Despre cele mai proaste întrebări

1.

Adesea sunt întrebat, pe tonul unor voci ajunse la maturitate, de ce nu mă însor odată și cât o să mai stau pe tușă, nesătul să privesc cum alții își joacă partida vieții. Tentat să bruschez puțin discursul și să răspund acestor provocări cu replici pe măsură, am stat și am cugetat bine – înainte de-a arunca cu fraze ascuțite spre cei ce-și împart nu doar patul cu persoana iubită și-mi dau lecții de viață –, și-am ajuns la concluzia că un răspuns (la o problemă ce pare falsă) s-ar găsi nu doar în șirul bine drămuit al unor argumente socio-etice, ci și-n dezlânata acțiune a unor banale episoade din viața unor personaje de film.

Fiindcă da, în duminica cea mare și strălucitoare a resuscitării cu peste măsură a celui ce avea să poarte în istorie numele de Iisus Hristos, după o îndelungă iscodeală înspre pulpa de miel ce trona în farfuria cu piuré de cartofi și dup-un pahar de vin pe potriva cărnii acoperite c-un strat subțire de sos de usturoi à la Moldova, în loc să mă duc la biserică și să ascult vecernia poliglotă a Învierii, am hotărât să rămân acasă (lingându-mi rănile gastrice) și să mă uit la un film care a căzut la țanc, după zilele de abstinență peste care am trecut, într-o cadență apăsătoare, iaca azi-noapte, și de care am să-mi amintesc la bătrânețe când, preocupat cu alte lucruri mult mai salutare, voi spera că nu va trebui să trec iar prin ce-am trecut.

Chocolat – o peliculă bine dozată, c-un fir narativ previzibil, dublat, în schimb, de o gestică așezată, firească, a unor personaje jucate ca la carte (am aflat mai târziu că este ecranizarea unui roman), învăluite într-o suflare de basm, cu bune și rele, ceea ce a făcut-o să cadă bine acum, când atât drepții, cât și nedrepții au gustat din carnea sângerândă a vițelului gras (nu a mielului), sacrificat pentru a noastră mântuire – vorba sfântului liturghisitor din vechime.

Pe scurt: într-un mic și liniștit sat din Franța anului 1959, situat, ca mai toate așezările omenești importante, pe cursul unui râu cu apă lină, își fac apariția două suflete călătoare, o femeie, pe numele ei Vianne Rocher (jucată de frumoasa Juliette Binoche) și fiica acesteia, a cărei nume nu ne interesează pentru că e minoră, amândouă purtate de „vicleanul vânt din nord”, ce le-mpiedică să rămână multă vreme într-un loc. De cum ajung în sat, se și stabilesc într-o casă cu etaj, pe care Vianne o închiriază cu scopul de-a deschide nu o patiserie, cum ar fi crezut toată lumea, ci o ciocolaterie – un local în care se servesc preparate din ciocolată și-n care cacaua, și nu vreun ingredient sintetic cum se obișnuiește astăzi, va juca un rol esențial. Esențial nu doar pentru cei care vor gusta din bomboanele ambalate elegant în pungulițe mai mult sau mai puțin colorate, din pralinele puse în cutiuțe de carton, ca niște inele de logodnă și din cele aranjate sub forma unor raze de soare sau a unor petale așezate caleidoscopic pe farfurii de sticlă și porțelan, sau pentru cei ce se vor servi din forma lichidă și puțin fierbinte a ciocolatei, cu cănile sau cu ceșcuțele, ci și pentru cei care se vor opune acestor mici „pofte drăcești” (și asta nu doar pentru că ciocolăteasa noatră este, zice-se, atee) ce pun în pericol principiile morale ale comunității rurale, conduse de un primar bigot mai catolic decât papa, comunitate ce se afla, atunci când domnișoara Vianne s-a decis să-și deschidă localul, la începutul celor patruzeci de zile din Postul Mare, o perioadă liturgic-ecleziastică bazată pe o seamă de precepte religios-morale, la care primarul nostru vrea să-i convingă pe cei aflați sub aripa sa administrativă, dar și religioasă, să nu renunțe de dragul unor dulciuri afurisite. Idee ce mi se pare genială.

Marele legiuitor moral al societății pe care o „apără” – ce, -n treacăt fie spus, îi scrie predicile noului preot din sat – se simte amenințat de spurcatele boabe de cacao, care, prelucrate cu dichis, iau o multitudine de forme și chipuri și pot ispiti pe oricine calcă pragul magazinului cu produse de ciocolată. Dumnezeu cel mare și tare temându-se de sâmânța maronie a pomului vieții. Iar dacă adăugăm (după cum veți vedea pe tot parcursul filmului) și puțină pulbere de ardei iute și le-ncălzim pe toate la foc mic, puteți înțelege de ce un asemenea film poate fi pe cât de previzibil și de temperat, pe atât de exploziv. Deci, de neratat. Unde mai punem că experta noastră în ale ciocolatei aduce, odată cu ea, și un duh de dreptate socială, de iubire și de bun-simț (am spune noi) occidental, ce îi reactivează pe cei care – din delăsare, din rutină și din faptul că s-au complăcut cu ceea ce nu sunt, în detrimentul a ceea ce ar putea fi – au uitat să deosebească adevărul de minciună și să se bucure de micile plăceri nevinovate ale vieții.

