Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

44.

Revista TEOLOGIA, anul IX, nr. 1, 2005

 

Și ca să-mi arate că, din când în când, am dreptate, Dumnezeu (sau Dracul – pentru unii e totuna) mi-a vârât sub nas un număr mai vechi al publicației arădene.

 

C. I.:

 

„(1) Deși cosmosul a fost creat ca mediu, în care omul să-și desfășoare viața în vederea îndumnezeirii, scopul ultim al omului nu este cosmosul, ci Dumnezeu. (2) Cosmosul este destinat transfigurării, personalizării prin omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu. (3) Așadar, putem spune că «omul nu se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om» (prima notă de subsol, n. m.), dar nici mântuirea omului nu se obține în izolare sau printr-un fel de elevare de tip spiritualist, ci în cadrul cosmic (a doua notă de subsol, n. m.).” (pp. 100-101)

 

După frazele astea de început (de studiu? de articol? de mărturie personală?) mi-a venit să las totul baltă și să deschid televizorul pe Cartoon Network sau pe Jetix. Dar am continuat în speranța unei mult râvnite împliniri de sine: profesorii ăștia sunt ca niște baloane de săpun, doar că atunci când se sparg nu miroase a apă de trandafiri.

 

Domnule Cristinel, câteva precizări:

 

(1) De vreme ce Cosmos = Mediu în vederea îndumnezeirii (de la verbul „a media”), deducția logică este Cosmos (adică ceva ce te ajută să ajungi undeva) ≠ Ținta Finală (adică locul unde vrei să ajungi). Pe lângă faptul că e o greșeală de exprimare, folosirea unor cuvinte cu un sens identic în aceeași frază lungește durata lecturii și îți poate lăsa impresia că autorul are să-ți spună multe. Imediat ce termini, realizezi că putea s-o zică mai repede și că te-a purtat (într-un mod degradant) câteva pagini cu zăhărelul. Este absolut necesar să te debarasezi de ea (știu că-i greu, dar trebuie să încerci), e o chestie care se deprinde în timp.

(2) Lăsând așezarea virgulelor la o parte (și faptul că aserțiunea matale este, până la proba contrarie, o ipoteză), toți oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Deci care transfigurare, care personalizare? Geaba-mi spui (câteva rânduri mai jos) despre cine este vorba, dacă aici n-ai știu să explici. Păi ce facem, scriem numai de amorul artei?

(3) „Așadar, putem spune că...” Din fericire (pentru unii; din păcate, pentru alții), poți spune vrute și nevrute fără să fii tras de mânecă, fiindcă... e democrație.

„Omul nu se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om” sună plăcut în urechea ușor de gâdilat a prescurărițelor (a ălora cu „Doamne, ce frumos o grăit popa!”, pe care dacă le-ntrebi ce-au înțeles din predică, ridică din umeri) sau în cea a seminariștilor cu veste și tunici negre („soldații de lumină” ai Sfintei Treimi), ce țin la notele lor școlare mai tare ca la ceea ce (și cum) li se predă – dar nu în urechea mea.

Ba da, domnule Cristinel! Omul se mântuiește doar în și ajutat de univers. Că în ecuație intră și-un Tată, un Fiul și-un Duh Sfânt, asta nu anulează valoarea universului. Nu facem abstracție de materie numai ca să flatăm spiritul, așa cum cauți matale să-i impresionezi pe cititori cu (deja?) cele două note de subsol, chiar în introducere, ignorând onestitatea și rolul comunicării de la om la om, de la ceea ce simt EU (nu ce-a zis Cutărescu) la ceea ce simți TU (subiectiv, nu „obiectiv”).

Pentru că, luând-o teoretic, universul nu se mântuiește prin om, ci prin Dumnezeu-Omul, și nu acum, ci la a doua Sa venire. Așa menționează Cartea Revelației Sfântului Ioan. Probabil că autorul citat voia să spună cu totul altceva (Apropo, nu e Stăniloae, ci Lossky), dar tu te-ai grăbit s-o pui între ghilimele, întrucât dă bine în ochii rigizi ai castei universitare (cine știe?), te bârfesc studenții prin veceuri că ești citit ș.a.m.d.

