vineri, 29 ianuarie 2016

Tineri și simpli


Purtai ochelari eu studiam pentru admiterea la liceu

Stăteam la bunici tu locuiai cu părinții

Nu ne trimiteam epistole. Întâlnirile se aranjau

prin viu grai cu ajutorul colegilor de clasă

 

În centru pe marginea faianțată a grădinilor

cu ronduri asortate sau sprijinit de tarabele

ferecate cu lacăt ale distribuitorilor de ziare

te așteptam așa cum iezii așteptau frunzele-n buze

și laptele-n țâțe

Tu veneai și-mi spuneai că mai e până la felul doi

și căutai calea spre inima mea – numai testosteron

și adrenalină Big beat

 

Ne-am sărutat între două chioșcuri albastre – continente

beligerante de aceeași culoare

Așteptam să se întâmple ceva: toiagul lui Moise să atingă

stânca arsă din mijlocul deșertului și să curgă apă

A curs... N-a fost destul

 

Iarna a sosit ca-n orice poezie jalnică și-n vacanța de Crăciun

nu ne-am mai vorbit. Nu știu ce m-a făcut să pun telefonul în

furcă de fiecare dată când îți auzeam vocea: frica de-a te iubi?

...de-a mă lăsa iubit?

 

Durerea nu mă ardea cum s-ar fi putut crede

Era apatică          ...ca cercevelele de zăpadă

 

Singur în sufragerie târziu în noapte îți scriam numele

pe geamul aburit de propria-mi respirație

cu degetul cu care învârtisem discul telefonului

Tu te gândeai la mine și te-ntrebai dacă merită

 

Cu indexul pe sticla ferestrei îți uram de bine

Era de-ajuns pentr-un tânăr   viitor absolvent

de Arte plastice

 


miercuri, 27 ianuarie 2016

Atunci mi-am dat seama


Sâmbetele copil fiind alei de parc cutreieram împreună

cu cel întors din delegații ascultându-i snoavele

când nu făcea altceva... de exemplu să cioplească

la capete o ramură încovoiată de nuc să le unească

cu o sfoară sintetică sustrasă din sertarul lu madam B.

făurind un ditamai arcul cu care aș fi reușit să-mi

impresionez camarazii trimițând săgeți pe blocurile în

preajma cărora ne aciuam...

chit că-n general nu scăpam fără o fabulă din care n-avea

să se prindă nimic de mine

 

Interdicția expirase... Putea să mă vadă în orice zi din

săptămână

dar divorțul îl ajungea din urmă ca un baston peste gleznele

firave ale oricărei biografii

 

Într-una dintre serile estivale când soarele leșina după

muchia orizontului începu să-mi istorisească despre

copilăria sa: locuise cu Serioja în apropiere de... 

brațul arborescent întinzându-i-se spre gaura pătrățoasă

dintr-un gard ce mărginea o potecă

Pe vremea aceea aici era pădure... abia vedeai la cinșpe metri

Odată îmi zise l-am chemat pe unchiu-tu

și-mpreună cu niște năsoși am luat la rând felinarele de pe

aleea principală

mutându-și brațul ca să mi le arate pe cele ce străjuiau

străduța pe care ne plimbam

și le-am spart

A doua zi moșu’ a fost chemat la Miliție ca să dea

o declarație și să achite reparațiile. Două săptămâni n-am

ieșit din casă

Și râzând a continuat să-mi povestească că în perioada

aceea erau mulți jidovi în oraș... se ocupau cu pielăritul

comercializau haine pantofi...

 

Eu pierdusem firul narațiunii fiindcă rămăsesem uimit

Cum de îndrăznise să facă o asemenea trăsnaie și să

primească doar două săptămâni de pedeapsă?

Mama mi-ar fi dat paișpe zile pentru fiecare bec spart

și n-aveam aliați evrei ai căror părinți s-o ajute cu

despăgubirea

O treime dintre tovarășii mei de joacă erau țigani...

și ce bine că aveam un arc în loc de praștie!