Desigur, tema nu este nouă, scene de acest gen au putut fi întâlnite și-n filme artistice de lung metraj sau în seriale mai vechi, dar bine legate, cum ar fi seria episoadelor Dr. Quinn, Femeia vraci, în care Jane Seymour a jucat rolul vieții sale, inculcând – băieților de vârsta mea, care au văzut-o tratând diverse persoane dintr-o Americă de sfârșit de secol IX – ideea unei superiorități materne în tot ce înseamnă viață de familie, cu extrapolările de rigoare.

Cu siguranță mai sunt și alte filme, și alte modele feminine pe care aș dori să le-ntâlnesc în viața-n care femeile „mele” și cele ale bărbaților de aceeași vârstă cu mine vor să se evidențieze prin numărul de poze postate pe internet, prin hainele strâmte cu care se îmbracă și printr-un comportament îmbâcsit cu un dezinteres total față de orice spirit practic, la care, și ele, ca locuitori ai acestei planete, ar trebui să adere. Cum ar fi, de exemplu, să-și verifice mai rar telefonul și să caște mai des ochii la cine le iese în cale. Și să-nțeleagă, o dată pentru totdeauna, că oricât de mult ar iubi animalele, un bărbat va aprecia pururi o pereche de țâțe ce urmează să alăpteze un pui de om, și nicidecum vreun pui de cățel de la adăpostul Fundației Speranța. Și că, în ciuda aparențelor mediatice, unui bărbat, oricât de bătoc ar fi, nu-i va plăcea să vadă ieșind, prin crăpătura pulsândă din spatele chiloțeilor unei femei, o vietate cu patru picioare, indiferent de cât de drăgălașă ar fi aceasta. Și asta, pentru că cei care aruncă sămânța vor ști mereu ce o să iasă din ea.

Nu vreau să se-nțeleagă că vizez doar acest aspect biologic. Deloc. Dar o intuiție greoaie, ca dup-o damigeană de vin ș-o ladă de bere, vine să mă înștiințeze că numai atunci când vor pricepe acest fapt, voi putea spune, cu mâna pe inimă, că am să-mi iau în serios așa-zisa menire, și-am să-mi caut, cum au făcut-o mulți alții înaintea mea, „jumătatea”. Cât despre celelalte imperfecțiuni ale femeilor din sistemul nostru solar, am să le las în grija dețului de horincă (care pe toate le spală), și-am să mă-ntorc la femeia de ciocolată, cu pantofi roșii, în zilele sfântului și marelui post – ce erezie!

Dar nu despre Miss Vianne mi-am propus să vă vorbesc în mod special, ci despre un alt personaj feminin, doamna Armande, o simpatică septuagenară, interpretată de inconfundabila actriță engleză Judith (Judi) Dench, proprietăreasa localului închiriat de Vianne Rocher, care prin vorbele ei – adresate nepotului pe care n-avea voie să-l vadă, fiindcă era, chipurile, o influență negativă pentru el – adeverește cele spuse, la finalul filmului, de tânărul și neexperimentatul preot al localității, și anume: „Don’t worry too much about not supposed to! Live a little”, confirmând, pentru oricine ar fi interesat de Adevăr, că gura păcătosului adevăr grăiește și că desfrânatele merg înaintea arhiereilor și a bătrânilor înțelepți în împărăția lui Dumnezeu. Și asta n-am spus-o eu, a spus-o chiar Iisus.

O femeie șugubeață care cu greu s-ar putea încadra în vreunul din tiparele femeiești îngăduite de Mama Biserică, dar care, prin sinceritatea și autenticitatea faptelor ei, le-ar face pe femeile prealăudate ale lui Dan Puric să se ofilească mai abitir ca smochinul neroditor din pilda evanghelică cu același nume. O gură de aur, mustind de cuvinte veritabile, care, prin ironia dumnezeiască a sorții, au ajuns, purtate de același „viclean vânt din nord”, să iasă din gura tânărului păstor al comunității, în Duminica Învierii: „Nu putem continua să ne măsurăm bunătatea numai prin ceea ce nu facem, numai prin ceea ce ne refuzăm nouă înșine, prin cui ne împotrivim și prin cine excludem dintre noi. Cred că trebuie să măsurăm bunătatea prin ceea ce acceptăm, prin ceea ce creăm și prin cine includem (în viața noastră)”. Altfel spus, să nu mai punem accentul pe ceea ce nu ar trebui să facem, ci să-l punem pe ceea ce trebuie să facem. Un fel de „Iubește și fă ce vrei”, dacă vreți, dar iubește mai întâi, ca să fii sigur c-ai să faci ceea ce trebuie.

Așa că celor ce mă tot agasează cu întrebări de genul când?, de ce? și cât mai aștepți?, le propun să vadă filmul, singuri, fără soții, și să se apuce – de vreme ce vor să-mi dea (vezi, Doamne) o mână de ajutor – să-mi găsească ceva asemănător. Puțintel mai tinere, ce-i drept. Ș-apoi mai vorbim.

Dar tare mă tem că întrebările pe care mi le-au adresat se vor întoarce împotriva lor, pentru că filmul bate-ntotdeauna viața, tot astfel cum și Evanghelia lui Hristos o face, iar bărbătoșii cutezători, de vor putea să fie sinceri cu ei înșiși, nu se vor mai avânta în discuții, și-și vor revizui apucăturile.

Doar dacă vor găsi o asemenea femeie, care va trece cu ușurință peste faptul că, dup-un an de muncă în Republica Semiprezidențială România – trăgând linie sub suma de bani pe care a câștigat-o, din care va fi nevoit s-o scadă pe cea a cheltuielilor de bloc, de chirie și pe cea rezervată alimentelor, uimit de vidul rămas sub linia groasă de pix –, iubitul ei, un român iubitor de țară, n-a reușit să pună deoparte vreun sfanț, m-aș mai gândi la partitura scenico-socială, pe care mulți și frustrați „lideri” de familie și-ar dori s-o interpretez.  

Doar așa vom trăi, eu și ea, din surplusul de bani rezultat din închirierea localului, și, în felul acesta, ne vom putea bucura a little de micile plăceri ale vieții. Altminteri, ne vom bucura de marile plăceri ale muncii, până în ajunul bătrâneților noastre, când, sătui de atâtea binecuvântări primite de la Stat, și luna de pe cer o să ni se pară o nimica toată. Un fleac.

Un fleac își zic și ei. Nó, atunci, căutați, frații mei!

Prohod

toaca bate   bate   bate  

aștept să se facă ora

să se urnească cortegiul

 

boxe imense deschid calea

babuinii se-nghesuie să-l vadă...

ostașii își arcuiesc bicele

pe moace mirarea

drumul crucii drumul crucii...

 

trec căței duși în lese de puștoaice

un pilat gras într-o togă albă pășește

înaintea mulțimii

refrene râsete ocări. se-ncheagă norodul

părinți copii bunici își întorc capul

ăsta-i obiceiul

 

purcede. trec strada văduvită de semafoare

mă strecor în lăcașul ticsit cu evlavioși ce-și țin

în mână lumânarea

și mă izbește mieroșenia celor ce stau în pridvor

înclinându-și fruntea sub un baldachin

 

apare un diacon. binecuvântă

arhiereul ne arată degetul și se duce

unul își suflă mucii altul își netezește părul

babornițele pironite-n strane își fac cruce

 

veșmintele se strâng olaltă

fumul feștilelor îți intră-n pori

ridică brațele pentru închinăciune

se iscă marșul funerar al unor călători

 

rugându-se cântând călcând pe note moarte

îmi pare că-s niște cinici miștocari

nimic nu se-nțelege din ce strigă

bolborosesc o simfonie compusă de dricari

 

și sună ca o antiprimăvară

între niscai roboței făuriți după același chip

cu cel ce șade acum întins pe catafalc

nițel jimbat dar mulțumit

 

ce dacă vine primăvara

atâta iarnă e în noi

știți voi... acele versuri mătăsoase

prea dulci pentr’ unii dintre noi

 

acum poeții își scriu în sânge heroida

cu cioburile sticlelor de vodcă și compot

e-un menuet de spectre postmoderne

pe care să le-mbrățișez io nu mai pot

 

dar hai vă las că-i pe sfârșite

creștinii toți îmi zic să tac

rapsozii aruncă ocheade dubioase

cristoșii lor...

nu par să fi-nviat

 

cobor și vreau s-o dau în rimă

văd în convoiul de mașini oameni de gheață

ce șed în drumul lor spre case

pe aceleași scaune de-o viață

 

sunt cei din corporațiile hadesului...

au stat la ore suplimentare ca să poată

chiar dacă dracul e la fel de negru

măcar în sâmbăta cea mare să se scoată

 

așa cum vin așa se duc din nou la munci

blocați în neputința de-a zâmbi

fi’ndcă eroul lor a fost crucificat numai o dată

iar ei sunt răstigniți în fiecare zi

 

Caraşi, ştiuci şi regine

Era încă-ntuneric – cum bine îi șade unei poezii să înceapă. Numai că de fiecare dată când mă înham la câte-o versificație, aceasta se lungește în fraze și frăzuțe, de ajunge să fie o ditamai saga. Lucrurile mărunte din orice zbatere de pleoapă ies la iveală, și mă simt obligat să le aștern pe hârtie. Astfel că, din banalul unui trezit cu fățăul la zid născocesc o formidabilă resurecție hristică.

Deschid geamul și aștept ca sub pragul ușii de la cameră, asemeni pergolei destinate pozelor de nuntă (recent eveniment oniric la care participasem), să apară babacul și să-mi zică: „Junior, scularea!”

Părul său grizonat, perucă a senectuții, lăsat să-i crească în stilul anilor ’70, îi gravitează deasupra omoplaților și i se asortează cu mustața ce îi acoperă în întregime buza de sus. Un Freddie Mercury de Moldova, un Nietzsche mioritic, un Avraam postmodern, locatar al unui imobil de pe str. Horia, divorțat de vechea lui cucerire, și c-o amantă nouă, care-i prepara în bucătărie gustarea de mic dejun și cafeaua irlandeză.

