Ochiul interior se uită în ochii exteriori, și ce
vede? Vede un om buiac, aureolat de trândăvie, somnambul în papuci de casă, pe
care și-i lasă pe unde apucă, de cele mai multe ori în calea celorlalți colegi
care nu-l întreabă multe – îl cunosc prea bine – ca să nu-l trezească și
să-nceapă să vorbească. Doarme în haine curate ce absorb transpirația și
mirosul orelor de muncă ce nu se vor sfârși c-un duș de seară, fiindcă a făcut deja unul dis-de-dimineață, iar el nu
miroase așa tare, mi-a zis mie nu cu multă vreme-n urmă, că doar n-o să facă
două dușuri pe zi. Economie! Și mă gândesc cum, impecabilele rugăminți ale
viitoarei sale neveste, și-o fi schimbând ciorapii de lucru cu cei de casă, fără
să se spele pe picioare, chiar dacă azi – zice el – n-a muncit?
Se urinează zgomotos în closetul ce așteaptă să
fie curățat de alții, cu mucii trântiți în chiuveta murdară, ș-apoi trage apa, dar
doar un pic. Economie? Șlapii i s-au pierdut pe drum, târșâindu-și șosetele pe gresia
pătată a băii, până-n bucătărie, pe holul lung, și zuuup în pat!, cu laptopul în brațe, același film de ieri,
întrerupt de un altul la care se uită-n dorul lelii, apăsând pe săgeata de forward – spune că așa își dă seama dacă
e fain sau nu –, revenind la primul.
Cu ochii lipiți de ecran, ascultă și învață. Îi
sună telefonul. Răspunde după secunde bune, ca și când ar fi fost reținut de
vreun vis pe care nu și l-a împlinit când a fost tânăr, dar tare și-ar fi dorit
să..., chiar nespus de mult, de parcă ar fi fost ocupat cu cine știe ce treburi
de importanță majoră și, deci, vitală pentru el. Cu vreo femeie? Mai multe?...
─ Alo, da! Uite, ce să fac?... Stau.
Și chiar că stă, nu glumește, lungindu-se tendențios
cu vorba, ca cei de la Cantina Municipală cu ciorba de varză. Râde gălăgios. Se
forțează. E trecut de ora 12 a.m., iar el tot falsează-n discuție.
Nu, pe bune, frate, chiar n-am nici cel mai meschin
interes pentru conversațiile tale interminabile, fade, prostești și lipsite de
cele mai elementare elemente ale dialogului
pe care-l deturnezi, în mintea-ți aflată-n creștere, doar în favoarea ta.
─ Citeam, cum ce să fac?
Har Cerului, că nu eram în cameră când a început! Am
râs, ținându-mă de burtă. Bine că n-a zis altceva. De fapt, ce-ar fi putut să
spună mai amuzant?
Mă duc să deschid ușa, cu gândul să-i potolesc nițel
vocea – o mână pe clanță, dau s-o împing – și văd cum ciupercii flatulente i se
rupe pălăria și i se-ntinde piciorul, strecurându-se pe lângă ușă, în timp ce
el strâmbă din nas ca s-o închid la loc. Pe hol miroase a mațe în putrefacție. El
râde înăbușit. Spârcuiri lingvistice îi ies pe gură. Pe cealaltă parte,
asemenea. Cine-a zis că animalele și oamenii nu și-au găsit limba comună? Deși
mă-ndoiesc că de i-aș aduce în cameră un animal, oricare ar fi acesta, ar
rezista mai mult de-un minut. Da’ mie-mi ajunge unul singur.
Ieri-seară când a venit acasă, a-nfulecat câteva
felii de pâine cu zacuscă și câțiva căței de usturoi, s-a spălat pe mâini – nu
pe dinți – și-a tulit-o direct în pat. Azi-dimineață m-am dus și i-am deschis
geamul. El era la baie. De cum a intrat, l-a închis imediat.
Acum stă tolănit în pat, cu laptopul pe coaie, și,
cu degetele nevăzute, cântă afonic pe claviatură, chatuind pe Facebook.
Îngerii să aibă milă. Vampirul din mine nu mai
rezistă.
Deschide dracului ușa!!!
