Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

6.

Sus să avem...?

 

Toată noaptea m-am foit în pat, gândindu-mă la treaba asta. Îi văd pe mulți că abundă în semnul sfintei cruci și cred că e o anomalie:

 

1. Crucea, în esența ei, este unul dintre mijloacele prin care Iisus și-a revărsat dragostea spre noi.

2. Modul lui de a ne arăta că-și asumă dialogul dumnezeire-umanitate până la capăt.

3. Poziția lui „preferată” când se roagă.

4. Ruga sa către Tatăl.

5. Prin urmare, o închinare per se.

 

Prin gestul pe care-l facem – de la frunte la buric, și de la un umăr la altul – recunoaștem întrucâtva ceea ce El a realizat pentru noi, și, cu voia Lui, primim grația acceptării acestui lucru. Dar atât. Nu continuăm – cum sunt unii tentați să afirme – actele Sale martirice sau mai știu eu ce misiune pe care – vezi, Doamne – El n-ar fi fost în stare s-o finalizeze. Și nici nu prindem din zbor – cum explicitează mitropolitul Antonie Plămădeală – semnul crucii pe care preotul îl face înspre noi, „cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de metal”, pentru a ne-o însuși în acest fel, asta ca să nu treacă pe lângă noi și să se ducă în văzduh. Poate, dacă Sfânta Treime ar fi fost Imaculata Magie, iar oficianții cultului ortodox creștin frați de cruce cu David Copperfield.

Nu-ți încinge nimeni cazanul cu smoală dacă nu-ți faci cruce, și n-o să-ți taie nimeni cocoșelul dacă nu te-nsemnezi cu ea de cel puțin trei ori după fiecare Slavă Tatălui..., Doamne, miluiește... sau Amin. Astea țin de un scenariu înțesat cu superstiții sau (în cel mai bun caz) de anumite temeri maniacale, ce n-au de-a face (deși mă-ndoiesc) cu acest scenariu omniprezent.

Pentru că atunci când pronunțăm sau îi auzim pe clerici că pronunță un Slavă..., o Mărire... sau un Glorie Tatălui..., ei nu ne îndeamnă (sau, mai bine zis, n-ar trebui să ne-ndemne) la îndeplinirea acestui ritual împotriva deochiului, pe care cei mai mulți dintre noi îl înfăptuim cu gândul eretic (adică din proprie alegere) că am adăuga ceva la slava, la mărirea sau gloria dumnezeirii. Nici cerul n-o să-și îngroașe substanța harică, nici noi n-o să ne scoatem, prea repede, gărgăunii din cap. A spune Slavă Tatălui & Fiului & Sfântului Duh înseamnă a recunoaște – înainte de toate – că slava, mărirea sau gloria aparțin Persoanelor Care alcătuiesc Dumnezeirea, și că noi, cu oarece rețineri, prin gestica noastră interpretabilă am aduce o ofrandă demnă de burta lipită de spate a perenilor ipochimeni cu păr lung, ce calcă pe capetele unor îngerași goi, ghiftuiți, cu gulerașe din pene albe sub bărbie.

Slavă Tatălui... este pur și simplu o declarație, o mărturisire de credință. Știu că Dumnezeirea este plină de slavă, și nu fac nimic altceva decât să reafirm (la infinit) acest lucru. De aceea la finalul propoziției găsim un punct, și nu semnul exclamării. Va să zică, punerea pe tapet a unei păreri obișnuite, în niciun caz a unui ordin de executare silită.

Dar ei, nu și nu, să nu audă de așa ceva – cu palmele „la înălțime”, pe întreaga durată a slujbei. La fel cum se întâmplă când sacerdotul rostește Sus să avem inimile! – cu mânuțele-n aer, ca la concertele formațiilor de Hip-Hop. (Dacă cineva ne-ar cere să-l iubim din tot sufletul, am începe să ne descheiem la șliț?)

Înțeleg că o posibilă consecință firească a devotamentului față de Providență este și această înălțare a brațelor în văzul lumii. Dar (iertați-mi pertinența) în ziua de salariu, după ce v-ați umplut coșul de cumpărături, vă puneți să v-aruncați produsele în parcarea aglomerată a supermarketului sau plecați imediat de-acolo ca s-ajungeți cât mai repede acasă, unde veți putea savura budinca nemțească cu topping de caramel, în cămara căptușită cu blăniță de vulpe a sufletului vostru meschin, ipocrit și nesătul?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

5.

Curățând cartofi și întrebându-mă: ...fierți sau prăjiți?