 

Clipeam des... și curmându-mi fanteziile l-am văzut 

pe Mișu. S-au salutat am intrat în discuție a dat mâna

cu mine... palma lui ca șmirghelul

 

Ochii lor oscilează între tava cu „aperitive” și ospătărița

cu minijupă... mâna lui tata descrie o orbită intermitentă

Mișu ridică un deget și apoi către biata fată: Două blonde!

sosesc și micii... după atâtea palavre li se făcuse foame

 

În briza olfactivă a Terasei Parc titanii își ciocnesc

potirele și sorb cu mustăți de spumă din inepuizabilele

registre ale „ședințelor” de weekend

Tăifăsuiesc până li se usucă beregata comandă un rând de

Mărgineni... Eu nu băusem nici jumătate din sucul

portocaliu când ei deja trăsneau a bere

Atunci mi-am dat seama că lucrurile nu se vor schimba

niciodată

 


miercuri, 20 ianuarie 2016

Ajutor de la Domnul


Rahela este o fată cumsecade, dintotdeauna a fost așa, echilibrată în ceea ce face, ca să nu-l supere pe Elohim – rod al voinței lui nestrămutate, ce nu i-a împiedicat pe părinții ei s-o zămislească și s-o educe în cel mai strict mod cu putință.

De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e rău. Sentințele tatălui au avut în permanență putere de decizie în casa lor, iar dezobediența aducea necazuri (și-o aversă de reproșuri din partea mamei). Pruncii cunoșteau problema și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir Rahela, ce nu intenționa să se abată de la „decalogul” sacerdotului casnic – întruchipare perisabilă a Domnului, cum avea să audă cu diverse prilejuri.

Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care n-a chiulit în nicio duminică de la slujbele adunării neoprotestante din cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Mesia, chit că celebrările i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când cei desemnați să-i slujească Stăpânului Ceresc nu se încadrau în intervalul de două ore hărăzit fiecărui oficiu divin și se întindeau la predică și la cântare, făcând-o pe fată să se îndoiască de anumite chestii.

Dar Rahela trecea repede peste încercările necuratului și ținea pentru ea toate adversitățile stârnite prin asimilarea tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui Dumnezeu), lucrurile stăteau altfel și, în consecință, nu ne-o închipuim pe această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de cazul că era prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau findc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o să fie până ce-o să-și dea (căruntă, înconjurată de nepoței) creștinescul sfârșit.

De ceva vreme, se angajase la o fabrică de prelucrare a cauciucului și a maselor plastice, și era mândră de această realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de Inginerie Mecanică, urmând ca nu peste mult timp (dacă evenimentele își urmau cursul firesc) să obțină funcția de Specialist pe teme de logistică. Faptul nu putuse decât s-o bucure și să vadă, în această îndeletnicire (de început de carieră) un element imperativ, întrucât orice om vrea să se pricopsească. Trebuia să pornească de undeva, cugeta ea, dar sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i se ofere cadoul ce nu i se cuvenea. Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit la un asemenea păcat.

Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise, povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul lor drăcesc și, p-ormă, o să le adulmece cu patimă și-o să le culeagă; locuința construită pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la cea mai ușoară adiere de vânt etc.

Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac, Rahela se urni la serviciu, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile) că e-n stare să facă (până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a materialelor ce le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil, conform planului de muncă. Repartizată la secția de interioare auto, era chibzuită în alegerea componentelor esențiale subansamblurilor de bord, reușind să-și controleze gesturile, oarecum reflexe, ca să fie sigură că piesele sunt așezate corespunzător fișelor tehnice. Rând pe rând, se acomodă cu cei din grupul ei și, fără să le divulge sprijinul pe care-l primise la recrutare (căci nu se cădea), încercă să se integreze în formația zeloșilor.

Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu cu cea din realitate, și încet-încet își pierdu din concentrarea și entuziasmul primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin caznele sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai bănoase se mijiră, protagonistei noastre i se acrise de întreprinderile industriale și voise să renunțe la tot și toate, devenind agitată, neîndemânatică, iar uneori chiar răutăcioasă.

Fata era evident depășită de situațiile noi ce surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le surmonteze, tărie pe care n-o găsea (indiferent cât de riguros ar fi căutat) nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile de oră ale rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la dilemele care o apăsau. Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al oceanului de relații pe care le-nchegase cu prietenii (fiindcă se străduia să n-aibă dușmani), însă de fiecare dată după ce fusese tras la mal, el rămânea gol, băltind de apa oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în urmă, la cererea părinților, când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care urma să se înece, supravegheată indiscret de scrutările altruiste ale „fraților” de la serviciu – oameni care nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să tacă.

