Să ne rugăm Domnului

Am plecat cum plec mereu (mă știți deja, sunt un călător iremediabil), mânecând cu mânecare adâncă spre biserica din satul în care urma să particip la slujba de duminică dimineață. În bătaia soarelui somnoros ce mă aștepta de după dealul din curba șoselei pe care, cu băgăjelul în spinare, m-am încumetat să merg, visam la lumea veche, dar neuitată, a așezărilor din Țara Moților.

Pe șosea, puține mașini. În dreapta mea, un râu de munte, menit să-mi accentueze simțirile credinței către ceea ce urma să mi se-nfățișeze înaintea ochilor dornici de o liturghie ca la țară. Voiam să aud cum vor cânta femeile îmbrobodite, să văd cum va ieși popa cu sfintele daruri, cum se vor închina enoriașii, ca și când s-ar fi înțeles dinainte, cum se pleacă și se ridică capetele, mâinile și banii pentru cutia milei (Domnu’ să primească!) – gesturi ale zonei în care urma să pătrund din motive de lealitate matinală față de hotărârea luată, și anume să iau parte la o comuniune bisericească, nouă pentru mine. Nici prin gând nu-mi trecu că o să-ntâmpin o nesimțire crasă legată de viața Bisericii, cea despre care citisem că e una în duh (martoră și participantă) cu cea a lui Hristos (Mântuitor, spun textele biblice), cel care a făcut posibilă coborârea lumii de sus în cea de jos, a universului credinței în mlaștina disperării. M-am trezit, ca prostul ce nu pricepe gluma, într-o lume certată cu Dumnezeu.

Ajuns în fața bisericii, le-am abordat pe cele două băbuțe care stăteau, ca mine, privind la cer, martore ale întârzierii Împărăției.

─  Bună dimineața! N-a-nceput slujba?

─  Nu, nu.

─  Și unde-i preotul? A venit?...

─  Ba! schițând un zâmbet. Aveți treabă cu el?

Cu Dumnezeu aș avea eu treabă, am spus în gând, fiindcă gura fu mai deșteaptă și se stăpânise la timp.

─  Nu. Eram doar în trecere.

Am așteptat douăj’ de minute, după care am reluat.

─  S-a mai întâmplat să întârzie?

Iar ele cu calm și c-un soi de uimire 

─  Ei, o fi-ntârziind și el ca tăt omu’, dar treb’e s-apară.

─  Și stă departe de-aci?  

─  Sus pe vale, prima casă, pe partea dreaptă. Dar dacă nu vine pân’ la unșpe, nu mai vine deloc.

─  Păi cum așa?... Vine cu mașina sau pe jos?  

─  Nu, pe jos, că n-are mașină.

Am mai așteptat vreo două-trei minute, timp în care s-a apropiat de noi o altă femeie. Îmbrăcată elegant – cu ușoarele-i loviri de tocuri – a trezit în mine întrebarea dacă n-o fi chiar doamna preoteasă. Unde mai pui că ne-a întâmpinat cu un salut (pe care l-am uitat) și c-o afirmație (pe care am reținut-o):

─  Păi popa e plecat la hram la mănăstirea M. Îi cu episcopu’ și cu ce’lalți preoți.

─  Și a anunțat pe careva că n-are să mai vină? simțind că ne ia de proști și că va răspunde, ca-n filmele cu Stan și Bran, că, desigur, a anunțat-o pe ea.

─  Păi s-a-nunțat, cu vocea ei cristalină, asemenea râului din apropiere.

─  Unde? Când? Și, atunci, oamenii aceștia (luându-i în considerare și pe cei care urmau să sosească) de ce-au venit la biserică?

─  S-a anunțat din gură-n gură. S-a anunțat de ieri. Dar aveți ceva treabă cu el?

─  Nu, doar așa... Voiam să văd cum e slujba la sat. Știți..., eu vin de la oraș. Și..., mă rog, asta este. Poate altă dată.

După ce mi-a explicat cum pot să ajung la mănăstirea M., am rămas să fac autostopul pentr-un scop de zile mari: participarea la o liturghie arhierească în incinta unui lăcaș plin cu chipuri îngerești, nu atât de renumit ca altele, dar bine cotat în zonă, și nu în orice zi a anului, ci chiar de prăznuirea Sfinților Români.

Dar șoferii nu și-au oprit mașinile ca să mă ia cu ei, în drumul lor, pe șoselele Grădinii Maicii Domnului. Erau ei mânați de sângele veritabil al unui neam de războinici, apicultori și mari iubitori de adevăr, dar acesta nu s-a manifestat în rotirea volanelor. Fapt ce m-a făcut să cred că în spatele lor nu erau românii noștri, veșnic săritori, ci șoferii străini oferiți de Providență ca să-mi încerce credința.