Și ce folos? Căci atunci când scrii ca să strângi avere (palmares, o funcție în consiliul profesoral al unei facultăți, adică faimă și bani), deci nu pentru că vrei să descoperi adevărul, nu pentru că – „Iubiți credincioși și credincioase...” – ții la semenii tăi, rezultatul nu poate fi decât unul singur, o farsă. Consecința naturală a unei minți care le știe pe toate, a unei rațiuni care – Vai! – a epuizat soluțiile, iar acum, ajunsă la final, întocmește lista cu ele. Tristă, ca orice sfârșit.

Dar să-și mai dea și alții cu părerea. Doar posteritatea poate oferi o apreciere justă.

http://www.revistateologia.ro/downloads/Teologia/1_2005.pdf

(6) Jurnal de Recepție. S-a furat mireasa

Azi în sat e nuntă mare... nu că m-ar interesa în mod special, dar cum majoritatea încep după ce soarele cade-n chindie și se isprăvesc la revărsatul zorilor, nu pot decât să mai controlez o dată dacă mi-am luat dopurile de urechi și calmantele, pentru că nici petrecerea din noaptea asta n-o să facă rabat la gălăgie și dezmăț. Așadar: „Contactați-i pe nepricepuții... pardon, pe experții de la Sonorizări Nunți și Botezuri, pregătiți-le terenul, ștergeți praful, curățați geamurile, măturați și spălați pardoseala, p-ormă o să vină Marin să potrivească mezanplasul și s-aducă ultimele retușuri... de fotografi se ocupă prietenii mirelui... iar dacă bucătarul face nazuri, administrați-i un păhărel de Jack cu energizant, și-o să zburde de zici că-i nunta lu’ fie-sa. Hai că știți procedura, nu mai faceți pe proștii!”

Și-ntr-adevăr nu puteam spune că nu fuseserăm instruiți într-ale parangheliilor creștine, cu preotul care le dă mirilor pișcotul înmuiat în vin, și hora ce se-ncinge în mijlocul bisericii pe acordurile profetului Isaia, și coloana de automobile împodobite cu panglici, fundițe și buchete de flori, ce-și croiește drum printre pietonii ce traversează, salivând la vederea păpușii crăcănate de pe capota limuzinei din vârful alaiului, întreaga ciurdă apăsând fără milă claxonul, prin mahalale și buricul târgului, până la sala festivă... simboluri de cruzime și de batjocură la adresa omenirii.

─ Nu fi nesimțit! se răsti șefa la Ianuș.

─ Ce dacă-s expirate? E doar apă.

─ Eu n-am nevoie de belele, auzi! Îmi face unu reclamație ș-apoi îmi pușcă ANPC-ul o amendă de-o să lucri gratis juma de an.

─ Păi se duce, scrijelind cu unghia petul siniliu.

─ Atunci spune-i lu’ Vasi să-ți dea un pic de spirt și câteva discuri de vată, și, dacă tot mergi încolo, roagă-l să scoată carnea tocată și salata de vinete din congelator, întreab-o pe Flori dac-a terminat de călcat fețele de masă și pe Luci dacă se mai închină mult la maioneza aia – făcându-și de lucru c-un tirbușon cu aripioare și c-o grămăjoară de furculițe limpezite, puse la scurs.

