era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric
pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului înfiptă-n
mine până-n plăsele
pe marginea străzii printre nămeții ce astupaseră
rigolele
cu motoarele torcând taxiurile își fumau somnul de seară
pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta
firavă
a unui băștinaș ce stătea strâmbat de frig și de neputințe
pe un scaun cu rotile
aproape viu... nu se deosebea de peisajul static al
cartierului
ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa
impresia
că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare
pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile
știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord
să meargă la
căldură
putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o
piftie să-și
ruleze coșmarul și să nu m-audă
răspunsul a fost afirmativ... am telefonat la urgențe:
nume prenume prezentarea cazului în zece minute...
speranța că se vor grăbi... epifania celor doi voluntari
de pe
ambulanță și a unui șofer cu mănuși de nitril...
dificila sarcină de a-l sui în dubă... pân’ la urmă tot per pedes
ținând strâns de mânerele roase ale scaunului cu rotile
poarta masivă a spitalului municipal se deschise:
eu și el intrarăm primii
salvarea în spatele nostru
pe ușa camerei de gardă ieși în goană o cucoană balșoaie
cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din
tercot
înaltă...
îi luă tensiunea îl întrebă dacă este flămând iar după
încheierea procedurilor îmi atrase atenția că instituția
medicală
nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos total dacă lumea
ar
confunda spitalul cu serviciul de ajutor social că situația
de față
mai treacă-meargă însă „data viitoare să nu-i aduceți
aici”
fiindcă nu asta e meseria doctorilor că li se-ntâmplă în
fiecare
iarnă... că nu le vrea răul dar „așa este”
am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri
mai lungă locul
în care stătuse... pavat cu omăt
nu mi-am dat seama c-a nins... habar
n-avea că se apropia
crăciunul
(posibil să nu fi primit pătura...
pentru el nu va mai fi o data viitoare)
