Undeva în lumea asta vastă

Avea părul prins în cozi negre

Era de o frumuseţe – Vai! – cum rareori

i se dă bărbatului să vadă în locuri publice atunci când

nu-i cu nevasta lângă el. Iar eu eram obosit

mai s-ațipesc pe scaun

Conversa cu o altă fată despre problemele existenţiale

specifice vârstei ultimilor ani de liceu

copile ce n-au început să se coacă   

Lumina gălbuie a segmentului nostru de tramvai

le evidenţia chipurile dulci ce se ascundeau ludic  

privind pe geam

jenate de ochii mei ce nu reuşeau nicicum

să ajungă unde și-ar fi dorit

Cu căştile pe urechi detaşat de ambianţa ordinară

a transportului în comun puteam visa că fetişcanele

vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele

stufoase barba nerasă şi – ca pachetul să fie complet

unghiile de la picioare ce ieşeau din sandalele verzi

cumpărate acum două veri

Staţiile rămâneau în urmă în timp ce limba metalică

de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor

ca o prelungire artificială a unui esofag imens

pe care nimeni nu l-a văzut dar cu toţii ştiu că există

Dar iată că printr-un gest crăiasa călătoriilor mele

şi-a tras omoplaţii înapoi a sărutat-o pe cea care urma

să coboare odată cu mine şi care acum îi zâmbea

cu toată dantura  

şi-a aranjat rochia şi-n picioare lângă uşile ce nu puteau

să-i refuze cererea de deschidere a sărit de pe trepte

direct pe plăcile de ciment unde – Surpriză!

nu o aştepta nimeni

Nu tu un cortegiu de admiratori nu tu un grup de prietene

nu tu băieţi cu oferta de a o duce acasă-n proţap

Nici măcar un pensionar toropit de caniculă

trezit de scrâşnetul amar al roţilor

care să-i amintească prin întrebarea banală:

Donşoară nu ştiţi cât e ceasul?

că nu-i bine ca omul să fie singur nici  

când traversează strada

Staţia era goală infestată de-ntuneric

aşa cum şi sufletul meu continuă să fie

Ajuns acasă cu înjurăturile între măsele

fiindcă la NonStop-ul din colţ n-au mai avut pâine

apăs pe butonul ciuntit din dreptul cabinei de lift

şi aştept – fute-i-ar sfinţii! – pe cei de la etajul zece

Vârâtul cheii în uşă declanşează depresia

Cine a zis că lumea e-o enormă puşcărie n-a minţit

Măcar la mine acasă nu sunt obligat să mă descalţ...

Îmi spun asta şi deja mă simt mai bine

Înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea

apă caldă

Deschid televizorul îl închid după cinci minute

mă spăl pe picioare şi-mi tai unghiile

aruncându-le-n veceu

Trag apa peste resturile mele şi mă pun la somn

Undeva în lumea asta vastă cineva a făcut la fel 

Încă un analgezic înaintea orelor de coşmar