Televizorul rămăsese pornit și prezenta, în momentele acomodării mele cu lumina blurată a ecranului, cuțitele excelent ascuțite și mopurile ultraperformante ale unei firme producătoare de obiecte de uz casnic, o companie care angajase pentru zona Europei doi tipi celebri în lumea showbizului, niște prinzaci care, prin mirajul cuvintelor prețios meșteșugite și prin expresivitatea gesticulară, ar fi hipnotizat tot mapamondul, inoculându-ne ideea necesității achiziționării unor produse din gama Machete. Cu mine însă nu le-a funcționat șmecheria. Ce rost ar fi avut să-mi procur altele?

 

─ Hai la potol!

 

─ ’Mediat.

 

M-am apucat de treabă, executând câteva exerciții de gimnastică ce (lente, dar suficiente) îmi puseră sângele în mișcare... procedeele de igienă corporală... și m-am dus să halesc. Ouă fierte, muștar, brânză, feliuțe de slănină afumată, pită de secară și-o cană cu lapte. Un festin pe cinste, după o lună de regim alimentar și antibiotice.

De pe frigider, din radioul rusesc al bunicului, răzbătea glasul spicheriței care anunța prognoza meteo pentru următoarele douăzeci și patru de ore. Se preconiza c-o să fie prăpăd. Peturile cu apă erau gata, n-a mai durat mult. Ne-am încălțat și, nu nainte de-a merge la toaletă ca să mă spăl pe dinți și să-mi ușurez bășica, am zbughit-o din apartament.

Cu undița-n mână și cu rucsacul în spinare, coboram tustrei (eu, taică-miu și concubina lui) pe scările blocului redus la tăcere de răcoarea diluată a nopții. Apoi am luat-o la pas pe potecile dintre garaje – grăbiți, dar nu pe fugă. Becurile gălbejite ale stâlpilor de iluminat pâlpâiau. Aleile erau pustii. Majoritatea contribuabililor sforăiau la ora aceea. Un taxi, pe piatra cubică, dispăru într-un gang. În halat bleumarin, o tanti de la curățenie își umpluse găleata și o agăță de ciocul cârn al cișmelei. Un pensionar insomniac, în pijamale dungate, proaspăt dezlipit de salteaua-i burdușită cu gheme de câlți și arcuri scârțâitoare, ședea pe o bancă împrejmuită cu un gard de sârmă zincată, fix în fața treptelor încadrate de câte-un rond de panseluțe. Pitarii nocturni trântiră ușa metalică de la parterul brutăriei. Aduși de spate și cu țigările-n gură, răsuflau greu. Buzele lor lipsite de salivă, încremenite...

Scrutându-i în viteză, tata își aprinse și el una pe care o savură (de parc-ar fi fost prima pe ziua respectivă) până la intersecția de unde pornea șoseaua centrală, scăldată în brianța estompată a lămpilor stradale. Podul peste care urma să mărșăluim, ca să ajungem în apropierea „câmpului de bătălie” stabilit în ziua anterioară, se reliefa în depărtare. Pe la jumătatea drumului, becurile stâlpilor electrici au sucombat, lumina portocalie reanimându-se brusc în clădirile ce ne flancau traseul: în cămara unei garsoniere, în baia cu ferestruică rotundă ce, exoftalmic glob ocular, se profila pe calcanul cenușiu al unui palat țigănesc etc. Acum era rândul lui V. să-și aprindă o pipă. Însă n-o fumă în pripă.

Îndărătul porților se agitau niscaiva potăi ghiftuite de cu seară. Trezite la viață de instinctul de apărare a teritoriului sau din teama de a nu le fi fost deconspirată puturoșenia, lătrau neistovit, fapt ce-mi zgândări dorința de a le înjura cu sete și pe ele, și pe stăpânii lor, mai ales că era atât de liniște încât, dacă javrele s-ar fi calmat și am fi ascultat cu atenție, am fi putut s-auzim cum soarele încolțește printre balcoane.

După câteva minute, trecând de „Podul cu lanțuri”, ne aflam la intrarea în livada cu meri a unui afacerist, o investiție de (se vehicula pe-atunci) jdemii de dolari, supravegheată strașnic de o gașcă de câini ciobănești și de-o pereche de caraule.

Și cum ne prefiram pe lângă pomii fructiferi, lipa-lipa pe dâra de tină bătătorită și presărată cu pietriș ce spinteca merișul, vedem la douj’ de metri o șleahtă de namile blănoase cu chip înfiorător, ce aleargă de zguduie pământul înspre noi – cu niciun gând să frâneze, decât după ce ne vor fi sfârtecat ciolanele. Slavă Domnului că unul dintre paznici fu pe fază și fluieră iute, temperând și chemând la el animalele de pradă ce, ca-n filmele pentru copii, făcură cale-ntoarsă la nici o prăjină distanță.

Când am trecut prin dreptul gheretei cu o canapea, un taburet și-un casetofon turcesc, dulăii păreau atât de inofensivi că nu ne venea să credem. Tata îl îmbié pe gardian cu un păhărel de cafea, desfiletă capacul termosului și-i oferi tânărului străjer recipientul cu licoare magică – un individ c-o mină pleoștită, care, cum stătea el cu bărbia-n piept, moțăind pe laviță, își ridică bretonul și se lumină la moacă. Din odaie ieși un alt paznic (un zdrahon pântecos, nebărbierit de-o săptămână, chelie incipientă, cămașă descheiată și mâneci suflecate pân’ la coate), care ne abordă cu „N-aveț’ o sigară?”