Pe pagina de Facebook a hotelului au apărut deja primele imagini menite să sporească ciuda amicilor proaspeților însurăței și a tuturor gură-cască de pe rețelele de socializare, inși a căror biografie se reduce la două parole: „ÎN ZADAR”, lichele sentimentale ce s-au grăbit să-și afișeze comment-urile canonice: „Casă de piatră...” „E superb...” „Felicitări...” „Infinite bucurii și realizări...” „Vă pup, frumoșii mei...”, și unul cică hazliu, dar cât se poate de verosimil: „Condoleanțe ☺”. Cu alte cuvinte, ne doare-n cot de voi, ați avut noroc cu socrii... peste maximum o lună vă reîntoarceți la fabrică, hai, nu vă mai spargeți în beșini! încetați odată cu mutrele alea de cabaret! Și ce-i cu rochia aceea de muzeu? Zici c-a purtat-o Ana Pauker și miile de cotarle care-au crezut-o: „Bărbați și femei din toate țările, uniți-vă!”, dar mai întâi luați-vă toate măsurile de precauție în păstrarea neîntinată a căsătoriei... cum a făcut ginerele nostru după ce i-a ajuns la urechi un zvon de trădare, iar nasul lui de ceară a dibuit primejdia, drept urmare, și-a cumpărat o minicameră de supraveghere (tip spy) pentru fiecare încăpere a apartamentului, ca să îndepărteze orice suspiciune legată de fidelitatea viitoarei soții, refugiul definitiv al celui care a fost crescut în sânul unei comunități bigote, cu tată pastor la Biserica Harul și unchiul diacon la Biserica Dragostea, cu stăruință de trei ori pe an și misiuni de evanghelizare cât mai dese, profund devotat trăirilor biblice spre care tânjea zi de zi – chestii cu care i se împuiase capul de când era de-o șchioapă.

Dar până astăzi, când – după ce i s-a spulberat orice dubiu, mulțumindu-le invitaților c-au venit și strângându-le mâna în care le-a pus un plic cu înscrisul „Surpriză. Nu-l desfaceți!” – sinceritatea și-a reintrat, în sfârșit, în drepturi, zâmbetele lui au primit un sens de mult căutat... ceva similar cu goana după mireasă – cine a sabotat mariajul? – tocmai în toiul chermezei... un telefon:

─ E cu nașul. Cere o navetă de bere și-o sticlă de whisky.

─ Zi-i să ș-o țină! iar salonul râde, amuzat de discuția lor amplificată de-un microfon fără fir.

Dar iată că-i face semn DJ-ului să dea muzica mai încet, înalță cupa de șampanie și o lovește insistent c-o linguriță: „Atenție!... Vă rog să deschideți plicurile”. Din ele – ce să vezi! – ieșiră, una după alta, numeroase exemple de preadulter, înfățișându-i pe nașul vrăjitor și pe zâna măseluță în circumstanțe de Hustler și Penthouse: ea, cu boticul mânjit de albuș și cu popoul în sus, el, călare pe situație, atât în pat și fotoliu, cât și pe balcon și mașina de spălat rufe... La alegere, să fie oaspeții împăcați, să nu le pară rău c-au dat banii, să aibă subiect de bârfă, să exerseze, în privat, postura capră, să poată să-i acuze pe neoprotestanți de ipocrizie, pedofilie și tăvăleală interconfesională, întrucât fata era ortodoxă și minoră la vremea respectivă, fiecare poză cu data, ora, minutul și secunda, color, format de buzunar, răspândiți vestea cea bună! a înviat stima de sine, apostolii văd, idioții se vindecă, miracolul e la o aruncătură de băț... Sacrifică-ți timp, cetățene! PRIVEȘTE!

Destul cât să leșine babele, boracii să producă smiorcăieli pe bandă rulantă, crăiasa zăpezii, intrând pe ușă, să-nlemnească, domnișoarele de onoare să chicotească, mama-soacră să ceară un deț de pălincă, ospătărița să scape ceștile, iar Vasi, de după colț, cu farfuriile de prăjituri în mână, să șoptească, ca pentru el: „Ai belit-o, Rebeco”, urmat de „’Tu-ți paștele mă-tii de târfă!” și de „Hristoșii cui te-o făcut!...”, fiindcă socrului-mic, divorțat de curând, i se confirmaseră bănuielile – Aleluia!

Blestemele și râsetele au dansat laolaltă, lacrimile de extaz s-au amestecat cu cele de-ntristare, Serviciul de Ambulanță a primit o solicitare pentru traume craniene și-un posibil preinfarct, chelnerii au debarasat mesele, vesela a strălucit din nou în rastelul de inox, tăcerea a pus stăpânire pe clădire... ca întunericul pe o scoică din adânc, iar rânjetul meu sardonic le-a sfredelit pe amândouă, căci tortul pe șase niveluri a rămas neatins.

(Foto © flickr.com, Allen Bartnick)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

43.

Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur și tâlhar. Sau prost sau rău sau curvar, cum e părintele I., hirotonit pe vremea lui Împușcatu’, om fără alt ideal decât acela de-a servi Partidul și de-aș mări venitul lunar. Cică prin ’90 l-au văzut niște seminariști când a sărit din balconul amantei. Aia căsătorită, tocmai ce-i sunase soțul la ușă, întors din delegație, obosit, transpirat, cu cămașa îngălbenită la guler, așteptând să-i deschidă, s-o sărute și apoi să dea drumul la apă în cadă. Noroc că stătea la etajul unu. Cine știe de unde aș fi aflat de acest episod hilar: din ziare? ...radio? de la televizor?

Parcă văd: „Un preot din Eparhia Aradului ce întreținea relații... cu bună știință, a fost prins în fapt... Trupul neînsuflețit va fi îngropat vineri la Cimitirul Pomenirea. Purtătorul de cuvânt al Episcopiei a afirmat că nimeni n-a știut de abaterile comportamentale ale răposatului. Suntem profund afectați de cele întâmplate. Dumnezeu să-l ierte!”

Dar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Doar că unii prelați au nevoie de covor roșu, de coriști și de trâmbițe când ies din merțan, de valeți, de un șofer, un bucătar personal, un consilier pe probleme de imagine, de o maică cu care să mai stea la povești (în cazul în care nu-i gay), de liniște, de supuși, de cultul personalității, de șpăgi, de rugăciunile noastre și de multe conflicte de interese – pe motiv că li se cuvine. Căci scrisu este: Capra se bășește, iar oaia pătimește.

Acestuia portarul îi deschide, și oile ascultă de glasul lui, și el își cheamă oile pe nume și le scoate afară. Adică la raport, că numai pe unșii lui îi cunoaște așa de bine, restul să stea la coadă, să-și primească pensia și coliva. Judecând după nivelul lor de cultură, probabil că ăștia n-o să prindă nici raiul, nici iadul. Ei vor fi resuscitați pentru Pădurea Fermecată, unde o să se plimbe, braț la braț, cu Veronica și Motanul Dănilă.

Și când pe toate ale lui le scoate afară, el merge înaintea lor, și oile îl urmează, fiindcă-i cunosc glasul. Ăștia nu le știu nici pe alea opt de strană sau de altar, pridvor sau curtea bisericii, darămite pe cel al Domnului sau pe cel al Naturii, iar gloata de închinători la scenarii proiectate de minte îi adulmecă precum fanele lui Michael Jackson, pe idolul lor: „O, de i-aș putea pupa mănușa cu diamante și banderola cu sclipici!”, și regretă că n-au ajuns să-i pipăie odăjdiile plasticate și să primească o palmă pe creștet.

Dar pe un străin ele nu-l urmează, ci fug de el, fiindcă ele nu cunosc glasul străinilor. Însă pe cel al cacealmiștilor spirituali, cu siguranță. Minciuna cea mai credibilă e cea cu un sâmbure de adevăr, la dimensiune, ca cel de muștar, ce se înalță an de an spre cerurile poluate cu flatulențe și vapori din lacrimi de crocodil. Asta dacă ți-ai plătit cotizația, n-ai lipsit mai mult de două duminici la rând de la sfânta liturghie (ca să nu fii, după caz, caterisit sau afurisit, Canonul 80, Sinodul VI Ecumenic), ai tăiat bradul, ți-ai belit mielul, ai aprins lumânări atât la vii, cât și la morți, ai dat un kil de făină, cinci de ulei, trei sticle de vin și o sută de lei pentru pomelnice; după care te retragi în chilia ta, aprinzi candela, asculți Trinitasul și freci menta, cu gândul la o lume fictivă.

Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce însemnau cele ce le grăia. Păi cum să priceapă când burțile li se revarsă – cascade de miserupism – peste cei îngenunchiați sub amvon, când nu cred o iotă din romanul cel mai vandabil al Bisericii, când n-au trecut prin școala bunelor maniere și n-au auzit de cuvântul performanță, când conștiința biblică și etica creștină sunt povești cu zâne virgine și pitici dotați, iar ei o ard prin predici cu îngeri, despătimiri, lumini necreate și constituția teandrică a noului Adam?

