Nu-mi amintesc să fi dus până la capăt vreo capodoperă elaborată de „ilustrul prozator al surghiunului”. Prin 2008 m-am înhămat la Întoarcerea huliganului (ascultasem un interviu cu autorul, mi se zgândărise apetitul și, zăcând nerăsfoită pe biroul unei fete ce rămăsese restantă la niscaiva materii/probe practice, o tipă pe care o frecventam în perioada respectivă, mi-am zis să profit de prilejul ivit) și, cu sufletul lărgit de curiozitatea genialității trâmbițate de mass-media neaoșă (frunzărisem și-un articol), m-am apucat de treabă. Însă (neiertată să-mi fie năucirea și disculpată aserțiunea că...) romanul memorialistic cu pricina era o pierdere de vreme.
Peste ani (în lunga ședere la mănăstirea Lupșa),
premoniția (fiindcă nu-l terminasem) s-a adeverit. Părintele Maxim mi-a
mărturisit, cât timp îmi prezenta fondul bibliotecii monahale, că și el
capitulase cu cartea în poală: „Andrei, la nouă ani eu citeam Roșu și Negru de... Știi cine a scris...?”
Io cugetam la formația de muzică pop-rock... Aveau ei o piesă – Pastorală.
Ulterior, am constatat că nici pe Alex Ștefănescu
nu-l încântaseră neroziile stilistice ale emigrantului „sucevean”.
În schimb, volumul acesta are substanță, fiind un
dialog al opiniilor personale, mai degrabă decât un șir de confidențe periate. Pribegia nu este abstractizată, ci
ancorată în concret, devenind un criteriu de evaluare a culturii europene
recente. Așadar, nu asistăm la niște „tranzacții epistolare” pur decorative,
cât mai curând la o confruntare de convingeri individuale, care temperează
elanul cognitiv al interlocutorilor printr-o disciplină discursivă remarcabilă.
Reflecțiile protagoniștilor se armonizează prin
maniera abordării: unul aduce experiența traumatică a Estului, celălalt,
rigoarea analitică a spațiului occidental, iar din ciocnirea celor două sfere de influență/atitudinal-axiologice rezultă pagini dense și polemice, debarasate
de esopismul intrinsec producțiilor manesciene.
În consecință, textul te cucerește prin claritatea
formulărilor și refuzul rezoluțiilor facile (retorica rămâne sobră,
argumentativă, ferită de inflația lexicală a colocviilor revizuite), și nu oferă
concluzii liniștitoare, ba chiar ridică întrebări incomode despre identitate, apartenență,
culpabilitate și despre Istoria care,
aidoma unui verdict, ne-a constrâns deseori
s-o acceptăm orbește, nu să o examinăm cu discernământ.
„H.S.: Odată ați spus că America e un bun hotel.
N.M.: Și mai cred încă asta. Și mi se pare foarte
important că este așa. Îmi place că guvernul se numește aici «administrație», o
administrație a treburilor curente. Dacă e eficientă, atunci e bine, dacă nu e
eficientă, alegem alta. Nu există buletine de identitate, statul nu are voie să
știe unde locuiesc, ce gândesc, cât de patriot sunt. De la bun început toate
astea mi s-au părut minunate.
Îmi place incoerența acestei țări. Cred că dacă ar
fi coerentă, cum și-a dorit și a visat George W. Bush, ar fi o catastrofă.
H.S.: Ce vreți să spuneți cu asta?
N.M.: Sper ca America să nu fie niciodată o
construcție perfect omogenă, o entitate pe care să o poți defini ușor. E greu
să aduci America la un numitor comun. M-am tot gândit la asta. Când crezi că ai
găsit, în sfârșit, o caracteristică esențială, definitorie, fie ea bună sau
rea, și spui: Asta e! Asta e America – atunci îți dai seama după o oarecare
chibzuială...
H.S.: ...că și opusul acestei însușiri e de
asemenea valabil.
N.M.: Exact. Și tocmai asta e ceea ce îmi place:
incoerența.” (pp. 123-124)