Obosit, m-am întors de unde pornisem, nu înainte de-a telefona unui prieten, certat și el cu soiurile rumânești de tristă amintire și de a-i relata cele pățite. La care el, cu franchețe, mi-a replicat că e o problemă de administrare, de logică, de gândire și de credință, în cele din urmă. Așa-i, am continuat, dar dacă eram în locul acelui preot, iar episcopul m-ar fi chemat la hram, fără să-mi găsească un înlocuitor, l-aș fi refuzat, cu tot fastul ceremonios al slujbei arhierești pe care l-aș fi pierdut de dragul sau din obligația, neplăcută uneori, de-a sluji pentru trei babe, câțiva moși și-un băiat de oraș, de vreme ce nu slujesc numai lor, ci și mie însumi, și tuturor oamenilor de pretutindeni, și nu în ultimul rând lui Hristos, cel care m-a uns, din vistieria Treimii, cu a sa ungere, ca să-mi păstoresc turma până la moartea ce nu a survenit încă, luptându-mă pentru cea din urmă oiță ce s-a transformat în căpriță și confundă iarba cu mătrăguna și apa dulce de izvor cu țițeiul, de zice că-i Cola, încercând – pe cât mi-a fost dat să primesc – să plinesc vremea liturgică a epifaniei credinței Bisericii, luptându-mă cu timpul istoric, din al cărui păs am să mă ridic, în rugăciune, și-am să rup cerurile prin invocarea Duhului Sfânt, și-am să aplic legea cuvântului, precum și pe cea a credinței, de acolo, din micul lăcaș de cult, păstorind și profetizând în misiunea pe care o am, aceea de a-i aduce, de a-i menține și de a-i veghea pe cei încredințați mie de Domnul, în încercarea lor de a atinge Absolutul, așa cum i-am primit și cum ei continuă să fie, în cioareci sau catrințe, cu unghiile curate sau cu doliu sub ele...

Pe mine cade sarcina de a releva, într-o primă fază, lucrurile noi de sub soare și de a spăla ochii celor ce nu le văd, de a le da hrana necesară transformărilor lor lăuntrice (nu mici și bere), urmate de dezbrăcarea hainelor vechi și purtarea celor noi, țesute de Duhul Celui ce a venit și are să mai vină, de Cel ce se dă spre hrană la fiecare sfântă liturghie, pentru ca tot cel ce cere să primească – adică și cel de la țară, și cel de la oraș, și cel din parohie, și cel din mănăstire –, ca să nu flămânzească în casa pâinii și apoi să aibă motive de dezvinovățire în fața acelui plenar: pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină...

Pe când aici erau nevoiți să stea la Ia-mă, nene! ca să ajungă la liturghia în care, un sobor de preoți ce și-au abandonat parohiile (să nu faci ce face popa!) slujea într-o mănăstire de dragul sărbătorii naționale, vezi doamne, a creștinilor români.

Prin urmare, frățioare, iată-mă din nou pe drum, liturghisind cu tine la telefon, ratându-mi întâlnirea „epocală” cu sfințenia satului românesc și cu etosul unui spațiu prea des lăudat de utopiștii paseiști care-și scriu memoriile pe zidurile pline de urină ale blocurilor sătule de vacarmul orașelor ce privesc spre viața de la țară ca la cea mai sigură scăpare... O fugă și nimic mai mult.

Mă auzi?

Stai liniștit, a continuat el. La oraș e la fel. Când arhiepiscopul nostru îi cheamă pe unii preoți la mănăstirea B., în bisericile lor nu se mai slujește defel. Așa-i peste tot. Așa cred ei că-i normal.

Măcar un lucru să ne unească, mă găndeam în timp ce călcam asfaltul fierbinte al șoselei naționale. Dacă nu-i unul bun, e unul rău, pentru că e modul în care am fost învățați să trăim, noi, românii: să ne coagulăm în jurul suferințelor pe care noi înșine ni le pricinuim.

Mi-am aprins o țigară, iar ea îmi afumă iuțeala minții. Se pare că dracul, a cărui iarbă o vărsam deja în plămâni, nu stătu mult pe gânduri și-mi trimise un gând de petrecere: o scrumieră în formă de mitră, în care presăram cenușa unei iluzii, folosindu-mă de cele trei degete încărcate cu semnificații creștine, în vreme ce contemplam și încercam să mă lupt cu gândul ce transforma mitra într-un potcap ascuns printre corolele galbene și violacee ale florilor de pe pământurile sălbatice ce mărgineau șoseaua neagă, în timp ce eu, la bustu’ gol, mă rugam Domnului să nu leșin de căldură.

Visam la apa din frigider, la dușul rece pe care urma să-l fac, la înghețata cea de toate zilele, la cărțile din bibliotecă, la internet, la un documentar cu flori pe care doar călătorul singuratic le poate admira, un cadru intim al întrebărilor ce merg direct la rădăcină, ca secera culegătorului năimit cu ziua, și mă-ntrebam cine m-a pus să plec dis-de-dimineață și să mă-ncred în alții, când e ușor să fii ceea ce nu ești, mai ales că el nu se-ncredea în ei, pentru că-i cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fi’ndcă el însuși cunoștea ce era în om...

(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.

Cu sau fară sau Despre mistagogia pantalonilor scurţi în Biserică

Motto: „Oricare-i timpul și felul de doctrină,

                     Se-mparte lumea-n două, în multă și puțină.”

