (în mod legitim) gândurile rostite
cu voce tare:
„în românia,
chicklit-ul se vinde bine. iei «arta conversației», mai pui câteva elemente din
«aleea cu licurici / firefly lane» (e ecranizat de netflix) și faci un best seller”.
Iar de aici,
avalanșa de învinuiri: „Cami (așa o numește A. R.)... se bucura de cititori”,
iar Dragoș (care se dă mai deștept, în
accepțiunea aceluiași A. R.) i-a stricat ploile, recte aprecierile din online.
Cităm:
„Felicitări!
O carte care m a purtat pe aripile vieții... Nu pot spune decât ca am fost
binecuvântată de Dumnezeu pe tot acest parcurs. Multumesc cu recunoștință...”
„Sunteți
minunată! Meritați in totalitate succesul de care aveți parte, să îl savurați
din plin!”
„O carte
excepțională, pe care am citit-o într-un timp record și pe care am făcut-o
cadou prietenelor. Ce poate fi mai frumos decât o prietenie sincera care sa fie
descoperita de noi... În spatele unei cărți extraordinare nu poate fi decât un
om minunat, talentat și sensibil. Mult succes și sa ne încântați sufletele cu cărțile
dumneavoastră!”
„Felicitari!
Este o carte de o profunzime cum greu mai gasesti azi... Va multumesc!”
„Ce bucurie
mare ca sunteți și pe Voxa!... Avem cu ce să ne încălzim sufletele în serile
ploioase de toamnă!...”
„Tocmai te
ascult pe Audiotribe!”
„Ce frumos,
așa o confirmare valoroasă! ...mă bucur să aflu că pe lângă toate campaniile
reușite funcționează «creșterea organică», povestea fiecărui cititor împărtășită
unei alte persoane.”
„Wow!”
„Mulțumesc
pentru recomandare!”
„...O carte
plină de emoții și trăiri!”
„...Ar
merita sa devina un scenariu de film!”
Și tradiționalul
mesaj al sărbătoritei: „Doamne ajută!”
Născut în
zodia Balanței, zic hai să-i împac pe cei doi beletristobeligeranți, propunându-i
lui Andrei Ruse (colaborator al celor de la Zaiafet) să-l invite pe Dragoș
(ulterior și pe mine) la o emisiune centrată pe subiectul „De ce citesc ceea ce
citesc”.
Nu mică mi-a
fost stupoarea când am văzut răspunsul pe care mi l-a aruncat:
1. El nu
pricepe „dezbaterea”.
2. Are treburi
mai serioase, cu super cărți și autori mișto, și n-are vreme de super opiniile noastre.
Cunoscându-i
pornirile (un clip introductiv, pentru a vă dumiri despre ce individ șprehănim:
https://www.youtube.com/watch?v=7cRwAtLM6YY),
nu m-am foit mult ca să-i dau replica, promițându-i că, dacă nu-s cum declară
domnia sa, o să-i fac celebri (pe scriitorii cărora le închină osanale), iar pe
el, de tăt mirazul.
Căci cu asta
tre’ să mă ocup în ziua-n care jucătoarele (prefer chick sport-ul) lui Bayern München le întâlnesc
pe cele de la Real Madrid – să buchisesc textele de mai jos:
„Aveam în
jur de 30 de ani când am vorbit prima dată despre inevitabilul ce avea să se întâmple
mai devreme sau mai târziu. Despre Moarte, mai exact. Dar atunci discuția era
mai degrabă un fel de joc, un răsfăț menit să ne arate cât de mult mai era până
acolo, de fapt. Cine se va duce prima?
Ce se va întâmpla cu celelalte? Pentru cine urma să fie mai greu? Toate erau
scenarii pe care le făceam mai degrabă pentru a ne imagina la senectute,
nicidecum exerciții menite să ne apropie de teribilul moment. În felul lui era
un joc plin de inocență, precum cea a copiilor care pot vorbi detașat despre
lucruri sinistre.” (p. 9)
Ne întrebăm
cum de n-a sesizat redactorul (redactorii?) prestigioasei edituri Trei redundanța,
și îndrăznim să reformulăm paragraful. Iată o variantă:
Aveam în jur de 30 de ani când am vorbit prima dată
despre moarte. Dar atunci discuția
mi-a arătat mai degrabă cât de mult mai era până acolo, nu cine se va duce prima, ce
se va întâmpla cu celelalte și pentru cine urma să fie mai greu. Scenarii pe care le făceam pentru a ne
imagina la bătrânețe, nicidecum
exerciții menite să ne apropie de acel moment. Un joc inocent, asemeni
copiilor care pot vorbi detașat despre lucruri dureroase.
a) După acel
inevitabil... (fatumul) nu punem nici
„să se întâmple”, nici „mai devreme sau mai târziu” (exclus ambele). Se subînțelege.
b) Joc și răsfăț. Alegeți un singur termen.
c) Răsfățul bagatelizează „dialogul mortuar”.
d) Tăifăsuind
despre senectute (vizăm strict plasticitatea
noțiunii) e ca și cum ai pălăvrăgi despre energia atomică, a efectua o intervenție
chirurgicală la caterincă ș.a.m.d. Să nu uităm de teribilul (nu fermecătorul)
moment de la final.
„În
scenariile pe care le schițam de parcă am fi făcut asta dintotdeauna, eu urma să
fiu băbuța ușor ridicolă în cochetăria ei (ce convenabil! n.n.), Ralu să rămână
frumoasa învăluită în tristețe risipită, iar Ileana o babetă care impunea
respect. De parcă oricât de bătrâne am fi ajuns, ceva din inocența noastră s-ar
fi păstrat ca un fir subțire de lumină ce ar fi continuat să rămână aprinsă în
ciuda vârstei și a tuturor greutăților. Poate era naivitate, poate doar un fel
de a spera că viața nu avea să ne șteargă toate contururile, asperitățile,
dulcegăriile. Poate că de aceea râdeam de lucruri înainte să ni se întâmple, părea
că astfel ridurile, bastoanele, bolile și orice neputință s-ar fi estompat ca suflate
de vânt.” (pp. 9-10)
a) Cum poate
fi o băbuță (nu hodoroagă sau băbăciune)
altfel decât cochetă? Diminutivând cuvântul babă,
nu reiese ceva drăgălaș, fercheș... cochet?
b) Învăluit nu înseamnă și „înfășurat”, „împresurat”,
„acoperit de...”? Iar în cazul în care substanța
care te cuprinde este difuză, împrăștiată (vai de mama ei), nu-și diminuează ea
acțiunea?
c) Tristețe (fără adjectiv) era mai
potrivit.
d) Să se
definească sintagma „tristețe risipită”!
e) „ca un
fir subțire...”. Firul e prin natura lui un obiect subțire.
f) „ceva... să
rămână aprinsă” – Ceva-ul... sau firul de lumină?
g) „ar fi continuat
să rămână” – Miroase a pleonasm.
Camelia
Cavadia schimbă imediat registrul confesiv cu cel profesoral.
„De-a lungul
anilor am făcut multiple simulări pe
această temă, ocolind de fiecare dată cu obstinație momentul efectiv al pierderii și consecințele devastatoare asupra celor care supraviețuiau, conștiente
fiind că moartea uneia însemna de fapt și moartea celorlalte. Căci prietenia
noastră se construise ca un triunghi
indestructibil ce avea sens doar înăuntrul acelor laturi unite protector.” (p. 10) – italicele ne aparțin.
„Trecuseră
prea mulți ani de când începuserăm să creștem una în sufletul celeilalte, ca un
altoi ce devenea, cu fiecare anotimp, mai bun și mai rodnic. Prea mulți ani de
când ne fuseserăm una alteia baston și cârjă, colac de salvare sau pur și simplu
motiv de bucurie și preaplin. Învățaserăm să ne târâm sau să ne înălțăm când
una, când cealaltă, prea rar toate trei deodată, ca să mai putem desprinde acum
lipiturile ce se inseraseră carnal, definitiv. Ileana susținuse întotdeauna că
ea va pleca prima dintre noi. Și o spusese de fiecare dată cu atâta convingere,
încât ajunseserăm să credem toate în această ordine prestabilită. Ea se ducea
prima, Ralu a doua, iar eu ultima. Nu știu de ce, amândouă credeau că le voi
supraviețui. La început ne-am amuzat, apoi a devenit o glumă amară pe care o
tot făceam prostește, fără noimă. De parcă s-ar fi putut glumi cu astfel de
lucruri. Nu le-am spus niciodată – nici nu era nevoie –, dar pentru mine
perspectiva de a rămâne supraviețuitoarea acestei prietenii profunde și stabile,
tandre și intense, tainice și firești, era de departe cea mai înfricoșătoare.”
