avea părul prins în cozi. era – of! – cum rareori i se dă
bărbatului să vadă când nu-i cu nevasta lângă el
iar eu eram obosit mai s-ațipesc pe scaun
conversa cu o prietenă despre dilemele existențiale
specifice vârstei
adolescente nepârguite
neonul segmentului nostru de tramvai le evidenția
chipurile
jenate de căutăturile mele ce nu reușeau să ajungă
unde și-ar fi dorit
cu căștile pe urechi detașat de ambianța ordinară
a transportului urban puteam visa că fetișcanele
vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele
stufoase barba nerasă și – ca pachetul să fie complet
unghiile de la picioare ce ieșeau din sandale
stațiile rămâneau în urmă în timp ce reptila metalică
de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor ca o
prelungire
artificială a unui esofag imens... invizibil...
dar palpabil
crăiasa călătoriilor mele și-a tras omoplații înapoi
a pupat-o pe cea care urma să coboare odată cu mine
și-a aranjat rochia și a sărit de pe trepte direct pe plăcile
de ciment unde – surpriză! – nu o aștepta nimeni
nu tu cortegii de adulatori nu tu grupuri de followeri
nu tu șmecherași cu oferta de a o duce acasă în proțap
stația era pustie
așa cum și sufletul ei continuă să fie
ajuns acasă cu sudalmele între măsele căci la NonStop
n-au mai avut beck’s
aștept în dreptul cabinei de lift – fute-i-ar sfinții!
pe cei de la etajul zece
vârâtul cheii în ușă declanșează depresia
lumea e-o
enormă pușcărie îmi spun
deja mă simt mai bine
înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea
apă caldă
deschid televizorul îl închid mă spăl îmi tai unghiile
și mă pun la somn
undeva în
lumea asta vastă cineva a făcut la fel
încă un analgezic înaintea orelor de coșmar