Pentru că... (uitasem să vă zic), fiind sub efectul egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați de procedeele manipulării gloatelor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a înverșunat să împartă în dreapta și-n stânga opinii despre „disciplina colectivă”, făcând remarci usturătoare la adresa câtorva stivuitoriști, incident ce i-a făcut pe aceștia s-o ignore și s-o lase pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în familia de la fabrică – cum îi plăcea ei să se exprime. Curând, tot mai mulți colegi au observat transformarea: vorbele ei (bulgări de foc rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajungând să influențeze întreaga echipă în adoptarea unei rezoluții.

E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage. Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca proasta, și, în loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput să de-a ordine, exact ca un căpitan de feribot, cerându-le celor care n-o văzuseră încă în atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș în văzul lumii.

Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în cadrul departamentului de logistică, nu se împăcase cu ideea c-o să rămână în memoria team-ului de producție ca o nulitate (lipsită se soluții imediate...), și trebuia să compenseze cumva. Doar că această reparație (în care a pus, una peste alta, reflecții și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump – auzisem ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:

Deoarece melițá încontinuu, iar prin ateliere se zvoniseră unele chestiuni cu privire la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis în probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă și, în momentul în care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus și, lipindu-se de ea, c-o mână ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas, că-i dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care i-a dat drumul.

N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la spate, deși era august, reușind să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea certitudinea lăuntrică (întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a dedat în dormitorul ei) că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se, cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul spiritual în care se afla.

Un om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă, și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o ierte pentru că-l sedusese pe tânărul agresor prin jupa ei cochetă, pe care a și donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte vestimentare. Lacrimile fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga indispensabilă propășirii, întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le dă celor care I se roagă – semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.

Acum (un pic mahmur), când mai am olecuțică și termin de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de sperieți era de altă părere și că javra a primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și confesivă întru care ne-am imersat toată noaptea (un cârd de foci naufragiate pe-un aisberg, într-o mare de țuică), însă asta nu schimbă profesiunea mea de credință. Mai ales că boroboața sa, intimidant-provocatoare, i-a adus un peșcheș nesperat, date fiind faptele:

Auzind despre cele consumate și simțindu-se nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste și, oricât m-aș da de ceasul morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în repurtările fără perdea ale triumfului în materie de porumbițe și coniace, închinându-i un pahar de Cuba Libre, și conchid cu un îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.

 

Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu alta ar fi fost povestea?

Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești sigur c-o poți isprăvi.


duminică, 10 ianuarie 2016

Nici nu ştiu de când


n-am mai împărțit patul cu o femeie în această junglă

urbană

 

Ultima oară a fost când locuiam împreună într-o casă

ca o pivniță tavane boltite un coridor în formă de L

și-o curte cimentată

 

Îmi amintesc că stăteam cu pătura trasă peste gură

și așteptam ca aerul cald din burduful de coton în care

mă afundam ...să mă adoarmă cât mai rapid

ca să nu-mi spui să nu mă mai foiesc

 

Adormi greu.... Unul dintre lucrurile moștenite

de la tine

 

Acum când scriu aceste rânduri chinuit de ticăitul

ceasului de mână

conștientizez acest lucru dar nu-ți dau dreptate

 

Era atât de rece acolo încât zilele în care făceam baie

par să-mi fi dispărut din memorie

Însă nu pot uita încăperea umedă... strigătul tău...

 

În capătul căzii pe-o poliță curbată se aflau două borcane

ce conțineau o soluție pe bază de sodă caustică folosită la

spălatul rufelor

Pesemne că nu le-ai văzut cât timp îmi pregătiseși apa

 

Mâinile tale scoțându-mă din vana în care nu-mi mai venea

să intru...            clădirea în care n-aș mai fi vrut să rămân...

 

Învelit cu o plapumă pe care n-o simt că m-acoperă încerc

să ațipesc: o fostă colegă de liceu... inocența acelor ani făcea

posibilă dragostea... ne băteam cu cretă ș-apoi o mințeam pe

dna dirigintă

 

Ceasul de mână e în camera alăturată

Bătăile inimii... mă agit...

 

Mă pun să-mi număr rândurile

Cu fiecare vers mi-am cusut buzele

Deci nu voi putea rosti:

 

Timpul e ireversibil   

 

Bate-mi repede cuiele

să mă odihnesc pentru totdeauna