Fără să zăbovească, ca și când l-ar fi servit pe fra-su, V. îi întinse pachetul cumpărat din banii lu’ taică-miu, bașca îl rugă pe milog să ia câte poftește, ca să-i ajungă și pe mai târziu. Hulk Hogan smulse un cui îndesat cu tutun, și-l duse sub nas, apăsă bricheta, mulțumi și, -n rotocoalele sinilii ce îi țâșniră din plisc, răsucit spre partenerul său, îi spuse s-aibă grijă de câini. Le-am urat o zi bună și ne-am continuat călătoria.

Pășind cu o vigilență iepurească pe barele de fier ce înveleau al doilea pod (țevi voluminoase, încovoiate în jos la ambele capete), am observat că mâlul din vecinătatea torentului era cu juma de metru mai închis la culoare față de lutul arinos ce urca, în pete de verdeață înnegrite de soare, până-n extremitatea cimentată a canalului. Ochii de vultur ai pescarului experimentat zăriseră înaintea mea diferența aceasta, și, mijindu-și pleoapele, dregându-și vocea, cu privirea ațintită către norișorul ce se contura spre miazănoapte, la marginea jgheabului de beton, ca o stea în vârful unei baghete miraculoase, îmi zise:

 

─ S-a micșorat. Să vezi ce-o să prindem azi!

 

Peste câteva clipe, devansând conductele încinse și tufele de cătină albă, desculți, cu sandalele la brâu, am traversat un vad cu teren sedimentar și-am luat-o, călcând prudent pe celălalt mal, către aval, așezându-ne într-unul dintre povârnișurile sinuoase ale gurii de vărsare a Bistriței.

Ajunși în locul cu pricina, pe care tatăl meu îl cunoștea ca-n palmă (pe-acolo își risipise anotimpurile din junețea lui proletcultistă), ne-am dezechipat, instalându-ne cum se cuvine: ne-am lungit vergile telescopice, ne-am pregătit gutele... aranjatul plutelor, râmelor, viermilor... s-au aruncat cocoloașe de mălai, boțuri înmuiate mai întâi și strânse iarăși în pumni, ca să nu se desfacă instantaneu în străfundurile hăului... înfiptul momelii în cârlige, ajustarea adâncimii și lansarea, din poignet, pe suprafața lucioasă a apei. Calculând-o greșit, eu și cu V. furăm siliți să ne săltăm monturile, c-o mână ținând de undiță, cu cealaltă trăgând lesne de dopul fusiform – ca reglate din nou să le azvârlim, după cum le-a fost menirea.

Pentru cei de-acasă era dimineață. Pe cer, aspida solară își relaxa peristaltic inelele cărnoase, descriind o spirală ce se încovriga alene, perpetuându-și învârtirea, încet și sigur, vestind numai caniculă celor aflați pe baltă.

Ortacii se adunau, se salutau, își aprindeau mult râvnitele ciubuce ticsite cu mahorcă și, după verificarea trusei cu unelte & accesorii, se urneau în capturarea monștrilor. Juvelnicele, întinse de când sosiseră, erau imersate în masa sticloasă strecurată transgresiv printre tulpinile de stuf ce îngroșau peninsula. Mișcate arareori, amăgeau spectatorul – fiind aidoma unor ciorapi pentru prins fluturi, camuflați în frunzișul erect al vegetației fluviatile de niscai puradei înțepeniți acum pe scăunelele lor pliabile, plictisiți să mai vâneze lepidoptere pe panta abruptă a neantului ce curgea spre lacul ce se ițea la orizont.

În spate însă, în golfulețul căptușit cu rogoz, dădea impresia că stagna. Scăzând vizibil, nu mai reușea să depășească grindul nisipos din care mușcase când porțile barajului din amonte fuseseră ridicate. În caz c-ar fi fost coborâte permanent, ar fi rămas captiv, fără nicio șansă de comunicare cu restul lichidului abisal, și-ar fi stat la cheremul pescarilor amatori și-al crotalului de foc din văzduh, ce părea să se fi domolit, vrând să-și unească terminațiile pentru a forma o sferă orbitoare imensă, c-o forță centrifugă ce făcea ca fluidul acelei gârle să se miște-n cerc (simplă oglindire a firmamentului pe pământ), un șarpe astral ce-și rodea cu succes carapacea de gaze oțelite, contorsionându-se și săpând prin lovituri percutante în mutrele noastre transpirate, în umerii încă drepți, în brațele și-n picioarele complet expuse, înroșind pielea care-ncepea să usture, căci, brăzdată-n fâșii sesizate doar la microscop de lamele caustice ale Zeului Ra, era unsă cu sarea lichefiată a sudorii.