                                                                                              Tudor Arghezi, Catrene și distihuri

Am ajuns la biserică cu spovedania-n suflet, bucuros-bucurie multă ce-mi pulsa în mădularele ce-și așteptau odihna de început de săptămână, cu soare, puțin vânt și două cărți noi împrumutate de la biblioteca de la care am învățat multe, spre deosebire de cei popiți de la care acum, trecut prin școala bibliotecii, pot să trag o învățătură despre orizonturile roșii ale unora și pleoapele tinoase ale altora, s-o trag și să o transpun pe foaie, fir-ar ea să fie de cultură!... unsă cu untură și zeamă de post, și te apucă după post o fericire vie când vrei să te împărtășești cu Hristos, de-ți pierzi cu firea anii, îmbrățișând viitorul, asta dacă nu ai norocul maladiv de a te întâlni cu omul umbratic și a sa ceată epigonico-emulaționistă cu tendițe de judecăți rapace, în contradicție cu aparențele lor supte de o nevoință ascetică, ce mă-ndeamnă la o faptă avuabilă, literă cu literă, una după alta, urmând cursul firesc al acelei zile, în care mi s-a atras atenția, mai jos de buric, cam în zona genunchilor, acolo, unde mi se termina pantalonul de vară, sătul de nesimțirea rece a primăverii pe care ei nu o vedeau cum se ascunde după clopotniță, și îmi depilau pulpele cu privirea lor acidă ce-mi acrise inima în mânecarea ei adâncă spre Soarele Dreptății, ce-mi stătea pe limba dornică de un sânge curgător, ca jertfă pentru ignoranța celor mulți care m-au salutat cu interogația matinală, verbală și nonverbală: Ce-i cu pantalonii ăștia de pe tine?, iar eu: Adevărat a înviat!, ce-o fi având nu știu, dar par rupți de adevăr, ei, nu pantalonul care îmi exprima simțirea de tânăr îndrăgostit de soare, de vară și de-o tinerețe veșnică, de s-ar putea și la nouăzeci de ani tot în pantaloni scurți voi fi, de-aș mai fi să le văd chipurile întrebătoare, de parcă asta îi doare pe ei, cei îmbucători de împărtășanie săptămânală și cât se poate de deasă, că dragă le este comparația mai veche dintre un împărat sau un dregător și Hristosul Împăratul nostru, cum în fața primilor doi nu te poți înfățișa „cum îți vine”, deși, poate să-mi vină chiar bine, ci necesiți o anumită ținută, tot așa, ba cu mult mai mult, în fața Celui Care ți-a dat viață, îmi zice popa: Cum să-ți traduc băiete?..., că la biserică nu poți veni oricum, fiindcă lumea vine să vadă altceva... Ei drăcie, părinte! Păi de ce, ceara mă-sii, taman pe mine s-au găsit să mă ia în vizor, când slujba divină îi îndeamnă la pocăință, iar pe Hristos cu oamenii bogați ai lumii s-au găsit să-L compare, ca și cum ai putea să compari Incomparabilul și Transcendentul cu notoriul latifundiar Becali, băi părinte? C-or să dea socoteală cu toții în fața lui Dumnezeu, de vreme ce cu El nu e la fel ca și cu oamenii, în fața cărora o îmbrăcăminte poate decide multe, înaintea Celui nemituit, fiind doar un vicleșug ce pălește-n răsăritul sincerității, fiindcă la El nu merge cu „săru’mâna, știți...”, la popă e posibil, dar să nu divagăm, iubăreți frați și mult iubite surori, ci să revenim la libertatea mea în Hristosul Care mă acceptă așa cum și eu îi accept pe ceilalți, nesmintindu-i decât pe cei smintiți de modul kenotic de a fi al Mântuitorului nostru pe care nu-l pot înțelege – cum adică fără de păcat, dar asumător de păcate, cum fără pantaloni lungi, și totuși creștin? –, deși El vrea să ni-l dăruiască, dar ei nu doresc să-l primească, și, prin urmare, mă condamnă „smerit” din cauza pantalonului: Un duh de erezie te cercetează, frate.

Dar dacă El nu Se tulbură, eu nici atât. Știi cum e-n viață, nu poți să-i mulțumești pe toți, poți eventual să le explici acea frază: „Nu infinitatea este mai adâncă decât caracterul personal, ci caracterul personal este mai adânc decât infinitatea”, pe care Ewald Burger o rostise încă de prin 1933 – anii preconceperii lor, și din care, ca să le-o translez, reiese că: Nu infinitatea posibilităților de apariție a ceea ce este creat este mai adâncă decât caracterul personal al acelei creaturi, ci taina caracterului personal este mai adâncă decât infinitatea..., sau altfel spus: Infinitatea formelor vestimentare prin care se înfățișează oamenii nu obiectivizează misterul minunat al caracterului personal, propriu fiecăruia dintre noi, propriu nouă tuturor, cei ce purtăm chipul lui Dumnezeu, noi (subiecții), reduși de cele mai multe ori la niște articole de îmbrăcăminte (simple obiecte), prin intelectul limitat, dar bogat în judecăți apriorice, obosite de postul cel neautentic al atâtor și atâtor psihologi baliverniști de turmă, care dau mai multă importanță „oului” decât „găinii”, și șosetelor din sandale decât picioarelor ce se lasă învelite de ele.

Dar sfinții, părinte?..., sfinții din vechime și chiar unicul Hristos, cum de-s pictați fără șosete și fără chiloți?... Eh, fiule, să nu ne comparăm cu sfinții, îmi zice popa.

Dar cu cine părinte? Și l-am lăsat să se roage pentru a putea sluji în duhul și-n adevărul ce nu mă obidise înaintea apropierii mele de potirul cel de viață, ce mă-ntărea, cu iubire, în credința catrenului arghezian: „De vorbește / Te stropește / Dacă tace / Nici atât nu poate face”.

(1) Din jurnalul surorilor mele triste

12 aprilie 2012, Joia spălării picioarelor

M-am spovedit. N-o făcusem de un an și ceva, exceptând spovada zilnică, când vorbesc cu Doamne-Doamne despre vrute și nevrute, cerându-mi iertare și-apoi judecându-i pe alții, pentru că altfel nu se poate, așa stă treaba și ăsta-i filmu’. Timpul s-a scurs. Cei douăzeci și opt de ani ai mei au trecut cum trec douăzeci și opt de ani. Nimic nou. Eu sunt aici, El e acolo. Am auzit c-ar vrea păcatele mele. M-am dus și I le-am dat pe gratis.