 

„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Corinteni 9, 22).

Într-o altă traducere: „...ca pe oricine (sau chiar pe toți) să-i mântuiesc”. Și spune el în capitolul 9 că a fost ca un iudeu cu iudeii, ca să-i dobândească pe aceștia (pentru împărăția cerurilor, nu pentru plăcerile proprii), cu cei slabi s-a făcut slab ca să-i aducă la Hristos, cu cei ce nu au Legea, ca unul ce nu are Legea – pentru a nu-i pierde, ci pentru a-i salva din rătăcirile lor, ce duc inevitabil la pieire.

Carevasăzică, cu Dumnezeu trebuia să se facă tot dumnezeu, ca să-nțeleagă ce are de zis. Altminteri cuvintele lui Doamne-Doamne ar fi căzut pe urechi străine, iar tot eșafodajul apostolic s-ar fi dus de râpă la prima confruntare apologetică mai acătării. Iar asta numai cu ajutorul Atotțiitorului. Prin urmare, este nevoie mereu de un sprijin din afară, și nu (neapărat) de un efort din interior. „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” pare a fi trasă de păr. Mai degrabă în „mijlocul vostru”, „printre voi” sau „cu voi”, făcând referire la EL. Fiindcă de s-ar afla în noi, atunci am cunoaște adevărul și n-am mai orbecăi ca niște cârtițe. Doar că Iisus s-a suit la Tatăl și și-a lăsat acoliții să se ocupe de restul. Iar în momentul în care le arătăm obrazul (văzând c-au luat-o pe arătură), ei ne flutură pe sub nas Pidalionul sau (și mai penibil) Biblia. Păi treabă-i asta? Zicem una și facem alta.

Sunt curios cât de mult s-a făcut sfântul Pavel „tuturor toate”. Până unde a mers cu transformarea (de formă), ca să-i convertească pe „cei mai mulți”. Pentru că nu mi-l pot imagina pe apostolul neamurilor negându-L pe Hristos în fața iudeilor, tocmai ca, în cele din urmă, aceștia să împartă cu el azimele și să invoce numele „noului” Domn. E absurd. În realitate, el cunoștea bine doctrina acestora și, folosindu-se de acest lucru, a încercat să clarifice anumite probleme. O spune chiar el: „Cu iudeii ca un iudeu am fost...”, deci nu în întregime. Însă asta e o cu totul altă mâncare de pește.

Și atunci de ce atâta zdroabă pentru nimic? Pe cine să îmbisericești, când tu ești un fel de Jolly Joker? Pentru ce îți bați gura de pomană? Împărăția cerurilor este în lăuntrul nostru. Putem să ne purtăm singuri de grijă. Pân-o s-apară Hristos la mine-n ușă, cu greu o să mă-ncred în cineva.

Despre el se spune că, deși era 100% Dumnezeu, s-a făcut om 100%, ca pe acesta din urmă să-l facă dumnezeu. Dar n-a cunoscut păcatul nici măcar cu limba. Mă rog, se vede că toate pleacă de la aceeași mâncare de pește: PEȘTE – PISCIS – ΙΧΘΥΣ (ichthis) – Ἰησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ – Iisus Christos, [al lui] Dumnezeu Fiu, Salvatorul –    – chiar EL.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

4.

Duminica Tomii. M-am împărtășit. Discutând cu fratele Ioan V. Demult, prin anii modești ai copilăriei, ori de câte ori mă pregăteam să fac ceva important: să mă uit la un meci de baschet, să merg la pescuit cu tata sau într-o excursie cu prietenii, să dau ultimele teze și-apoi să visez cu ochii deschiși la vacanța de vară, mă copleșea un sentiment de bucurie, de parcă cerul s-ar fi crăpat, iar o voce angelică m-ar fi chemat la etaj. Însă imediat, sau (rar) după câteva minute, acea senzație beatică dispărea ca ceața în fața razelor solare de amiază, și mă trezeam, în gât și-n suflet, cu o greață existențială, pe care nicio gargară cu apă sfințită n-ar fi izbutit s-o înlăture. Toate acele „clipe de extaz” ce urmau să fie experiate de mine și pe care le așteptam ca pe o salvare din fața morții (viața plictisitoare dintr-un cartier postcomunist), toate acele lucruri „negrăite” ce aveau nevoie de mine (și eu de ele), ca să-și facă simțită prezența în istoria spiritului, deveneau dintr-odată praf și pulbere, confirmându-și (pentru a câta mia oară?) nimicnicia. Brusc, îmi picau solzii de pe ochi și reușeam să văd că împăratul n-are nicio haină nouă pe el, ba dimpotrivă, poartă același costum imemorial pe care-l purtase și Adam când se credea rege. Era ca și cum cel de sus (fie Dumnezeu, fie mintea mea) îmi juca festă după festă, lăsându-mă să mă amăgesc cu efemeridele acestei lumi.