Vârându-și nasul în plasa cu merinde și scoțând un flacon cu ulei de măsline, m-a întrebat dacă vreau să mă dau. Deja la bustul gol, m-am opus invitației mai mult din frica de a suferi vreo „combustie spontană”, și nu pe motiv că imaginile ce mi se iviră-n minte (examinam cum și-l plimbă pe muchia despicată a sandvișului cu parizer și ardei, analizând crăpătura fragedă și lubrifiată...) ar fi creat iluzia unei păstăi umezite, ce avea să-i ajungă, conform tranzitului intestinal, în miezul șoldurilor protejate de vestigiile blugilor grena, decupați sub curbele apetisante ale feselor, și s-o mănânce, eu s-o scarpin și să-i torn untdelemn pe rana-i crudă, de nevindecat.

Deși metresa lui se născuse cu un decalaj de treisprezece primăveri și-n ciuda faptului că-n perioada estivală dormeam cu ea sub același acoperiș, tata nu lăsa să i se ginească vreo urmă de suspiciune facială. Vărgat de ridurile ce vin odată cu vârsta, rămânea impasibil chiar și-n zilele toride (când drăguța era mai mult despuiată), alungând, prin tremurul mustății, orice adiere „incestuoasă”.

Oricum nu-mi ardea de legăturile periculoase ce puteau s-apară. Iar asta, nu pentru că o femeie în plus mi-ar fi stocit butoiașele și nici din cauza inocenței cu care-și slobozea fleanca, ci fiindcă tartorul suprem, până și-n cele mai senine aspecte existențiale, izbutește să eclipseze cu statura lui impozantă de voleibalist, oricui îi stă în cale, și cele mai îndrăznețe cugete sau planuri de viitor. În umbra lui nu se dezvoltă decât ciupercile comestibile, cele otrăvitoare fiind stârpite de pâcla de tabac ce anihilează germinarea sporilor unor plante inferioare. Mintenaș își suflă pe nări îndoiala, și îți poți lua adio de la indiferent ce intenție ascunsă ai fi nutrit între circumvoluțiunile creierului. Cu cât te străduiești s-o afunzi mai tare în noianele melcate ale memoriei, cu atât ești pătruns mai abitir de ceața uscată a L&M-ului ce-ți împăienjenește vederea interioară, de nu mai știi de tine și nici de socotelile tale. Te panichezi, iar el realizează că ceva e-n neregulă. Atât îți trebuie să se scoale de pe fotoliu. Io unul nu-mi doream asta. Studiam cum își molfăie sandvișul... Destul mi-era că mă bombarda soarele.

Per pedes către capătul micului promontoriu, cu șapca pe frunte, m-am axat pe știucile și bibanii pe care voiam să-i înhaț cât de curând, fiind ferm convins (expresia preferată a prezentatorilor TV din materialul publicitar matinal) că beldițele îngrămădite la terciul de porumb aruncat în minciog și puse în căldărușa de plastic (c-o sfoară din rafie sintetică în loc de toartă, ce mă ajuta să o proiectez peste păpuriș și s-o recuperez precaut) reușeau să-mi fie benefice.

Le împungeam cu o precizie uimitoare sub minuscula lor coloană vertebrală sau introduceam un Mustad Dropshot în dreptul boticului, și apoi catapultam montura, ce nu mai avea nevoie de plumb, cât mai în larg, dar cu discreție, ca nu cumva s-o smucesc și să pierd nada care, de cum reintra în mediul ei natural, era liberă să înoate. Nu după mult timp, pluta pe care o fixam de obicei cam la patruzeci de centimetri distanță de vârtejul cu agrafă din vârful firului principal, de unde acroșam forfacul, se scufunda în meandrele râului și bănuiam că un baboi sau o mârliță a înghițit chiticul. Nu era musai să ridic repede lanseta... să înțep peștele. Împlântat în limba băloasă a hrăpărețului, spinul neiertător al cârligului nu-i dăduse vreun prilej de eschivă. Trebuia doar să-l aduc la liman, să văd cum se strofoacă (deliciul meu) să evadeze – pleașca ulterioară, ce nu putea fi mai babană de patru sute de grame. Cu un monofilament de 0, 25 era floare la ureche.

Seniorul și iubita sa insistau la caras. Cât despre subsemnatul, întreaga zi am stat pe bibănei și pe știuci de-o șchioapă, umblând cu căldărușa după mine, până mi s-au murat beldițele. Mare mi-a fost mirarea când, spre chindie, ispitindu-mi ursita cu un exemplar fleșcăit de plevușcă, am fost cât pe ce să m-aleg cu o ditai baracuda, mai dihai decât toate cu care mă lăudasem pân-atunci. Însă, din păcatele pescarului diletant care eram pe vremea aceea, uitasem să schimb forfacul la momentul potrivit, și, uzat peste măsură, cedă când îmi fu lumea mai dragă, plesnind între dinții tăioși ai răpitorului ce nu făcuse decât să dea de două ori din cap, suficient cât să mă lase cu buzele umflate și cu ochii în soarele ce friza un apus demențial.

Întorcându-mă la cel ce urma să-mi țină un scurt discurs pe tema înnoirii forfacului, am constatat că V. nu mai era acolo și că alăturea de el, bucurându-se de un Camel fără filtru, ședea badea Mihai, care, c-o palmă pe genunchi și cu cealaltă la tâmplă, trăncănea năuc despre ce pățise cu vacile. Că se fofilase nu-ș’ ce dihor în grajd și le pișcase nu-ș’ de unde, de-a fost constrâns să solicite expertiza veterinarului – alți bani, altă distracție.

Fi’ndcă n-avu să-i plătească, îi ceru nevestei. Aia, șomeră..., o trimisese la mă-sa și veni la o plătică (adică la un șpriț), expulzându-și zăduful pe gură și fumul pe nas. De-abia putu să se ridice, atât de supărat era. Noroc că dom’ Bucur s-a hotărât să-l conducă acasă. Închipuiți-vă prin ce cotloane acvatice ar fi ajuns să-și înece amarul, în caz că nu intervenea el.

În intervalul acestei camaraderii des întâlnite între tovarășii de damigeană, mi-am văzut de ale mele, în așteptarea peștișorului de aur. Nici vorbă să-mi rupă firul, căci boaba de mămăligă amestecată cu pâine râncezea pe fundul albiei, în efortul ei de-a ademeni un teleostean fără dantură.

Câțiva cărășei n-au rezistat tentației și au pus botul. Unul mai arătos s-a năpustit direct în peretele de stuf, încurcându-mi guta, și-a scăpat. Restul au alunecat în tigaie și (împreună cu cei ce fuseseră deja înșfăcați și suplimentați cu nițel orez și-un blid de cartofi) ne-au fost de folos pentru cele trei zile cât a stat V. cu noi – dați prin făină de grâu & susan, rumeniți la aragaz, de ne-am lins pe degete și a priori, și a posteriori.

Apropiindu-se, mi-a atins ceafa și m-a întrebat unde-i tata. Părea obosită și mirosea a iarbă cosită. Când am plecat am luat-o pe dig, ocolind lacul de acumulare: „Că-i bine, fecior, să cunoști ș-alte rute”. Mă uitam la ei. Se înțelegeau din priviri.

Am cinat pe la zece. Radioul confirma că, într-adevăr, fusese o zi tropicală. Și-a aprins un L&M și mi-a spus că mâine o să mergem iară, că badea Mihai n-are după ce bea apă, dar că-i om cumsecade ș.a.m.d.

 

─ Ai chef de-un meci?

 

L-am refuzat. N-avea decât să joace singur. Cele 300 de partide alese ale lui Alehin tronau pe pat, legate fedeleș într-o culegere cartonată – cartea lui de suflet.

Ce-mi păsa dacă genealogia șahiștilor din familie se oprea la mine? Lucruri pe care încercam să le uit. Altele pe care mi-e imposibil: Tata ar fi cumpărat cuțite numai în situații limită. Le poliza pe cele tocite până se subțiau. Cum credeți că economisea parale pentru țigări? Reclamele sporovăiau de pomană. Cât despre mopuri, e o poveste specială. Una pe care, chit c-aș vrea, nu pot să v-o rezum într-o pagină.

N-am mai deschis tembelizorul, ci walkmanul, pe un post de radio, și-am ațipit cu căștile pe urechi. După încheierea programului muzical a început un episod din emisiunea „Teatru Radiofonic Serial”. Când m-am trezit era prea târziu. Narațiunea mă perforase ca briceagul de campanie, un calup de unt.

A doua zi, moleșiți, cu pălăriile de paie pe creștet și cu bețele-n mână, printre numeroase povețe pescărești, mi-a explicat că: „Îi mai OK să-ți sacrifici regina, decât să iei mat”.

Nu l-am băgat în seamă. Era așa de cald, că mi se topiseră călcâiele.

Însă am priceput.

Jucătorul

ar fi vrut să marcheze pentru tine fiecare gol

microbistele extaziate să-și ridice tricourile

și să-și cuprindă-n mâini

trofeele campionatelor mondiale

 

cei din peluze să-și răspundă antifonic

trimițându-și bezele unii altora

șușotind prin gradenele ce treptat-treptat

se vor fi transformat în stalurile unui teatru

 

un stadion întreg să îl aclame

suporterii să-i ceară autografe

ochelariști cu reportofoane să-l chestioneze

iar el să riposteze flegmatic

 

tu să-l alinți după partidă

în căzi fierbinți să vă relaxați

doi prunci (...cândva)

trecuți prin același incubator

 

ca-n reclama cu iepurele care bate toba

din zori până-n asfințit

 

e complicat acum...

imposibil să dialogheze cu cei care-au crezut în el

 

dimineața vine un băiat

...o să-l poarte pe străzi

 

pare că întârzie și azi

 

Naratorul

diminețile când se trezea depărta cu gesturi proprii

senectuților nobiliare draperiile de catifea

își încălța șlapii cu blăniță pe care îi plescăia

pân’ la baie

dând drumul la apă își spăla mecla și se holba îngândurat

în oglindă

examina vaporii de apă ce i se prefirau nepăsători

pe dinaintea ochilor

„câtă tristețe” își spunea. „toate pier ca aceste particule

elementare de H₂O”

închidea robinetul și în sunetul calcaneic al șlapilor

se-ndrepta spre bucătărie zgândărea aragazul

își fierbea un ou de rață își sorbea cafeaua instant

mesteca feliile de pâine prăjită cu gem de căpșuni

und unt

apoi cojea mic-dejunul cu răgaz ascultând nițică muzică

în special operetă sau jazz

 

