A trecut ceva vreme de când, cu naș și cu bilet,
alergând pe roți de metal – „Hârșa-hârșa!” –, mă îndreptam spre orașul de pe
valea Bistriței, mărginită de-o alta, a Siretului, pe-o căldură soră de cruce
cu moartea lentă a indivizilor nemaidoriți de mafie și, prin urmare, uciși în
mașinile lor cu geamuri trase până sus, doar unul e puțin crăpat ca să intre
tubul de cauciuc legat la capătul tobei de eșapament, cu motorul pornit, scoasă
din viteze, cu frâna trasă, somn de voie, de nevoie, vise plăcute și creieri
plini de noxe, căci așa mă simțeam de fiecare dată când plecam cu trenul pentru
a-mi revedea neamurile: tatăl, mătușa, unchiul și bunica, prietenii adiacenți
unei copilării cu școală primară, gimnaziu și liceu, locuri și persoane de mult
nevăzute, dacă stau să mă gândesc acum, când trenul, cu patru vagoane
numerotate de la 2 la 6, se screme de zici că are hernie de disc metalic, ce
urmează să cadă, să se piardă, să nu mai fie găsit, și eu cu el, și cu mine și
alții, deocamdată doar trei persoane lepădate-ntr-un compartiment, din varii
motive estivale.
Iacă deja patru persoane: doi bărbați și două
femei.
El – un tip în jurul celor patruzeci de veri cu
bere și muzică rock, deși vestimentația lui spune exact contrariul, atingând
ecranul pastilei digitale de ultimă generație, cu tastatură încorporată și husă
neagră de vinilin, cu șapca Porsche
trasă pe ochi, într-un tricou sport-clasic, cu mâneci răsfrânte și guler
cartonat, combinație rușinoasă de secol XXI, pantalon scurt de fâș și adidași
buni pe zgura mă-sii. Tăcut din fire, cel puțin cu noi, asculta muzică la căști,
c-un ușor tremur de picior grăsuț, năpădit de păr, așa cum, presupun în scris,
îi era tot corpul.
Femeile – cam de-o vârstă amândouă, discutau, cu
calm, despre condițiile mizere din spitalele românești. Una dintre ele, în
metastază, ce mergea de vreo patru ani la Cluj pentru diverse și perverse
investigații, povestea despre întâmplarea nefericită prin care trecuse fiul ei (un
grav accident de mașină), și despre cele ce-au urmat în încercarea de a-l scăpa
cu o viață normală, fără handicapuri: bani, bani și iar bani, c-a ajuns săraca
femeie să cumpere și mușamaua necesară acoperirii patului operației reușite –
Slavă Domnului! – după ce-au curs verzișorii în conturile spitalului părăsit de
mila Statului Român, de-mi imaginam un cordon viu de cadre medicale în halate
albe, stând în fața Primăriei cu palmele-ntinse spre bolțile clădirii recent
renovate, cântând la unison: „Nu avem bani, dați-ne bani! Nu avem bani, dați-ne
bani!”, primind, în semn de recunoștință civică, un Bang-bang! țâșnit din orologiul,
marcă nemțească, achiziționat pe bani publici, prin votul impersonal al
consilierilor locali.
─ Cum?... Și halatele și mușamaua!?
─ Da, da. Da’ ce credeați?...
─ Păi..., ți le dau acasă după operație?
─ Da’ de unde!
Cealaltă, o soră cu bentiță-n păr, citea dintr-o
Biblie cu marginile înnegrite, ce cântărea vreo trei kile. Citea, mai discuta
cu colega de compartiment, mai privea pe geamul vagonului, iar mai citea. Degajată,
mamă a patru băieți și a unei fete, unul dintre ei, stabilit în Arad, chirii și
alte chestii pe care mi le-a mărturisit înainte de veșnica-i coborâre, undeva
în apropiere de Câmpulung Moldovenesc. Simpatică, credinciosă și cu chef de viață.
La plecare am ajutat-o cu bagajele:
─ Domnu’ să te binecuvânteze!
Am urcat și-am continuat să scriu: imagini prin
geamuri pătate de soare, în jur c-o bandă neagră de cauciuc sintetic, femei ce-și
strigau marfa, bere rece!, apă minerală!, halviță! și mere bio!, copii cu pahare pline vârf cu fructe de pădure culese
deunăzi, tuneluri carpatice străjuite, și dintr-o parte și din alta, de câte-un
punct de control părăsit, altădată ocupate de soldați dependenți de tutun, care-ți
făceau cu mâna ca să le-arunci ceva de-ale cancerului la plămânii, înghețați de
frig și de plictiseală, ore-n șir, mai ales iarna, când, încotoșmănați pân’ la
refuz, nu puteau să-și miște decât unul dintre brațe, și acela cu greu de parcă
ar fi fost mâna nașului ce se plimba cu cleștele ce-nțepa biletele, deschizând
câte-o ușă cu-ntrebarea: „S-a mai urcat cineva?”, și se deplasa mai departe, ca
vagoanele ce curgeau pe lângă santinelele rămase în amintire.
Până la prima „escală”, în gara de la Pașcani –
unde-ntoarce marfaru’ cu frâna de mână, unde puteți să veniți dacă răspundeți
afirmativ întrebării mele, ca să v-arăt fundul din tren, unde poți sta ș-o lună
că tre’ să schimbe
locomotiva, și unde poți s-o pierzi, dac-ai să crezi că-ntârzie, iar ea sosește
mai devreme, unde-a făcut cumnată-miu armata, unde-ntâlnești fel și fel de
personaje pitorești: bețivi, prostituate, muncitori cu ziua, proxeneți, hoți de
buzunare, măicuțe și popi, pelerini și simpli călători, străini și români, ș-unde
era să mă-nsor, unde te ia somnul, unde sunt câini, unde apa cică-i proastă, așa
că nu mă-ncumet s-o beau chiar dacă-i rece, iar eu am gâtul uscat, noroc că-i
seară când ajung, unde m-am urcat într-altul, regional, cu etaj și geamuri ce
nu se deschid – mai sunt doar câteva minute și alți controlori și scaune
incomode, dar un compartiment mai aerisit ca primul, în a cărui lumină rece îmi
pot imagina cât de înalți sunt stâlpii pietrificați ce aleargă în direcția
opusă mersului trepidant al vagoanelor.
Priveam afară. Se zărea o luminiță. Treceam peste-un
alt pod – în zgomotul caracteristic multor filme de suspans, cu care v-ați obișnuit,
stimați călători ai Căilor Ferate Române:
„Tugudum!...
Tugudum!... Tugu-du-dum!”
Mai aveam circa două-trei ore, iar pământul îmi
fugea de sub picioare. Cu gluga hanoracului pe cap, cu căștile-n urechi și cu telefonul
în mână, dialogam cu el prin mesaje. Era noapte, târziu, și-ncă n-ajunsesem:
─ Vezi că te-aștept, băiete!
Restul e prea frumos pentru a fi descris într-o
poveste cu final de Nihil sine CFR.