A zis deci iarăși Iisus: Adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt ușa oilor. Și de-ai fi zece uși sau staulul în persoană, degeaba. Satelitul din cap și batiscaful din inimă ne trimit mereu date eronate. Iartă-ne!

Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, iar oile nu i-au ascultat. Aici țin să te contrazic: Ba încă cum? de li s-au prosternat la picioare, le-au făcut manichiura, le-au ars tămâie, le-au respectat capriciile, i-au proclamat dumnezei... Hai, c-ai mai citit și tu la viața ta, nu-i nevoie să-ți amintesc unde, când și cine. Sau poate că te referi la viitor când vorbești la trecut.

Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Că de pășune avem nevoie... Să terminăm o dată pentru totdeauna cu betoanele și asfalturile! Să abandonăm rafinăriile și turnătoriile! Mergem, cu mic, cu mare, la Uzina Verde. Pretenția directorului e să nu călcăm pe gladiole și să mâncăm doar la cantina, cu autorizație, a arhanghelului Mihail.

Furul nu vine decât să fure și să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug s-o aibă. E drept că rareori hoțul are alte planuri, însă la fel de drept e că, după ce-și face apariția, soluția rămasă e care pe care. Și-i destul de dificil să învingi de fiecare dată. Așa că împiedică-l să ajungă la destinație. Dau o bere când ne vedem. Dacă o să ne mai...

(Foto © flickr.com, W9JIM)

(5) Jurnal de Recepție. Beizadeaua

Faceți cunoștință cu Boby, mirobolantul vițel al clanului princiar de Crișana. Ca orice progenitură lipsită de frați și surori, a fost educat în spiritul nobil al lui fă ce vrei și bagatelizează părerile celorlalți. Ți-e foame? Așteaptă să-ți pice-n poală. Ți-e sete? Kauflandul este aproape. Iei merțanul și – jap! – direct în portbagaj, de coș n-au nevoie decât invalizii... sau, eventual, suni pe careva, comanzi și-ți aduce. Când întinzi mâna către un servitor, procedează corect: Reproșează-i ceva! Și fii cu luare-aminte: Întotdeauna există și complici.

Să nu te pună spurcatul să-i ajuți! să ai mereu ochii-n cinci! înăsprește-ți vocea! pune-i la zid! Îndurarea e pentru cei ca noi, dar tu deosebește-te, lustruiește-ți talanga, opintește-ți coada, alungă muștele!... timp în care îți faci și-un selfie. Dacă nu află cireada că-i desconsideri pe cei care nu-și permit un frizer, poți să te castrezi singur. Pune-ți uniforma de tanchist! turează motorul! calcă pedala până la fund! ...și pe țeasta lor, pân’ se pulverizează. Plebea trebuie ținută în șapte frâie... TU EȘTI SINGURUL CARE POȚI S-O CORIJEZI.

Cum mi-a șprehănit după ce m-a trimis la „vaca” din 106, dar s-a lămurit că n-are cu cine:

─ Păi așa se parchează? Fut-o-n aripă! Și dungile alea albe pentru ce-s? Să aterizeze avioanele? ’Tu-i morții ei de zdreanță. Bă, să-m’ bag... Zici că s-o tâmpit lumea. Jur că trag ciment și pun cărămizi. Uită-te la dubița aia! Ocupă două locuri...

Bine’nțeles că nu lucra nicăieri. Avea, la fel ca pruncii lu’ mătușă-sa, un procent din închirieri, iar în rest... freca buha. Mai puțin când dădea o raită prin cartier și defila sictirit prin fața hotelului – scrupulosul supervizor din umbră. Îndată te pomeneai cu el, verificând, chipurile, dacă-s aprinse becurile pe terasă, dac-au plecat muzicanții și (cel mai important) câți sfanți are să capete.

Când era în toane rele, neinițiat în tainele rușinii, îi poruncea consoartei. Însă principesa Sisi, hipnotizată de noul ei smartphone, uita pentr-o oră-două de ce se măritase, și sosea când îmi era somnul mai drag. Îngăima câteva cuvinte, mă apostrofa, deoarece găsise ușa încuiată, iar pe mine picotind în post, și-mi arunca o privire disprețuitoare, cu efect de cafea tare, care – presupunând c-aș fi ațipit la loc – dezlănțuia coșmaruri și migrene.