îl desfăta de fiecare dată dându-i aripi

moment prielnic de a-și inspecta colecția BPT

și de a-și bifa în minte câteva magnum opus-uri de

secol XIX venerându-le:

 

„munți de erudiție stocați în semințe de hârtie!”

ar fi vrut să scrie

dar sentimentul valorii personale îl împiedică. avea vreme

„căci vremea este a mă plimba”

se-mbrăca își trăgea pantofii și țuști pe bulevard

 

își contempla casa – templu al beletristicii

și bănuia că este spionat. își aprindea o țigară pe care o

fuma atingând-o cu tandrețe de buze

chiorându-se-n jur la pupilele ațintite spre el

 

pornea molatic observând merceriile edificiile

și animalele străzilor fanate pe care le cunoștea

pe de rost

văzuse fenomenal și trecuse prin destule monstruozități

 

deschidea ușa unui anticariat din centrul orașului

dădea târcoale într-aiurea răsfoia un roman și două jurnale

părea preocupat

cineva îl fixa prin vitrină lui îi plăcea și voia să-l poarte pe

unde o să mai umble azi mâine și-n zilele dichisite cu

hoinăreli bramburistice     însă nu total lipsite de sens  

că-n fond e vorba de-o viață ce-și are nișele îndesate cu

fleacuri ce trebuie detectate explorate și scoase la lumină

pe foaia de pe masa din lemn de cireș din sufrageria tapisată

cu cărți...   cadou de la părinți

 

parolele îi ies ca praful din covoare pe gură

rostindu-le cu voce domoală le transcrie

pe coală

 

toți ochii din lume îl privesc

 

(monocorde cum sună nu peste mult timp

vor fi o nouă pagină)

 

Hidoșenie

era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric

pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului înfiptă-n

mine până-n plăsele

pe marginea străzii printre nămeții ce astupaseră rigolele

cu motoarele torcând taxiurile își fumau somnul de seară

 

pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta firavă

a unui băștinaș ce stătea strâmbat de frig și de neputințe

pe un scaun cu rotile

aproape viu... nu se deosebea de peisajul static al cartierului

 

ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa impresia

că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare

pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile

 

știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord

să meargă la căldură

putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o piftie să-și

ruleze coșmarul și să nu m-audă

răspunsul a fost afirmativ... am telefonat la urgențe:

nume prenume prezentarea cazului în zece minute...

speranța că se vor grăbi... epifania celor doi voluntari de pe

ambulanță și a unui șofer cu mănuși de nitril...

dificila sarcină de a-l sui în dubă... pân’ la urmă tot per pedes

ținând strâns de mânerele roase ale scaunului cu rotile

 

poarta masivă a spitalului municipal se deschise:

eu și el intrarăm primii   salvarea în spatele nostru

 

pe ușa camerei de gardă ieși în goană o cucoană balșoaie

cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din tercot

înaltă...

 

îi luă tensiunea îl întrebă dacă este flămând iar după

încheierea procedurilor îmi atrase atenția că instituția medicală

nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos total dacă lumea ar

confunda spitalul cu serviciul de ajutor social că situația de față

mai treacă-meargă însă „data viitoare să nu-i aduceți aici”

fiindcă nu asta e meseria doctorilor că li se-ntâmplă în fiecare

iarnă... că nu le vrea răul dar „așa este”

 

am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri

mai lungă   locul în care stătuse... pavat cu omăt

nu mi-am dat seama c-a nins...     habar n-avea că se apropia

crăciunul

 

(posibil să nu fi primit pătura...

pentru el nu va mai fi o data viitoare)

 

Îmi reproşa că nu o prezint cum trebuie

că-n realitate e mai chipeșă că are o grămadă de calități

de ce m-am rezumat la...?

 

învinuindu-mă c-o apreciez pentru prea puțin din ce are

iar ce are ea n-are nimenea că tre’ să-mi schimb ochelarii

c-am priceput infime lucruri despre... 

că până și omul de serviciu „ăla ce pute a usturoi” ar fi în

stare să...

că-i vai de capu’ meu... sunt un vânător de fuste ce nici pe

alea nu le vede bine

 

îi răspundeam că aparențele înșală profesioniștii-s informați 

efleurajele te amăgesc tegumentele dau erori

esențial e... chestiunea din interior

carnea nu-i decât o haină ce ne apără de vremea de afară

la fel și cu celelalte lucruri privite din exterior

incontestabilul poate fi acolo dar e greu de dibuit

 

nu voia să înțeleagă și prin urmare i-am zis:

 

dac-aș fi silit să spun cine ești și ce-nsemni pentru mine

ți-aș cere să-ți înmoi gurguiul în călimară să te apleci peste

coala neatinsă de zile și să nu-l dezlipești până când gurile

de vărsare ale canalelor lactifere nu-și vor fi lăsat cerneala

pe hârtie

 

fiindcă așa te văd eu:

 

soarele albastru de pe cerul propriei mele siberii

spirituale

ochiul omniscient

cel dintâi factor biologic în lumea aceasta lipsită

de viață

 

așa e bine?