Rahela este o fată cumsecade, dintotdeauna a fost
așa, echilibrată în ceea ce face, ca să nu-l supere pe Elohim – rod al voinței
lui nestrămutate, ce nu i-a împiedicat pe părinții ei s-o zămislească și s-o
educe în cel mai strict mod cu putință.
De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e
rău. Sentințele tatălui au avut în permanență putere de decizie în casa lor,
iar dezobediența aducea necazuri (și-o aversă de reproșuri din partea mamei). Pruncii
cunoșteau problema și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir
Rahela, ce nu intenționa să se abată de la „decalogul” sacerdotului casnic – întruchipare
perisabilă a Domnului, cum avea să
audă cu diverse prilejuri.
Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul
celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care
n-a chiulit în nicio duminică de la slujbele adunării neoprotestante din
cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Mesia,
chit că celebrările i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când
cei desemnați să-i slujească Stăpânului Ceresc nu se încadrau în intervalul de
două ore hărăzit fiecărui oficiu divin și se întindeau la predică și la cântare,
făcând-o pe fată să se îndoiască de anumite chestii.
Dar Rahela trecea repede peste încercările
necuratului și ținea pentru ea toate adversitățile stârnite prin asimilarea
tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi
aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui
Dumnezeu), lucrurile stăteau altfel și, în consecință, nu ne-o închipuim pe
această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de cazul că era
prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau fi’ndc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o
să fie până ce-o să-și dea (căruntă, înconjurată de nepoței) creștinescul sfârșit.
De ceva vreme, se angajase la o fabrică de
prelucrare a cauciucului și a maselor plastice, și era mândră de această
realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar
de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de
Inginerie Mecanică, urmând ca nu peste mult timp (dacă evenimentele își urmau
cursul firesc) să obțină funcția de Specialist pe teme de logistică. Faptul nu
putuse decât s-o bucure și să vadă, în această îndeletnicire (de început de
carieră) un element imperativ, întrucât orice
om vrea să se pricopsească. Trebuia să pornească de undeva, cugeta ea, dar
sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i se ofere cadoul ce nu i se cuvenea. Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit
la un asemenea păcat.
Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să
le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise,
povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul
lor drăcesc și, p-ormă, o să le adulmece cu patimă și-o să le culeagă; locuința
construită pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la
cea mai ușoară adiere de vânt etc.
Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac,
Rahela se urni la serviciu, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu
transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile) că e-n stare să facă
(până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a materialelor ce
le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil, conform planului
de muncă. Repartizată la secția de interioare auto, era chibzuită în alegerea
componentelor esențiale subansamblurilor de bord, reușind să-și controleze
gesturile, oarecum reflexe, ca să fie sigură că piesele sunt așezate corespunzător
fișelor tehnice. Rând pe rând, se acomodă cu cei din grupul ei și, fără să le
divulge sprijinul pe care-l primise la recrutare
(căci nu se cădea), încercă să se integreze în formația zeloșilor.
Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu
cu cea din realitate, și încet-încet își pierdu din concentrarea și entuziasmul
primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin caznele
sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai bănoase se
mijiră, protagonistei noastre i se acrise de întreprinderile industriale și
voise să renunțe la tot și toate, devenind agitată, neîndemânatică, iar uneori
chiar răutăcioasă.
Fata era evident depășită de situațiile noi ce
surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având
nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le
surmonteze, tărie pe care n-o găsea (indiferent cât de riguros ar fi căutat)
nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile de oră ale
rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la dilemele care o apăsau.
Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al oceanului de
relații pe care le-nchegase cu prietenii (fiindcă se străduia să n-aibă dușmani),
însă de fiecare dată după ce fusese tras la mal, el rămânea gol, băltind de apa
oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în urmă, la cererea părinților,
când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care urma să se înece, supravegheată
indiscret de scrutările altruiste ale „fraților” de la serviciu – oameni care
nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să tacă.
Pentru că... (uitasem să vă zic), fiind sub
efectul egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați
de procedeele manipulării gloatelor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a înverșunat
să împartă în dreapta și-n stânga opinii despre „disciplina colectivă”, făcând
remarci usturătoare la adresa câtorva stivuitoriști, incident ce i-a făcut pe
aceștia s-o ignore și s-o lase pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în
familia de la fabrică – cum îi plăcea
ei să se exprime. Curând, tot mai mulți colegi au observat transformarea: vorbele
ei (bulgări de foc rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajungând să
influențeze întreaga echipă în adoptarea unei rezoluții.
E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse
minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage.
Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca
proasta, și, în loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput
să de-a ordine, exact ca un căpitan de feribot, cerându-le celor care n-o văzuseră
încă în atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era
de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă
i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș în văzul
lumii.
Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în
cadrul departamentului de logistică, nu se împăcase cu ideea c-o să rămână în
memoria team-ului de producție ca o
nulitate (lipsită se soluții imediate...), și trebuia să compenseze cumva. Doar
că această reparație (în care a pus,
una peste alta, reflecții și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump –
auzisem ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:
Deoarece melițá încontinuu, iar prin ateliere se
zvoniseră unele chestiuni cu privire
la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă
cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis în
probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă și, în momentul în
care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a
tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus și, lipindu-se de ea, c-o mână
ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas, că-i
dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care i-a dat
drumul.
N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu
un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la
spate, deși era august, reușind să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea
certitudinea lăuntrică (întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a
dedat în dormitorul ei) că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre
toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste
puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se,
cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul
spiritual în care se afla.
Un
om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă,
și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o
ierte pentru că-l sedusese pe tânărul agresor prin jupa ei cochetă, pe care a și
donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte vestimentare. Lacrimile
fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga indispensabilă propășirii,
întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le dă celor care I se roagă –
semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.
Acum (un pic mahmur), când mai am olecuțică și
termin de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând
pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta
birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de
sperieți era de altă părere și că javra a
primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și
confesivă întru care ne-am imersat toată noaptea (un cârd de foci naufragiate pe-un
aisberg, într-o mare de țuică), însă asta nu schimbă profesiunea mea de credință. Mai ales că boroboața sa,
intimidant-provocatoare, i-a adus un peșcheș nesperat, date fiind faptele:
Auzind despre cele consumate și simțindu-se
nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i
propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la
demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult
pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste și, oricât m-aș da de ceasul
morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în repurtările
fără perdea ale triumfului în materie de porumbițe și coniace, închinându-i un
pahar de Cuba Libre, și conchid cu un
îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.
Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu
alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu
alta ar fi fost povestea?
Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești
sigur c-o poți isprăvi.