Acum o săptămână, pe la trei și ceva, îl deranjase pe un coleg de-al meu, fiindcă rămăsese fără țigări. Și cum biștarii nu se fac prin muncă, ci doar dacă te adresezi celor care-o profesează, de cum l-a zărit s-a apucat să-i toarne:

─ Hai, sclavule!... Cu viteză. Mai sunt și alții care tre’ să se odihnească. Iară tai frunză la câini pe cheltuiala altuia? De te mai prind, îți aduni catrafusele și Pa!

Numai că el, obraznic și nu cu toate țiglele pe casă, își strânse prohabul cu ambele mâini și-i replică imediat:

─ Pap-o tu!

Și dă-i și ceartă-te cu fufa, sculându-i și înfuriindu-i pe clienți. La un moment dat și-a făcut apariția Bobiță, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, să-l omoare în bătaie pe recepționer, ăla fugi în restaurant, scoase din sertar un cuțit pentru unt și dulceață, de la etaj li se strigă „Potoliți-vă, măi copii!”, iar vițelul ripostă instinctiv cu „Tu vorbești? Du-te și ia lecții, că nu știi să-ți parchezi mașina!” Urlau de răsuna văzduhul pân’ la podul Traian, tulburându-le pe prostituatele care făceau trotuarul, și care, aglomerând carosabilul, dădeau din coate, ca la bâlci, printre tirurile și microbuzele ce le claxonau:

─ Vezi, Lăcrămioară, de ce nu m-am însurat io? murmura travestitul... Niște mitocani.

─ Uită-te fă, pe unde umbli!

─ Fă e mă-ta.

Un echipaj de poliție ce pornise la vânătoare de mistreți și căprioare s-a preocupat nițel de sănătatea scandalagiilor, a luat declarații, a împărțit amenzi și le-a urat „Numa’ bine!” înainte să demareze cu Loganurile lor ramolite, prilej favorabil pentru dilău să șutească încasările din ziua respectivă, și anume leafa pe-o lună, juma de chirie, amenda cu pricina și două numere cu Lăcrămioara.

─ Și nu te-au dat în judecată, nu te-au chemat la Secție?

─ Pentru ce? Camera video nu bate pe casa de marcat.

─ Eu aș fi intrat în panică.

─ Chill, bos! Nu-s nici primul și nici ultimul.

(4) Jurnal de Recepție. Fetițele

Nu-mi plac oamenii care gesticulează când vorbesc. Parcă ar fi surdomuți sau ceva de genu’. Dac-ar fi ungur și ar încerca să converseze în graiul lui Creangă, aș pricepe. Or ăsta-i românaș get-beget, bănățean de-al nostru, parașutat la ultima strigare, odată cu cehii de la Sisteme & Panouri Solare și cu cei doi italieni, viitori studenți la Medicină – Universitatea Goldiș, evident.

─ Hai că dau și eu de-o bere. Sun-o pe gagică! După ce termină cu ragazzo, vine la mine. O juma de oră... patru’ș’cinci de minute, că nici eu nu mi-s la prima tinerețe. Da’ pe la unșpe, că beau un șpriț cu băieții.

Și ce le mai arde unora de distracție după ce și-au încasat diurna... plus că era inspector tehnic în agricultură, iar pentru alde ăștia nu există tratament... învățați toată viața cu strugurii-n teasc și cucuruzul în lapte... unde mai pui șpăgile, chiolhanurile, sacoșele cu brânză de casă și ouă de țară depuse pe ceafă, pe gât și în jurul curelei ascunse sub ditamai burdihanul ce deborda în așa hal, că n-ar fi fost în stare să-și lege șireturile, dacă trebuia să se-aplece. Fără-ndoială că avea portofelul ticsit cu bancnote de-o sută, și că-l ținea în buzunarul din față, ca să pară c-o are mai groasă. Însă cine putea să-l vadă.

─ Îți ajung treizeci? punându-mi banii pe tejghea. ’Caz că ma’ e nevoie, vorbim după, rotindu-și mâna din încheietură, suficient cât să dea peste vaza cu crizanteme și să verse apa pe fișele de cazare.

─ Domnule Bâcleșanu, o știți pe aia cu „Mai joacă și table!”?

─ Habar n-am.

─ Cică sătul să-l tot școlească pe Bulă în ale femeilor, tac-su a decis să-l ia cu el la bagaboante. Doar că nu putea să-i zică „Uite, eu și cu tine o să mergem la curve”, ci-i zicea că se duc „să joace șah”. Azi așa, mâine așa, panaramele piperate, babacul fu obligat să stea pe tușă pân’ la salar. Numai că pe ăla micu’ îl chinuiau sandalele: „Tati! Tati! Când merem la un meci de șah?” Toată ziua, bună ziua, de se enervă tac-su și...

─ Viorele, ești gata? mă-ntrerupse tipul de la 109.

─ Atunci... rămâne așa – de parcă aș fi bătut laba cu el.

Rămâne pe dracu, în gândul meu, macaronarii s-au arătat mai darnici, unica lor rugăminte a fost „Să nu fie țigănci”, nimic mai mult, și aici eu mi-s jupânul, telefonu-i la mine, formez numărul, stabilim tariful, sosește taxiul, una dintre ele e slabă ca parul, nici cur, nici țâțe, și se împiedică de covorul din antreu... Cealaltă, treacă-meargă, dar nici pe ea n-o dă frumusețea afară din casă. Ș-al naibii că amândouă-s tuciurii, iar când zâmbesc se vede că n-au toți dinții-n gură.

„Ciao!”„Ciao!” Le însoțesc până-n dreptul ușii lui Alfredo. Cioc! Cioc! Cioc! Deschide și – exact cum plănuirăm după ce-mi dăduse euroii – optează pentru cea uscată. Urcăm spre camera lui Silvio, scenariul se repetă. Nici el nu pare dezamăgit.

Înainte să intre și să-i observ bikineii, îmi șoptește că dacă-l frige repede pe broscar, o să-l viziteze și pe dom’ inginer.

─ „Să mai joace și table!” îi răspund. Oricum dormea, îl auzisem cum sforăie încă de pe scări. Iar, la urma urmei, pot să fac pe niznaiul. Acestea sunt regulile jocului.

Interesant ar fi să-i înscenezi o partidă pe cinste. La cât de mangă era, a doua zi nu-și mai amintea nimic. Și – hooop! – l-ai făcut pă fraier. Nu tu taxe, impozite, dobânzi, comisioane. Bagă-ți sula-n el, buget de stat! Toți fură. C-o fofoloancă-n plus sau în minus nu sărăcește nimeni. Tre’ să știi să-l momești: permite-i să te muște, zgârie-l pe fese, frământă-i boașele, linge-l în urechi, descheie-te la cămașă, fă-l să ejaculeze... În cazu-n care nu funcționează, bagă placa cu „S-a spart prezervativul, n-am bani de avort...”, izbucnești în plâns, îți smulgi părul, îți dai palme...

─ Ș-amu ce-o să se-ntâmple? lipindu-și mâna de frunte, abia trezit din somn, însă nu din beție. 

─ Mă plătești... și dispar.

(Foto © flickr.com, jara091)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

42.

Tatăl nostru – pe care nu l-am văzut și despre care am auzit că are un Fiu și-un Duh Sfânt (duh care, deși purcede din El, nu-i tot fiu). Cel ce i-a creat pe Adam și Eva, însă n-a avut soție – adio, familie tradițională! Deci un tată, un fiu și un duh au dat naștere unui bărbat, iar din bărbat, unei femei. Providența pe care ar trebui s-o cunoaștem, dar (regretabil proces mintal) ne-o imaginăm în diferite ipostaze, făcând lucruri extraordinare și trecând cu vederea altele la fel de esențiale.

 

Care ești în ceruri – trasând de la-nceput distanța dintre zei și muritori. Probabil că acolo vom merge și noi. Cine poate fi sigur? Am înțeles că l-ai trimis pe Iisus ca să ne explice multe și mărunte. Dar cum lui nu-i plăcea să scrie, iar oamenii rețin numai ce vor, concluzia nu poate fi decât nesatisfăcătoare. Pune-te în locul meu și zi-mi că n-ai să șovăi în fața întrebării de un trilion de euro. Iar aici e mai mult de-atât.

 

Sfințească-se numele Tău – întrucât tu ești cel puternic și milostiv, gelos și răbdător, aprig și tandru deopotrivă. Nimeni nu-i ca tine. Prezența numelui tău va risipi norii, păsărelele își vor intona trilurile, noi o să te aclamăm, însă iadul continuă să se umple. Oricare ți-ar fi reputația, oricât de zadarnică ne este credința, dacă nu vrem să ni se trântească ușa-n nas, suntem nevoiți să-ți catapultăm ovații... Numără-ne „isprăvile”, căci oricum funcționăm conform predaniilor.

 

Vie împărăția Ta – tema principală a Evangheliilor. Unii pretind că-i în cer – detașată de zbuciumul lumii în care trăim, alții că e pe pământ – chiar în lăuntrul nostru (Luca 17, 21). Adevărul e mereu la mijloc. Abia dacă intuim ceea ce „vrem”, dar cerem ca ea să se reveleze acum – fără pic de zăbavă. Nu mă mir că suntem așa cum suntem.

 

Facă-se voia Ta – de ce s-ar face voia altuia? Tu ai experiență, le cunoști pe toate, știi ce-o să se-ntâmple. Doar că nu ne anunți din timp, și tre’ să recurgem la tactica de apărare: Dacă nu ne-ai avertizat, ești dușman. Poate că de aia ne tot zici să-i iubim pe potrivnicii noștri.

 

Precum în cer, așa și pe pământ – se întărește ideea că sus înseamnă exactitate, iar jos, eroare. Cu alte cuvinte, să vă așteptați oricând la moartea cailor din dorința câinilor. Da’ s-avem pardon! E decizia Lui.

 

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o astăzi – că o cumpărăm de la alimentară, c-o primim din potir, este cea de toate zilele, ...pentru subzistență, ...necesară, adică o dependență cu neputință de înlăturat. Fie că o dregem cu vin sau cu agheasmă, pân’ la urmă o mierlim. Nu avem certitudinea vieții de apoi. Să trăncănească sacerdoții cât vor: trupul se descompune, țărâna se împute, întunericul câștigă teren.

 

Și ne iartă datoriile noastre, precum și noi i-am iertat pe datornicii noștri – iar dacă n-am reușit, putem să apelăm la timpul prezent sau viitor. Ochiul lui Dumnezeu penetrează inimile. Cât despre datorii, greșeli sau păcate, e din ce în ce mai greu. O s-ajungem să nu ne mai pârțâim de teamă c-o să ne smintim aproapele.

 

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău – verbul grecesc din care provine cuvântul rău, tradus la noi și prin viclean, stă pentru a munci încontinuu sau intens (cu energie, cu zel), a îndeplini o activitate extenuantă, a acționa cu dificultate, a trudi. Deducția: Răutatea este utilă și există un temei pentru asta.

 

Și cum să nu existe, când a Ta este împărăția și puterea și slava...?

Poem

Nu vorbea deși începuse să se miște

Continua să-și țină ochii închiși

Probabil nu voia să le vadă pe asistente

Când îi schimbă scutecul

 

M-a prins de mână și a strâns-o cât să-nțeleg că nu

Renunță

Maică-sa mă privea de parcă l-aș fi știut de-o viață

Trebuia să-mi joc rolul

 

Mi-am amintit de-o-ntâmplare

Un înțelept îl întrebase pe Dumnezeu de ce îngăduie

Atâta suferință

Dumnezeu i-a răspuns prompt: „N-ai murit tu pentru ei”

 

Cu alte cuvinte vezi-ți de treabă

Ceea ce-aș fi putut să fac și eu doar că gândesc mereu

Cu voce tare

 

Maică-sa nu părea convinsă gagică-mea își dete ochii

Peste cap

Puteam să jur că nu greșisem cu nimic.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)