─  Blagosloviți părinte!

       

Seara, în drum spre denia celor douăsprezece evanghelii, m-am întâlnit cu o fată. Una care frecventează biserica ascoristă de la facultate. Pe vremuri, avea la ea un funduleț mișcător, despicat ca pruna. Azi e numai fustă, de la buric până-n tălpi. Dar, cum se-ntâmplă de obicei cu genul acesta de „fecioare”, i-a rămas un dor arzător, mustind încă de pe atunci, între picioare, și, prin urmare, a început să mă ia la-ntrebări:

─  Ai fost dimineață la biserică?

─  Am fost, i-am răspuns. La catedrală. M-am spovedit doar. N-am stat la liturghie.

─  Vai, frate! Da’ cum a fost posibil!?

─ I-am explicat de ce, dar ea și-a reluat demersul erotic, camuflat în basmaua creștin-ortodoxistă.

─  Tu ai duhovnic?

      

Voiam să-i spun că am unul, cu toții avem, și anume pe El, dar cu siguranță n-ar fi înțeles. Așa că...

─  Am, i-am răspuns, dar nu locuiește în oraș.

─  Păi... și cum de te-ai dus la catedrală ca să te spovedești?

─  Pentru că nu merg la el pentru orice fleac. Ar fi culmea! Gândește-te la oboseala, la stresul și la banii pe care-i voi cheltui doar pentru o singură spovedanie, darămite pentru mai multe, dacă aș fi nevoit să-mi văd duhovnicul pentru te miri ce moft duhovnicesc. Mă duc când îmi permite timpul și bugetul, că să fu sincer, iar în rest, fiind sub pavăza ascultării lui duhovnicești, merg la catedrală sau la oricare altă biserică. E mult mai simplu.

─  Și acolo te spovedești la cineva anume? făcându-mă să înțeleg că n-a priceput.

Doream să se termine cât mai repede. Discuția se-ndrepta spre o chestie de prost gust. Nu-mi plăcea deloc. Dar, uitându-mă la ținuta ei, am continuat.

─  Nu, dragă! Mă duc la cine se nimerește. De vreme ce mă spovedesc lui Hristos, nu stau să mă uit la fața preotului. O dată m-am uitat: când mi-am ales duhovnicul.

Nu mi-a mai vorbit. A rămas în spate ca să pupe troița din curtea bisericii, continuând cu ușile de la intrare și cu cine știe ce i-ar mai fi spus tulburarea obsesiv-compulsivă că tre’ să pupe.

Scolie:

Dragile mele fete care „L-ați găsit pe Domnul”. Vă anunț, cu smerenie, următoarele:  

1. Nu sunteți singurele.

2. Înțelepciunea vine de la Dumnezeu, prin duhovnic, dar și din cărți.

3. Broboada de pe cap nu ascunde prostia.  

4. La fel cum și fusta nu ascunde dorința sexuală (de neînlăturat pe căile „naturale” ale abstinenței din necunoaștere și frică), fie ea mai mult sau mai puțin tăinuită de câte-o vestimentație sobră, de-o înfățișare chircită a corpului, de un glas stins, un chilot tetra sau de paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, pe care-l purtați în poșetă.

5. Când acceptați să vi se dea sfaturi cu privire la viața de familie, agățatul duhovnicesc și evaluările de moment ale băieților pe care-i doriți, uitați-vă bine-bine-bine la cel care vi le oferă. Dacă este căsătorit, întrebați-vă de ce este căsătorit? Dacă nu este căsătorit, întrebați-vă de ce nu este căsătorit? Dacă are copii, de ce are copii? Dacă nu are copii, de ce nu are copii? Dacă are mulți copii, de ce are mulți copii? Dacă are copii puțini... Și tot așa.

6. Nu toți oamenii gândesc ca voi, și...

7. Încercați să nu gândiți cu voce tare, atunci, când vă roade o dorință intimă, fiindcă s-ar putea să vă bâlbâiți sau să vă dați cu stângu-n dreptul. Așteptați nițeluș (precum oile de păstor sau patimile de rațiune) ca dorința să se așeze la loc în inimioara voastră, iar după aceea puteți să vorbiți.

8. Virginitatea nu e o premisă de laudă. Păstrați-o pentru voi. Doar Dumnezeu știe (e treaba Lui cum și cât) să aprecieze așa ceva, nicidecum vreun băiat ori bărbat, fie el fiu de popă, absolvent de teologie sau poet romantic. Exemplele pot continua.

9. Nu încercați să dați lecții altora, atâta timp cât vă pute gura.

10. Părul de pe picioare nu este urmarea firească a unei asceze creștinești sănătoase. Iar dacă a apărut ca efect secundar al unor astfel de exerciții, nu trebuie păstrat prea mult timp: poate deveni un element de slavă deșartă. Deși, nu știu cine v-ar lăuda pentru un asemenea lucru.

11. Câteva cărți de psihologie aplicată v-ar prinde bine.

12. Anumitor preoți și, în general, celor care nu folosesc aparatele de ras (pornind de la ideea că fiecare dintre ei are un minim simț estetic) le stă bine cu mustață. Vouă nu.

13. Atunci când postiți, aveți grijă ca postul să nu postească de voi, iar acțiunile voastre exterioare (văditoare de posteală) să nu fie etalate ca niște obișnuite activități de prosteală. Sau (și mai grav pentru voi, dacă ținem cont că nu vreți să fiți „deconspirate”) să nu fie etalate ca manifestări păcătoase (parcă așa se numesc) ale erotismului vostru neconvertit încă. Așa cum, de pildă, s-a întâmplat în cazul surorii mai sus pomenite. Ea știa, sărăcuța de ea (fiindcă are un duhovnic iscusit în ale tinereților) că atunci când dorește să întreprindă ceva cu un băiat, trebuie să se intereseze și să afle răspunsurile la următoarele întrebări:

a) Băiatul are sau nu un duhovnic? (Bine va fi dacă va ști și pe cine anume.)

b) De câte ori se împărtășește pe lună?

c) Ce are de gând să facă cu viața lui? (Vrea să se căsătorească? E capabil să întrețină o familie? ș.a.m.d.)

d) Cum gândește băiatul? (Se potrivesc în cuget cei doi viitori porumbei sau nu se potrivesc?)

– și așa mai departe prin tot felul de interogări părtinitoare. Și prin urmare, ea a făcut ce-a știut că trebuie să facă. Biata de ea! Numai că, doleanța ei, determinată de o necesitate, și anume căsătoria (dar nu ca o binecuvântare a actului sexual, ci ca un mijloc de sfințire și de integrare a socialului în viața Bisericii), nu mi s-a părut clarificată deloc, în mintiuța ei. Ceea ce pentru sora-blagosoră era doar un avânt firesc, rezultat al unei dorințe normale, pentru mine era un elan pervertit, rezultatul unei dorințe senzuale, care, voalată de intelectul ei tămâiat prea des, îi era prezentată ca o reacție naturală dintre un băiat și o fată, mai ales că ea se împărtășește la fiecare liturghie de duminică, convinsă că și-a depășit limitele animalice. Ceea ce pentru ea se înfățișa ca o serie de întrebări necesare inițiativei pe care o luase (să vadă în ce ape mă scald), pentru mine era doar un șir de afirmații imperative, nici mai mult, nici mai puțin decât acel faimos „Te vreau, te doresc, tre’ să te..., hai să te iubesc!” scris pe garduri și cântat la nuntă, pe care mi-l tot repeta în urechi. Iar ele jinduiau (nu-mi venea să cred) la slujba de seară. Ce bine că am scăpat! Doamne mulțam! mi-am zis în gând, după ce-am văzut că se îndepărtase de mine.

14. Când sunteți la strană, fiți foarte atente la modul în care citiți sau cântați. Prin felul vostru de a ciripi sau de a urla, puteți să vă dați de gol când un „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...” va suna ca o defulare din lăuntrul frustrărilor voastre legate de neputința (sau ignoranța) în relațiile cu „partea bărbătească”, și va transmite altceva decât ar fi fost normal să transmită.  

15. Dacă vreți să fiți doar cu Dumnezeu, de vreme ce multe dintre voi lasă impresia de amor pentru monahism, nu vă faceți cont pe Facebook sau pe alte rețele de socializare.

16. Iar dacă vă faceți (din binecuvântate pricini), nu mai folosiți sfintele icoane pe post de avataruri.

17. Lăcașul de cult nu este locul potrivit pentru mișcările de gimnastică aerobică. Așa că, atunci când vă aflați în fața vreunei icoane, evitați să vă cambrați fesele și să vă aplecați trunchiurile: le evidențiați pe primele în dezavantajul celor din urmă.

18. În timpul slujbelor renunțați la sms-uri și la orice convorbire telefonică. Chiar dacă v-ar suna PFP-ul, nu cred că ați fi mai fericite, având în vedere că veți încălca „cu smerenie” ordinea valorilor creștinești. Și fie și-așa, chiar credeți că la celălalt capăt al liniei telefonice se află înaltul ierarh al Bisericii? Nu are el altceva mai bun de făcut în timpul slujbelor decât să vă sune pe voi?

19. De vreți să vă căsătoriți, renunțați, din când în când, la batic. Cu această ocazie vom putea și noi, bărbații, să vă vedem fețele.

20. Dacă sunteți de părere că nu aveți nevoie de phallos, vă rog (reverențios) să nu mai lăsați capul în jos (în semn de supunere) când treceți pe lâng-un băiat.

21. În cazul în care sunteți căsătorite, nu-l tratați pe duhovnic ca pe un înger al Domnului a cărui sarcină este să vă anunțe când aveți voie și când nu aveți voie să vă culcați cu cei cu care v-ați unit deja prin taina cununiei. În special, în cazul în care soții voștri nu știu de acest lucru: S-ar putea să afle.

22. În îndreptarele de spovedanie nu sunt trecute toate păcatele. În această privință puteți să stați liniștite. Sau neliniștite, în funcție de ceea ce vă roade.

23. Nu confundați Patericul cu Cartea nunții!    

24. Glasul stins nu este un indiciu al isihiei, așa cum nici bârfele din pridvorul bisericii nu sunt semne ale unei dreptei judecăți.

25. Sunt unii și unele care își chinuie corpurile cu nevoința, dar din lipsa duhului deosebirii (adică a discernământului duhovnicesc) s-au îndepărtat de Dumnezeu (avva Antonie).

Pentru moment, m-am gandit să vă las să luați o mică pauză. Însă fiți sigure că va urma.

─  Părinte, blagosloviți?

─  Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările...

Sfintele și tristele

Am plecat cum plec mereu, cu mâinile în buzunare, spre catedrală. Era Vinerea Mare și mă așteptam să fie mulți oameni prezenți la slujba Prohodului, atât de mulți încât îmi imaginam deja coloanele răsfirate, asemenea cordoanelor ombilicale ale unei mame cu sute de prunci, mișcându-se în zbaterile fiecărui ins. Dar n-a fost așa. Vreun bisturiu, știe Domnul, le tăiase cu câteva minute înainte.

Am intrat pe ușa largă și m-am așezat în pronaos, privind, prin lanul de feștile, către cele sfinte și triste:

Îndoiri de gât, plecări de capete, cruci abundente, lumânări modelate dintr-o parafină cu miros otrăvitor, trecute printr-o fustiță de hârtie, fețe aranjate, băbuțe vopsite și moși băloși, ateroscleroși, sfătoși pân’ la ultima suflare, grohăitul unui popă, un cor de femei, o strană bărbătească și-o liniște adâncă ce-mi plesnea în piept, ca o limbă de bronz în burta unui clopot de lut.  

Mântuitorul stă în mormânt, iar o ceată cocârjată de făclii bipede îi încălzește corpul de pânză și aur, care o să se topească de-atâtea vecernii.

Privirile erau ațintite spre mormânt, întrebarea plutea în aerul fumegos, oamenii tăceau și căutau un răspuns, corurile își făceau datoria, iar păstorii la fel. Nu-mi doream decât o liniște omenească, cum rar găsești în astfel de lăcașuri. Nu mă întrebam de ce, ci mă lăsam purtat de lumină. Mi-am plecat capul, lăsându-mi gândurile sfredelitoare să sape mai departe. Cât de departe, nu știu. Cert este că nu s-au oprit, ci au continuat să cerceteze spațiul fatidic în care își făcea simțită prezența o breșă a unui război pierdut, o luptă în urma căreia am amuțit cu toții, obosiți și plictisiți de-a munci în zadar.

Iar de-acolo a ieșit un duh de neputință, pe care, legat de picioarele lui Iisus, așa cum un zvon se înnoadă de câte-o speranță, îl vedeam desfășurându-se-n lungimea-i nesfârșită, aidoma unui șarpe pornit la atac. Și nădăjduia și deznădăjduia întru noi, mișcându-ne inimile după pofta lui neostoită, ca să facem așijderea, lăsându-ne transportați spre zorii unui timp pierdut și, totodată, nepierdut cu totul. Deși simțeam că mintea mi-o luase razna, nu era așa.

Pace și o ușoară frică. Iar omul poate să se roage și cu mintea împrăștiată, poate să nu le mai dea importanță celor ce se foiesc pe lângă el, să nu-i judece, să se bucure și să se teamă în același timp, așteptând mai mult decât o predică spusă ca la carte sau o slujbă cântată la unison.

Mă simțeam bine, de vreme ce toate lăsau impresia că fiecare dintre noi se detașase de universul său și privea acum spre o altă rațiune de a fi. Privirea îmi fusese modificată. Toți erau egali cu mine în cugete și-n simțiri. Până și unul dintre preoți, despre care auzisem de la un taximetrist că te trecea ușor la examene dacă-i împingeai o sută de verzișori, până ș-acela îmi era simpatic. Chiar și femeile în vârstă, care adesea mă agasau cu cerințele lor tradiționalist-populiste, îmi inspirau încredere prin felul lor tăcut de-a participa la slujbă, dându-mi de înțeles că știau mai multe ca de obicei.

Toți și toate mărturiseau un ceva care avea să se întâmple, care urma să le împlinească dorințele, desăvârșindu-le bucuria interioră, ce se lăsa exteriorizată printr-un zâmbet clar. Încercând să pricep, m-am trezit ars pe față de-o lacrimă.

Afară se întronase frigul, iar pantalonul îl dezaproba fățis. Ajuns acasă mi-am făcut un ceai, m-am așezat la masă și, privind prin aburii argintii, m-am gândit la locul acela din mijlocul bisericii:

Atâta lume și atâtea sunete!

Pentru ce?

Aștept. Ce altceva mi-a rămas de făcut?  

Și încerc să nu mă mint singur.

(Foto © flickr.com, François J Denis)

De vorbă cu bunul-simț (partea a doua)

O durere din ce în ce mai apăsătoare se cuibărește în sufletele tinerilor ortodocși. Discutând cu ei despre relațiile lor cu alți membri ai bisericii din care fac parte, am constatat că se plâng adesea de inconsistența acestora. Mai precis, spun ei: Cum putem să relaționăm cu ceilalți tineri din biserică, dacă organizarea ei liturgică împiedică acest lucru?

Pe scurt:

O prietenă mi-a mărturisit că îi este foarte greu să se apropie de un băiat pe care îl văzuse în biserică, deși acesta o privise de câteva ori. Ea la fel, și așa mai departe din privire-n privire, până când melopeea lor afectivă a luat sfârșit odată cu finele slujbei și deschiderea porților la ieșire. Fată fiind, i-a fost rușine să-l abordeze în curtea bisericii, mai ales că ieșise din sfântul lăcaș după ce avusese loc o liturghie și, prin urmare, avea o sensibilitate mărită pentru cele, să le zicem, spirituale, lucru ce evident o stânjenea: „Adică cum?... Ies de la slujbă și... țop! în brațele lui? Nu se poate”.

O înțeleg foarte bine, cum tot la fel de bine îl înțeleg și pe băiat, care are dreptul să aibă reținerile lui când vine vorba să agațe o fată. Asta după ce, cu câteva minute înainte, fusese martorul răstignirii lui Hristos și a încercării Sale de a ne descotorosi de păcate, învrednicindu-ne de gustarea corpului Său dătător de viață – una nouă, care nu se lasă amăgită de frumusețea acestei existențe trecătoare, fie ea cu fustă sau fără.

Cred că înțelegeți ce vreau să spun, dacă ați simțit pe propria piele astfel de întâmplări care v-au lăsat un gust amar, ce s-a prelins până-n coșul pieptului, acolo unde, nu de mult, fusese o inimă care bătuse în ritmul fugos al unui timp liturgic ce s-a risipit. Și e normal să se întâmple așa, de vreme ce nu toți putem să-L iubim pe Dumnezeu cu o inimă egală, în rațiunile ei, cu cea a unui Antonie cel mare, Dionisie Areopagitul sau Ioan Botezătorul, deși fiecare dintre noi, cu iubirile și neiubirile sale, poate să guste din harul mântuirii, împins de o poftă pe care doar Domnul o poate califica drept bună sau nebună. Orice om are nedesăvârșirile sale cunoscute „în parte” (1 Cor. 13, 9) care, doar raportate la o Rațiune Supremă, pot să-și depășească inadecvarea în spațiul sacru – prin mila Logosului, Ce ne cunoaște îndeaproape, prin întrupare.

Dar nu numai această problemă, cea a relaționării dintre sexe pentru o cauză nobilă (căsătoria) are de pierdut de pe urma greșitei gestionări a resurselor umane (că să mă exprim politically correct) din cadrul lăcașului de cult, ci înseși relațiile interumane dintre tinerii ortodocși și, implicit, dintre toți participanții la viața socială din afara lăcașului de cult, o viață care, în viziunea unor teologi de marcă, ar trebui să se lase înrâurită de cea eclezială, după cum bine spunea cineva, referindu-se la aspectul acesta simbiotic: „o extindere a liturghiei în afara pereților bisericii văzute, până la zidurile celei nevăzute, chemându-i pe cei de sus să se alăture celor de jos”. Însăși respirația Bisericii (centrifugă, din liturghie spre lumea de afară și centripetă, din lume înspre taina liturghiei) are de pierdut din cauza neghiobiei (de la vlădică până la opincă) în ceea ce privește transformarea timpului extraeclezial într-unul benefic menținerii noastre în același duh de unitate, pe care îl tot invocăm la fiecare slujbă.

Cât de greu ne este, să reinstaurăm, de exemplu (mânați de același duh creștinesc al primelor veacuri), modelele de iubire socială, întâlnirile frățești sau agapele, care nu sunt nimic altceva decât niște continuări ale timpului eclezial? Pentru că toți simțim o nevoie imperioasă de a ne cunoaște între noi. Și când văd că nu se realizează acest lucru, abia mă abțin să nu-i critic pe cei pe care Dumnezeu i-a pus călăuze ale despătimirii noastre, fie ei episcopi, preoți, diaconi sau simpli oameni care fac parte (cu sau fără voia noastră) din consiliile bisericești.

Cu anevoie îmi este să privesc cum, după fiecare slujbă, zecile de persoane prezente la actul sacru al convorbirii divino-umane (sau cum frumos spune Sfântul Isaac Sirul despre rugăciune, la timpul prielnic pentru sfințenie) își văd de drumul lor, cu gândul la masa de duminică sau la orice altceva, împinși din spate (sau trași din față) de teama de a comunica cu cei cu care, cu câteva clipe înainte, L-au mărturisit pe Hristos – El Cap al corpului Bisericii, ei organe ale aceluiași corp (mădulare unii altora – Ef. 4, 25), declarându-se părți angrenate într-o interdependență, ridicată la rangul de taină.

Aceeași prietenă, ofuscată pe bună dreptate de tâmpeala ortodoxă, a făcut o comparație între tineretul nostru (lipsit de o axă de valori în jurul căreia să-și închege viața) și cel neoprotestant, care (deși rătăcit și lipsit de substanță, nu-i așa, dragi ortodocși?) are un sistem eclezial al cărui timp de rugăciune și de părtășie cu frații este bine determinat și administrat.

Au seri pentru tineret, au programe de catehizare atât pentru copii, cât și pentru adulți și au locurile lor unde se întâlnesc pentru diverse discuții și activități de tot felul. Au un simț aparte (educat prin diverse metode), sănătos, practic, ce privește atât interrelaționarea generațiilor actuale îmbisericite, cât și a viitorimii ce se vrea așijderea. Și asta, ținând cont de toate greșelile de care au fost și sunt acuzați.

Dar iată-i! Tinerii lor se căsătoresc la vârste fragede (dacă ne gândim la media de vârstă a celor care se căsătoresc astăzi), au din ce în ce mai mulți copii, au școli particulare cu profil creștin, organizează tabere în cadrul cărora au loc dezbateri pe teme religioase și acțiuni în masă pe diverse subiecte ce țin de lumea socioculturală etc. Au ceva ce nouă ne lipsește. Numiți-l praxis, numiți-o roadă a credinței, incursiune în mundanul cotidian sau curajul mărturisirii, dar nu uitați de el. Căci acel ceva pe care ei îl au, iar noi nu-l avem, va fi martor la apropiata judecată a activităților noastre pro sau contra aceluiași duh, carele toate le plinește.

Nici nu mă mir că unii dintre tinerii Bisericii creștine ortodoxe dezertează din oastea Domnului nostru, pentru a sluji în oastea altuia (zicem noi), doar pentru că acolo au simțit ei că pot să-și manifeste (corp și suflet) dragostea ce I-o poartă, o dragoste ce nu se lasă convinsă de palavrele teologizate ale unei Biserici ce nu și-a mai spus cuvântul de multă vreme. (Asta dacă am înțeles deja că Dumnezeu își întrupează cuvintele, adică le materializează).