(p. 10)
a) Dacă începuserăți
să creșteți „una în sufletul celeilalte”, mai era necesar „ca un altoi...”?
b) Rodnic îl implică pe bun.
c) „Baston”,
„cârjă”, „colac de salvare”, „motiv de bucurie”, „preaplin”. N-ați remarcat excesul?
d) „...lipiturile
ce se inseraseră carnal, definitiv” are ecoul sălilor de liceu.
e)
„desprinde... lipiturile”. Lipiturile
nu se desprind. Corpurile lipite, da.
f) Să ne
debarasăm de „această ordine prestabilită”: Ajunseserăm
s-o credem.
g) „...o tot
făceam prostește, fără noimă”. Ori prostește,
ori fără noimă.
h) „De parcă
s-ar fi putut glumi cu astfel de lucruri”. Pruncii
sunt de altă părere.
i) Prietenie
profundă, stabilă, tandră, intensă, tainică și firească. Mai
oferim câteva calificative (armonioasă, veridică, senină, eternă) și p-ormă
strigăm Bingo!
„Moartea este singura glumă care nu se termină
niciodată cu râs, zisese cineva – nu mai știu cine –, dar noi râdeam de ea,
aducând-o mereu în discuții, despuind-o de orice urmă de dramatism și
solemnitate, încercând s-o facem să pară neînsemnată. O rostogoleam prin praful
zilelor noastre obișnuite (dorim o demonstrație, n.n.), coborând-o prin firesc și
făcând-o să pară ridicolă, insignifiantă. Cumva, cu cât o ironizam mai mult, cu
atât reușeam să-i luăm din forță și putere, să o batjocorim și să o ținem la
distanță de destinele noastre atât de pline de... viață. Probabil că speram – fără
să fim conștiente de asta – s-o alungăm în derizoriu, convinse că, dacă o vom
trata ca pe o farsă, va avea bunul-simț să ne lase în pace. Măcar o foarte bună
bucată de vreme. Și că va avea tot bunul-simț să apară abia când o vom chema. Când,
sătule de viață, ne vom încredința de bunăvoie și nesilite de nimeni în brațele
ei călduțe, ademenitoare.” (pp. 10-11)
a) lipsită
de dramatism, de solemnitate... și minimalizată – Ciudată răposare!
b) După ce
rostogoleați moartea prin praful zilelor voastre
(evident, doar nu ale altora), cum izbuteați să o coborâți în firesc (mai ales că spațiul era cel obișnuit)?
c) și ridicolă, și insignifiantă?
d) forță și putere alăturate tind spre o sinonimie perfectă.
e) „aducând-o
mereu în discuții” contrazice „să o ținem la distanță de destinele noastre”.
f) Deci
secretul amânării sucombării (inopinate) este persiflarea ei.
g) „...să
apară abia când o vom chema” –
Bravele fiice ale Evei!
h) „sătule
de viață”. Cercetările în domeniul „sastisirii existențiale” afirmă că puțini se
fălesc cu sfidări de genul.
i) „ne vom încredința
de bunăvoie și nesilite de nimeni”. Ați
fost până atunci?
j) Cine v-a
păcălit că dincolo de punctul de cotitură
vă așteaptă niște brațe călduțe, ademenitoare?
Și nici n-am
gătat pagina a treia.
Dragoș C.
Butuzea (masochist incògnito) a parcurs douăzeci.
Volumul e disponibil
pe Google Books:
P.S. Intrând
pe EdituraTrei.ro, am observat că poate fi achiziționat cu o reducere de 30% (versiunea
tipărită) și 40% (formatele electronic și audio). Ne-am dat seama cum stă treaba analizând comentariile, majoritatea
provenind de la conturi suspecte.
Să mai
amintim că autoarea a deținut funcția de PR Manager Pro TV din decembrie 1995 până-n
mai 2014? Eu zic că da. Și nu doar la postul de televiziune patronat (o perioadă)
de Adrian Sârbu, ci și la cel condus cu braț de fier de Dan Voiculescu, și
anume Antena 1, în intervalul iulie 2014 - august 2017 (sursa: FabricaDePr.ro).
P.P.S. Îl
anunțăm pe Andrei Ruse (care ne-a blocat pe rețeaua de socializare sus-pomenită)
că viitoarea capodoperă pe care o vom trece prin ciur și dârmon se intitulează De ce urâm bărbații. Știe el...
N.B. Nu scapă
nimeni.
(Foto © flickr.com, matt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu