a șaptea parte
„Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer.
De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu
o voi da pentru viața lumii este Carnea Mea. (...) Dacă nu veți mânca Carnea
Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce
mănâncă Carnea Mea și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl
voi învia în ziua de apoi” – Ioan 6, 51-54.
„Deci mulți din ucenicii Săi, auzind, au zis: Greu
este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?...” – Ioan 6, 60.
„De atunci, mulți dintre ucenicii Săi au dat înapoi și nu mai umblau cu El” –
Ioan 6, 66.
Trecem peste acest ultim 6, 66 bătător la ochi, și
ne concentrăm atenția asupra obiectelor care au dus la darea îndărăt a unora dintre ucenicii lui Iisus. Vorbim pe șleau, așa
cum a procedat și Mântuitorul, și ne referim la carnea și sângele lui. La ceea
ce unii creștini numesc sfânta împărtășanie: bucățelele acelea de pâine
înmuiate în vin, pe care orice iereu le oferă copiilor și părinților cuminți la
fiecare liturghie, și pe care adepții cultelor (neo)protestante le privesc cu
ochi sceptici și cu gura-ntr-o parte. Pentru cei din urmă, Euharistia sau Cina
Domnului este doar comemorarea (și lauda intrinsecă) unui eveniment biblic,
presărată cu câteva simboluri de aducere-aminte, și nu realitatea prefacerii
pâinii și vinului în carnea și sângele lui Hristos servite în cadrul
serviciului divin.
Faptul că anumiți discipoli ai Domnului „au dat
înapoi” nu exclude posibilitatea ca aceștia să-l fi propovăduit în continuare
pe cel care le-a luminat mințile până la un punct. Să fi spus în sinea lor că
un om sfânt nu-i obligat să aibă chiar toate țiglele pe casă, că predica de pe
munte, precum și majoritatea pildelor, merită un auditoriu cât mai vast și, -n
consecință, să se apuce de treabă. Să-și fi păstrat o conduită demnă de
apostolatul noii religii și, totodată, să fi spus oricărui om interesat de cele
întâmplate în Ierusalim despre canibalismul mesianic al celui răstignit și, chipurile,
înviat. Tot ce-i posibil.
Și asta întrucât Dumnezeieștile Taine sunt
„sărbătoarea în amintirea suferințelor și morții Domnului Isus, o ocazie
solemnă de a medita profund la semnificația morții ispășitoare a lui Cristos, o
vestire proclamatoare a morții lui Cristos, simbolul noului legământ...”, citând
doar câteva definiții dintr-o lucrare de teologie comparată, din perspectivă
protestantă, găsită în mediul online. Lucruri serioase, dom’le, nu misticismul prăfos al
romano-catolicilor și al ortodocșilor.
Tot aici ni se spune că pâinea și vinul (deși unii
preferă mustul) sunt elementele simbolice ale prezenței lui Doamne-Doamne:
„Împărtășirea prezenței Sale nu înseamnă a mânca și a bea în mod fizic, ci este
o comunicare lăuntrică cu Persoana Sa,
comuniune care folosește o acțiune exterioară ca (scris greșit „cu”) o expresie a credinței spirituale lăuntrice”
– Henry Clarence Thiessen (scris Thissen).
Ceea ce nu ni se spune este că H. C. Thiessen citează (într-o ediție adăugită) dintr-un
autor, și anume Robert L. Saucy, The
Church in God’s Program; și nu este vorba de
vreo comunicare lăuntrică, ci de-o comuniune interioară (adică o co-uniune, o împreună-uniune), ceva care-i vizează (nu doar formal) pe toți
participanții la acea unire în și cu Domnul, o relație, termenul englezesc
fiind communion (și nu communication), folosit corect în text
la un moment dat, dar nejustificând cuvântul anterior cu care ar fi trebuit să
se identifice. Mă rog... Lucruri mărunte.
Și că tot vorbeam de cine-l crede (mai mult) pe
cuvânt pe cel care a spus despre el că este Pâinea Vieții, nu pot decât să vă
urez poftă bună și să vă îndemn (literalmente) să luați cina la restaurantul pururi
aglomerat al mâncătorilor de Dumnezeu. Exact, al ălora cu Doamne, miluiește și cu Dă, Doamne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu