1 Septembrie, 2013. Duminică
Dragă Jurnalule, astăzi am participat la ceea ce
s-a intitulat „Salvați Roșia Montană!”
Ceva s-a semnat și e posibil ca lucrările de
exploatare să înceapă. O nouă lege a mineritului a fost adoptată: Orice ar face
și oricare ar fi efectele lucrărilor ce țin atât de extracția de minereu, cât și
de prelucrarea acestuia – efecte mai mult sau mai puțin nocive pentru mediu și,
deci, pentru noi –, întreprinderile miniere nu vor fi trase la răspundere ever. Ele vor ști doar să taie, să
foreze și să polueze. Era nevoie de această lege care să le ușureze activitățile
celor de la Gold Corporation, deși se știa de urmările catastrofale ale cianurării:
poluarea apelor de suprafață și a pânzei de ape freatice din zonă.
Referendum pentru această lege sau pentru acest
grandios proiect?
Nici vorbă.
Jurnalule, vrei să știi câți oameni au fost astăzi
în fața Primăriei la protestul pașnic și de scurtă durată pentru conștientizarea
arădenilor cu privire la vinderea ilegală a resurselor țării și a poluării mediului
înconjurător?
Vreo șaizeci de inși, doi jandarmi cu chipiu și un
polițist local în cămașă cu burtă.
Chipurile n-am avut autorizație pentru miting.
Adică ce!? Stai așa! N-am auzit bine. Nu suntem
autorizați să ce?... Să ne spunem părerile în ceea ce privește viitorul nostru,
al copiilor noștri, al României până la urmă? Să ne opunem crasei nesimțiri a
clasei politice din România? Să ne opunem furtului pe față, poluării mediului,
distrugerii de către alții a sănătății noastre? Și n-avem autorizație ca să
protestăm, să ne revoltăm?!... No, asta-i bună! Păi, asta-i și ideea, de vreme
ce luptăm împotriva unor decizii luate de cei care ne conduc. Ar fi culmea ca
taman lor să le cerem să ne aprobe un
miting prin care să ne exprimăm dezacordul față de deciziile luate de ei. Ceva de genul: „Vreau să fiu revoluționar.
Îmi puteți da o aprobare?”
Așa că mulți au venit pe Facebook, și puțini au
ajuns la întâlnire.
Capii Bisericii – ca de fiecare dată când e vorba de o problemă acută, ce
se răsfrânge asupra a milioane de vieți omenești terestre, pragmatice, făcute din carne vie – au tăcut și n-au
încercat – de fapt au fost total dezinteresați de subiect (ca pomul să se
cunoască după roadele sale) – să-i mobilizeze pe iubiții credincioși de duminică în vreo activitate prin care să se
împotrivească, vădit, celui rău,
barem că exploatarea aceasta, de la Roșia Montană, nu-i va prinde bine nici unuia
dintre noi.
Și-au rostit predica, s-au spălat pe mâini și au
lăsat frâiele țării în mâinile gingașe ale Preaputernicului Părinte.
Amin, și la gară!
Despre politicieni nu are rost să mai
pomenesc.
Iar acum, Jurnalule, când ceasul bate de noapte,
vreau să vorbesc despre un alt subiect care mă frământă. Și anume despre cum
pot unii duhovnici (păstori sau capi ai Bisericii) să-i îndrume pe oameni, arătându-le
direcția de mers, cu brațul hitlerist înainte, inculcându-le ideea (Ah! cu
atâta patos) să muncească cu orice preț.
Și asta exceptând, din frazele lor imperios-solemne, condițiile inumane în care lucrează cei înspre care
se îndreaptă cuvintele lor de piatră, mai ales că mai sus pomeniții îndrumători de suflete nu se servesc deloc din iarba
deasă și grasă a plaiurilor munci, așa cum fac enoriașii lor. Din contră.
De ce zic inumane? mă întrebi. Răspunsul e la fel
de simplu cum ai zice adevăr.
Pentru că Adam (știi tu..., ăla cu frunza, iar prin Adam și noi) a fost
trimis la munca-n sudoarea feței sale exact după ce a călcat porunca lui
Dumnezeu. Blestemul pământului a survenit
eșecului existențial al celor doi protopărinți: al lui (Adam) și al ei (Eva).
Așadar, omul din ziua de astăzi, mai
mult sau mai puțin restaurat în Hristos, rămâne sub umbra grea a deciziei
divine din acea vreme, atâta timp cât nu se împacă cu Dumnezeu. Când se va
împăca cu El, blestemul (ca orice neajuns al proastei relaționări a creatului
cu Creatorul) se va risipi – pentru că omul nostru va fi spălat de apa
botezului, reconcilierea va fi pecetluită de Duhul care unge și va fi mereu
proaspăt prin de carnea și sângele Mântuitorului. Asta dacă mai știi, dragă Jurnalule,
ce rol mai au și astăzi (da chiar și astăzi) tainele acestea ale Bisericii lui
Hristos, zis și Iisus.
Ei, ș-atunci, de unde această muncă, muncă și iar
muncă, de vreme ce noi (împăcați fiind sau pe cale de a ne împăca, că doar asta încearcă să ne-nvețe păstorii: să
ne ridicăm cât mai mult posibil pe scara valorilor morale-spiruale-duhovnicești,
să ne îmbisericim, să ne sfințim, să ne îndumnezeim, să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului,
după har, prin conlucrare, ținând cont de toate indicațiile manualelor de
Teologie Dogmatică) încercăm să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de osteneala cu care va trebui să ne hrănim din
pământ în toate zilele vieții noastre, în condițiile abrutizante ale
fabricilor și făbricuțelor?! De unde toate acestea?! Nu ți se pare ilogic?
Nu e cazul să recurgem la operele unui Max Weber
sau a mai știu eu cărui teolog grec cu doctorat în Germania, crede-mă. E o
chestie simplă, cum ar spune o bună prietenă de-a mea: Ai păcătuit – muncești
de-ți sar capacele. Nu mai păcătuiești – ai dreptul la un lung, lung concediu
de odihnă; ești în sfârșit liber.
Și cu toate astea, monsieur Jurnal, noi continuăm
să muncim pe brânci și să ne servim, la pauza de masă, cu câte-o bucată de
pâine muiată în cianura oboselii. Căci munca
nu este echivalentul lucrului pe care-l faci din plăcere (zis-a printr-o carte recentă domnul H.-R.
Patapievici), după studii de specialitate în acest scop, dorind să profesezi în
domeniul respectiv. Pentru că te trezești la finele unei facultăți că ești
obligat să muncești într-un, cu totul altfel, sector al muncii, unul contrar
firii tale, dar (din păcatele celor care trăiesc bine pe spinarea ta) acesta
este singurul în care ți se dă voie să muncești, din lipsa permanentă de
posturi disponibile, asta ca să nu mori de foame.
Nu! Munca nu este lucrul pe care îl facem din
dragoste. Ea este chinul pe care-l simțim cum trece prin toți nervii, în timp
ce ne străduim să nu ne enervăm pe șefii care ne-au mărit nizamul (celebra
normă de lucru ce veșnic e-n creștere, hrănindu-se din noi), când cerințele
angajatorului tocmai s-au schimbat, salariul s-ar putea să nu ți se mărească în
următorii cinci ani, și – Da! – ai auzit bine, vei lucra de-acum încolo trei
weekend-uri pe lună, următorul concediu îl vei primi la primăvară, și toate
acestea atunci când nu te-aștepți, când n-ai cu cine să vorbești, nu te aude
nimeni, când vor sosi cheltuielile de bloc și factura de curent, iar dacă mai
stai și pe chirie o să te ia dracu’.
Păstorii bisericilor te trimit la muncă. Părinții
(dacă mai există) la fel. Eu aș bea o bere, tu ai bea o bere și ne-ar plăcea la
nebunie dacă această flexiune verbală, prea des folosită la acest sărăcăcios condițional-optativ,
ar fi la prezent continuu, acum, aici, eu, tu și voi, și bericile ținute la
rece pe albia-nspumată a râului din apropierea Roșiei Montane.
Nici urmă de cianură. Încă o lună de concediu de
odihnă cu plată, cu politicieni cusuți la gură, cu păstori ce-și mulg oile
departe (să n-auzim de ei), o toamnă frumoasă și mult, mult soare, și bilete cu
reducere pentru trenul ce duce spre mare. Cazare să fie, mâncare să avem, o
plajă, o carte. Dar în niciun caz să mă trezesc mâine dis-de-dimineață ca să
merg la serviciu, după două săptămâni de concediu, din care patru zile cu
ploaie, două pierdute pe tren, cu seri și nopți, dar în special nopți, în care
am adormit cu greu. Și știu... prea puțină rugăciune, Doamne.
Fă bine, în cazul în care mai ții la mine, și ușurează-mi
ziua de mâine. Iar de nu cer prea mult, ușurează-le și pe următoarele, până
ne-om întâlni în Ceruri. Fi’ndcă
eu vreau să mă-mpac cu Tine, dar munca asta..., șefii ăștia..., colegii
pupincuriști și mulți alții nu-mi dau pace.
Sincer, nu vreau să slujesc la doi domni, că unuia
sunt silit să mă supun, iar altuia Îi
ofer câte-o pagină, două din acest jurnal mâzgâlit cu albastrul defulărilor
mele necesare.
La sfârșitul acestei lumi și începutul Împărăției
Tale Veșnice, când Tu vei sta cu cartea Ta în poală și vei citi despre mine și
despre orele mele existențiale care-au fost, eu voi sta cu acest jurnal la piept
și voi aștepta momentul potrivit, privirea milostivă, brațul drept care să-mi
arate calea, și-Ți voi rosti: „N-am avut multe de spus, Doamne. Doar nimicurile
unui om de nimic, prea mic pentru lumea asta mare. Dar merită să le citești.
Le-am consemnat gândindu-mă la Tine. Primește-le ca pe o rugăciune scrisă
într-o limbă străină”.
Amin, fac o cruce, și la somn!