Dar dacă tot am pomenit de critica la adresa celor care ar trebui să ne îndrume pe calea împărătească, voi aminti în treacăt despre o conferință organizată de A.S.C.O.R. Arad, la care, pe o temă fierbinte în Biserica de astăzi, invitatul serii, PS-ul Nicodim al Severinului și al Strehaiei a ținut o cuvântare (ce i-a aparținut în proporție de 10%), o cuvântare legată de viața de familie, de căsătorie și de tineri, fapt care a constituit încă o dovadă în favoarea neprelucrării mesajului divino-uman (despre care se tot debitează în mediile teologice), mesaj care nu este tradus corect și nu servește unicului său scop, și anume să fie accesibil oamenilor de pretutindeni, dar îndeosebi celor care se lovesc de aceste necunoscute intitulate Tineri, Căsătorie și Familie, deci o problemă colectivă ce i-a cam luat maul Biserici (doar dacă vorbim de perioada dintre ultima jumătate a secolului XX și zilele noastre).

După ce s-a scuzat (spunând că nu este vrednic să țină o prelegere despre viața de familie, despre tineri și despre căsătorie, deoarece el nu are o familie ca noi toți, cei din sală, de vreme ce este monah, cu toate că s-a folosit de scrierile unui alt episcop, monah deopotrivă, cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur) a început (cu o dicție suspectă și cu bruște stopări de frază ce trădau o necunoaștere a textelor pe care le avea în față) să citească o seamă de cuvinte ce aparțin unui secol IV decontextualizat și inabordabil pentru o mentalitate postmodernă.

Din cele două boxe negre (ce se-ncadrau perfect în atmosfera sălii festive a Facultății de Maxime Teologice) ieșeau, rând pe rând, fraze atipice de genul: Tinerii ar face bine să se căsătorească pe la 14-15 ani, oricum, cât mai devreme..., Femeia trebuie să fie vistiernicul familiei..., să dea cu sapa, să facă mâncare, să spele... Băiatul să nu se uite la frumusețea exterioară a femeii..., și tot felul de fraze care l-au descalificat pe mădularul de seamă al Bisericii, parte pentru incapacitatea sa de a adapta discursurile unui Părinte al Bisericii de secol IV la anii izbăvirii noastre, parte pentru că nu și-a citit textele înainte. (Sau poate că avea probleme cu vederea. Cine știe?)

Iar acestea sunt doar un mod de a spune că a venit nepregătit, fiindcă am fost neplăcut surprins și de neinspirata alegere a textelor. După cum se știe, Sfântul Ioan Hrisostom, prin scrierile sale, a adus un elogiu fecioriei, nicidecum căsătoriei, urmând, printre altele, cuvintelor duhovnicescului Pavel: „cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine face” – 1 Cor. 7, 38. Dacă alegerea textelor ar fi aparținut unui neica nimeni, aș fi înțeles și aș fi trecut peste, dar aceasta a fost rezultatul strădaniei unui om al Bisericii (care, colac peste pupăză, studiază Patrologia). Așa că...

Să mai adaug la acestea aplauzele asurzitoare de la sfârșitul conferinței, măgulitoarele cuvinte ale prezentatorului ascorist referitoare la vorbele de duh ale invitatului, anunțarea orei până la care episcopul ar fi putut să rămână, și anume ora 8, conferința începând în jurul orei 6, precum și alte câteva neajunsuri ale acestei întâlniri frățești?

Se știe că cei care frecventează astfel de evenimente se amăgesc mereu cu fel de fel de cuvântări reducționiste, mai mult sau mai puțin asemănătoare celei expuse de părintele Nicodim, cuvântări ce nu fac altceva decât să-i mențină în starea laodiceeană în care se află și-n care se complac, cu zâmbetul pe buze. Ei cred că sunt pe drumul cel bun și au nevoie doar de câteva confirmări ocazionale – conferințele de genul acesta.

Dar cuvintele lui Iisus: „că n-am venit să-i chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși” – Mt. 9, 13, cui le lăsăm? Ei, pentru aceștia din urmă aș fi vrut să aud un sfat care să le fie, într-adevăr, de-un real folos. Am cerut prea mult?

       

P.S. Să nu uit!

Intrând pe site-ul A.S.C.O.R. Arad am găsit pe prima pagină următorul fragment ce aparține părintelui Dumitru Stăniloae:

„Dacă mi s-ar cere să trimit un mesaj îndeosebi unei singure categorii sociale, l-aș trimite tinerilor, ca să pornească mai departe de unde am ajuns, printr-o îndelungă experiență, la vârsta mea, ca să nu mai piardă timpul ce le stă înainte, încercând să caute drumul cel adevărat. Cuvântul de sfătuire pe care sunt înclinat să-l dau în urma întregii mele experiențe de viață ar fi: Alipiți-vă cu toată credința adevărului lui Hristos și siliți-vă să sporiți din unirea cu El într-o nesfârșită înnobilare, prin asemănarea cu El, Care fiind Dumnezeu și întrupându-Se pentru veci ca Om, a ridicat la suprema înălțime umanitatea Sa și o va înălța și pe a noastră, ajutându-ne să creștem în iubirea Lui și a semenilor noștri”.

Nu pot decât să deschid una dintre cărțile părintelui Stăniloae și să citesc: „Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede și eu, și crezând voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu. Semenul meu trebuie să creadă tare ca să mă învie și pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă silesc să cred în el ca să pot învia și să devin un credincios adânc dacă vreau să salvez la rândul meu pe alții”.

Voi ați găsit un astfel de om în care să credeți?

(Foto © flickr.com, Khiem Vang)