Imagini peste imagini, întâmplări peste întâmplări ce se perindau în capul meu și păreau sacre (dar nu intangibile), erau acum cu nimic mai presus decât un fir de iarbă, pe care, în arșița verii, un soare bădăran îl strivește sub tălpile-i fierbinți. Și-am dedus că acel dezgust total pentru ceea ce mi-am dorit cu câteva secunde-n urmă era reflexia gândului meu ce se lovise de lucrurile – culmea! – trecătoare, de o limită, de acel „PÂNĂ AICI!” Pentru că mai departe nu se putea merge. Imaginația nu mai era în stare să ducă „povara” fericirii.

Același dezgust îl simt adeseori când mă pun să mă rog. Și – lucru straniu – nici urmă de bucurie. Este ca-ntr-o probă cu obstacole, unde-i obligatoriu să le surmontezi pe toate, dacă vrei ca la final să te numeri printre cei care-au învins. Însă până să m-apuc de treabă, mângâiere sufletească, ioc. Probabil că celor care au gustat din ea le este mai ușor să-și îndoaie genunchii și să-și deschidă ceaslovul. Dar nouă, ăstora mai mici, ne este (cu mici excepții) imposibil. Cine ne garantează că desfătarea post-aleluia nu-i decât pârga somatomintală a corpului nostru? Poate că vinul roșu cumpărat din Grecia are mai multe de zis decât aș fi crezut la prima înghițitură. Pricepi ce vreau să zic?

Fratele Ioan o dădea înainte cu masonii și cu noua ordine mondială, că nu știe ce să facă: că ar cam vrea să se căsătorească, îns-a găsit cu cale să intre la mănăstire, și s-a hotărât să aștepte sfatul duhovnicului – un avă notoriu, cules de prin patericul românesc contemporan.

Privindu-l mai atent, îmi dau seama că nu se îndoiește o clipă de ceea ce declară. Și-mi pare a fi un tip cumsecade. Măcar el crede în ceva – spun fără să rostesc –, și cerul mi se deschide din nou. Dar de data aceasta, nici glas de înger, nici raze de soare. Doar forma foarte clară a unei mâini de om, pe bolta tristă, cu policele, încrețit la mijloc, îndreptat în jos.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

3.

„Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30). Un paradox des întâlnit în Sfânta Scriptură, ce pleacă de la faptul că rațiunea divină este cu mult peste măsura înțelegerii noastre. Cel puțin așa se aude în mediul teologic.

Și, cu toate astea, de ce jug, ca și cum ar trebui să fim robiți, de ce povară, ca și când propria noastră existență n-ar fi fost destul de greu de purtat? Și de ce bun, îngăduitor, binevoitor și, implicit, ușoară, lejeră, blândă? Am fost creați ca cineva să ne tot frece ridichea, și din când în când să ne mai facă cu ochiul ca să-i ridicăm osanale? Nu era mai comod – și pentru el, și pentru noi – dacă le făcea pe toate simple de prima dată? La ce folos atâta filosofie a compensației? Căci până la urmă la asta se rezumă totul: cineva te pune la muncă și zice că o să încerce să ți-o ușureze sau îți mărește salariul. Iar în caz că vei avea nevoie de spitalizare, există întotdeauna un loc în care vei putea să te întremezi și să uiți de tot ce-a fost; se numește Rai; probabil c-ai auzit de el.

Nu despre același lucru a vorbit și Ioan Evanghelistul când a afirmat că poruncile lui Iisus nu sunt grele, nu-s împovărătoare, nu-s cumplite, iar dacă vrem să ne demonstrăm loialitatea față de cauză (iubirea) trebuie să i le păzim cu strășnicia unui om care, după ce-ar face din căcat bici, ar cânta cu el, una după alta, Rapsodiile de Primăvară, mai ceva ca Tudor Gheorghe? – că doar „aceasta-i biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan 5, 3-4); iar credința (n-am spus-o eu) „este ipostaza celor nădăjduite, certitudinea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1).

Cu alte cuvinte, două pilule cu extract de frunze de coca sau un cocteil cu energizante și anxiolitice; nimic mai mult.

auroră

o fată prea frumoasă pentru meseria pe care

o practica

regulându-se cu diverși unul după altul

duș după duș

fiindcă transpiră și miros urât

nu doar ea ci și o alta la fel de chipeșă

filmate puse pe internet

și pagina web unde a descoperit-o dinu

m-a chemat în centru

ca p-ormă să uite de noi și să se ducă cu ea:

carul mic carul mare & alte fantezii

se pare că știa și de aceea s-au întâlnit

– amândoi un zâmbet

eu am plecat

vrând să intru la metrou dau peste unul cu vestă

zice că pe-aici nu se trece! adică se lucrează

să discuți cu el n-ai cu cine

mă-ndrumă spre o alee unde îl găsesc pe ghiță

și-a luat tabletă îmi cere celularul ca să...

multe poze cu el și noua sa constelație

refuz să i-l înmânez nu văd de ce...

și din nou alarma de la telefonul colegului

de cameră: gata cu somnul!

dinu e căsătorit în arad nu sunt metrouri

iar ghiță trăiește din datorii

 

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

2.

Citind despre sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim și Învierea lui Lazăr, m-a străfulgerat o epistemă foucaultiană. Iisus Hristos l-a înviat pe Lazăr, prietenul lui (Ioan 11, 11), iar oamenii s-au bucurat foarte după această ispravă și au crezut în El: dovadă că, după câteva zile, mulțimile care veniseră în Ierusalim ca să se curățească au ieșit în întâmpinarea Împăratului lui Israel (Ioan 12, 13).

După cum se vede ele trebuiau mai întâi pregătite (provocate, sensibilizate într-un fel, îmbucurate: absorbite și integrate în bucuria învierii) pentru a-L putea primi (cum se cuvine) pe Mesia. Fiindcă un om întristat nu reușește să-L accepte pe Dumnezeu cu una, cu două, și e nevoie de un stimulent de iubire care să declanșeze o cât de mică plăcere sufletească, necesară receptării adevărului atât de „accesibil” nouă.

Ciudat cum de putem să mutăm munții din loc după un dram de revelație, cum avem trebuință de infime certitudini ca să înfăptuim câteva minuni, sau (privați de lucrurile elementare) să scoatem fiara din noi și să mușcăm pe oricine ne iese-n cale. Așa cum, de pildă, Iisus – lipsindu-se de pâinea cea de toate zilele și flămânzind în timp ce se-ntorceau din Betania (Marcu 11, 12) – și-a dat în vileag „omul” din el, blestemând smochinul care n-avea decât frunze (pentru că nu era încă vremea smochinelor) și, după ce-a intrat în templu, i-a alungat pe cei ce vindeau și cumpărau în acea zonă, răsturnându-le mesele și scaunele. Iar acest tărăboi, pentru că nu mâncase la timp?

Bine ziceau părinții din vechime că mai toate boalele sufletului pornesc din crăpelnița pe are o dăm/n-o dăm pântecelui. Nu degeaba ni se oferă Hristos, în sfânta liturghie, sub forma pâinii și a vinului. Știe El ce știe.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

1.

Ziceam Doamne Iisuse... și iuțeam ritmul. Când mă grăbesc la rugăciune e ca și când aș fugi de împărăția lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea trebuie să fie o stare permanentă de conectare la dumnezeire, unde naiba alerg?

E de la sine înțeles că, de vreme ce zoresc dialogul cu divinul, intenționez să termin cât mai repede, că mă plictisesc, că nu-mi place, că mi-e foame, că în câteva minute o să înceapă meciul, iar io-s un fan înfocat al Diavolilor Roșii și n-am ținut niciodată cu îngerii lăptoși ai Realului.

Numai prin răbdare pot dobândi un soi de comprehensiune pe care risc s-o scap printre degete. Să nu calc pedala prea tare! Oricum, tot la Dumnezeu ajung.

Însă nici Hristos n-a călcat-o mai încet când s-a gândit că treizeci și trei de ani e vârsta potrivită pentru decolare. Cine l-ar fi putut opri să stea la o cioacă cu apostolii, să zicem vreo două mii și mai bine de ani? Că doar sinodul de la Niceea a hotărât că era și el dumnezeu adevărat. Prin urmare, de ce s-a dus glonț către lumea de sus și a lăsat în urma lui sunetul sec al unui foc de armă și un miros înțepător de praf de pușcă, pe care le simțim și azi când trântește popa o molitvă și cădește în exces?

Putea să mai zăbovească câteva secole. Nu crezi?