Un zid. Charles Simic

Este unica imagine

Care se ivește.

Un zid de unul singur,

Slab luminat, îmbietor,

Dar niciun simț al camerei,

Nici măcar un indiciu

De ce oare îmi amintesc

Atât de puțin și de limpede:

Musca pe care o priveam,

Detaliile aripilor ei

Strălucind ca turcoazul.

Picioarele sale, spre amuzamentul meu

Urmărind o fisură –

O eternitate

În jurul acelui eveniment banal.

Și nimic altceva; și nicăieri

Unde să mă-ntorc;

Și nimeni altcineva

Atât cât pot să verific.

(Foto © Mitoș Micleușanu - mclsn.blogspot.com)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

63.

„Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare” (Matei 14, 25)

 

Adică între orele 3 și 6 a.m. s-a apropiat de ucenicii lui, care erau în corabie (o comunitate umană), la multe stadii depărtare de țărm (deși țărmul la care voiau să acosteze n-a fost salvarea lor), fiind învăluită de valuri (complicațiile vieții), căci vântul era împotrivă (complicații peste complicații, zdroaba din care, și dacă vrei să ieși, nu poți; întrucât în necazuri muritorul apelează la Părintele Ceresc) – v. 24.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat (reacție firească în fața unui fenomen nemaiîntâlnit, în fața unei contradicții), zicând că este nălucă (o arătare ireală, o halucinație), și de frică au strigat (nu ni se zice dacă, -n groaza lor, au invocat vreo divinitate) – v. 26.

Însă El le-a vorbit îndată (de aici și concluzia unora că, în cazul în care Dumnezeu nu-ți rezolvă imediat problemele, precis te-ai rugat cum sau cui nu trebuia), zicând: „Îndrăzniți (să ce? să plecăm spre Tine? să credem că, rămânând în corabie, totul va fi bine?), Eu sunt (Dar spune-ne-o mai de-aproape, din moment ce nici Petru și probabil nici ceilalți discipoli nu fură convinși că erai Tu; vezi versetul următor); nu vă temeți!” (Păi fă ceva ca să nu ne temem) – v. 27.

Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă ești Tu (nu avea certitudinea că este El), poruncește să vin la Tine pe apă” (de ce nu poruncește valurilor să se calmeze? poruncește ca bărcuța noastră să se transforme într-o navă indestructibilă? poruncește să zburăm direct pe mal? ș.a.m.d. De ce omul trebuie să demonstreze primul că e-n stare să facă ceva, de ce tre’ să fie el cel dintâi care ia inițiativa, iar Atotțiitorul să apară la final și să primească laurii? Nu se cuvine ca Cel Ce Este să se reveleze într-un mod lesne de-nțeles pentru tot norodul, iar p-ormă să ne spună ce-avem de făcut? Asta-i ca: Hristoase, eu nu știu cine ești, dar dacă mâine o să mi se-ntâmple ceea ce vreau înseamnă că tu ai fost cel ce m-a ajutat; dacă nu, înseamnă că ești o nălucire mincinoasă. N-ar fi rău dacă mijloacele folosite pentru soluționarea crizelor ar porni de la acest raționament. Doar că Biserica (generalii care au stabilit regulile jocului și oștenii adunați din patru zări și cătăniți în oastea ce respectă ordinele, fără să se-ntrebe or fi bune, n-or fi bune? merită, nu merită?) nu-l acceptă. Potrivit Ei, eșecul de a doua zi nu se datorează Proniei, ci erorilor tale. Dumnezeu există fie că ți se îndeplinesc „mofturile”, fie că nu. Și ție ți se cere să faci primul pas, nu Lui) – v. 28.

El i-a zis: „Vino!” (că să vezi că te ascult) Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă ca să ajungă la Iisus (uitând de ortacii săi; era necesar ca el să fie la înălțime – un ciclist se desprinde de pluton...) – v. 29.

Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoșat (cum poate ființa care l-a văzut pe Dumnezeu să să se-ndoiască iarăși de Domnul său și, astfel, să se vatăme sufletește? Din versetul 28 nu reiese că L-a văzut. Deci...); și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!” (care dintre ei? Cel în care ai încetat să crezi? Cel în care nici n-ai crezut?) – v. 30.

Iar Iisus, întinzându-Și îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (la ce te-ai fi așteptat, Tu, Cel ce l-ai zidit pe om? Petru nu mai știa nici cum îl cheamă) – v. 31.

Și suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit (Limanul Neînviforat sosește în barca lor, oferindu-i lui Petru o lecție: Nu poți să ajungi la Mine dacă-i desconsideri pe frații tăi. Numai împreună vei/veți reuși. NU ÎNCERCAȚI AȘA CEVA (ceea ce a făcut Petru) ACASĂ! Ciclistul reintră în pluton. Eu am venit la voi, nu voi la Mine. Și am venit pentru toți. Iată-mă!) – v. 32.

Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Ei, acuma că știm Cine e și ce-I poate pielea, da) – v. 33.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

62.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

21. Î: Cum să dobândim bunătatea inimii? R: Dacă omul nu va lua seama la viciile aproapelui, atunci... se va naște în el bunătatea inimii, prin care Îi va fi bineplăcut lui Dumnezeu – Avva Dorotei.

Însă când prin defectele semenilor care au acaparat (cu acordul Providenței) instituțiile sociale se oferă ocazii prielnice corupției de orice nivel și din orice domeniu (defavorizând, prin modalități arbitrare, pe cei mai mulți dintre noi), se cuvine să ne redescoperim instinctul primordial de a spune Mă interesează.

 

22. Î: Ce este adâncirea în sine (retragerea înlăuntrul nostru)? R: ...este principala virtute necesară pentru a nu fi atrași de influența lumii, pentru a-i îngrădi acesteia posibilitatea de a ne stârni patimile – aceasta este lepădarea de lume – Sfântul Isaac Sirul.

Prospectul ar fi trebuit să conțină și condițiile de utilizare ale acestei introversiuni, și anume: Nu luați medicamentul dacă: a) nu sunteți anahoreți; b) nu sunteți siguri că vreți să continuați pe drumul isihiei; c) nu credeți că și voi, la rândul vostru, puteți să influențați lumea; d) nu sunteți persoane active, implicate în problemele cetății, și nu voiți să faceți vreo diferență; e) lozinca voastră preferată nu e „Cazi pară mălăiață în gura lui nătăfleață”.

 

23. Î: Ce este important la lucru? R: ...fiți atenți la duhul cu care se săvârșește lucrul (cu cârtire sau cu mânie, cu nemulțumire, cu vorbire deșartă, cu gânduri murdare sau cu rugăciune și cu gândul la Dumnezeu).

Se aplică pustnicilor sau monahilor din mănăstiri, cei ce se îndeletnicesc cu munca manuală (cu împletitul, cioplitul, țesutul rucodeliilor), nu angajaților mireni, captivi în vâltoarea politico-economică din care n-au cum să iasă dacă nu vine Iisus (în persoană) să-i scoată de acolo. Fără-ndoială că Sfântul Isaac Sirul la ei făcea referire.

 

24. Î: Ce nu trebuie să avem în casă? R: ...nimic care să vă provoace gânduri și sentimente potrivnice lui Dumnezeu, căci numai atunci sunteți în afara primejdiei de a duce luptă dublă, lăuntrică și exterioară – Nil Sinaitul.

Omul care într-adevăr este convins de existența Creatorului poate locui în buncărul lui Hitler, printre teancuri de opere marxist-leniniste, ascultând Prokofiev și Lamb of God până la epuizare, în timp ce bricolează ozeneuri cu inteligență artificială, că tot n-o să se ispitească, putând rosti oricând, așijderea profetului: „Eu sunt rob al Domnului și mă închin la Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea și uscatul” – Cartea lui Iona 1, 9.

 

25. Î: De ce nu ne temem de chinurile viitoare? R: Nu ne temem de chinul veșnic al gheenei pentru că nu ne gândim la el, nu pătrundem cu mintea în esența lui, nu ne străduim să ajungem la ea prin osteneală, deși auzim și citim deseori despre chinul cel veșnic – Starețul Nazarie de la Valaam.

Tocmai fiindcă auzim și citim despre caznele interminabile ale hadesului e foarte greu să credem în ele, darămite să le accesăm. Și, sincer, nu știu cine și-ar dori să „inspecteze” iadul (ca pe un parc de distracții) și să ia parte (fie doar în calitate de privitor) la asemenea atrocități. Mai bine ar citi un roman de Stephen King. Plus că esența infernului (oricare ar fi ea) nu pare atât de atractivă, încât să ne îmbulzim la bilete. E ceea ce zice, câteva rânduri mai jos, Episcopul Iacov din Nijegorod: „Atunci când ești ocupat mai mult de păcatele tale decât de Dumnezeu, greșești” (p. 33).

 

26. Î: Nu îi prețuim, oare, pe scriitorii și învățătorii laici peste măsură și în detrimentul bunei noastre credințe și al devotamentului față de Dumnezeu și Biserică? R: ...vedem care sunt roadele educației lumești a copiilor noștri... Ce iese din ele? Lipsa de respect față de Biserică... necinstirea părinților, a conducătorilor... uitarea de țelul existenței noastre pe pământ sau denaturarea acestui țel, necredința în Dumnezeu... lipsa de integritate a vieții și dezordinea în ea, libera cugetare... împătimirea față de spectacole și de celelalte distracții profanatoare – Sfântul Ioan de Kronstadt.

Alte „idei mărețe” izvorâte din prejudecata falsă că un pravoslavnic e mai neîntinat și mai cumpănit în tot ceea ce întreprinde (cu fapta... cu gândul...), decât un liber-cugetător/un ateu. Ca și când majoritatea celor care au participat la carnajele erei noastre (eminamente creștină), la eforturile de monopolizare a puterii și a îmbogățirii grabnice de pe spinarea altora n-au fost botezați în numele Sfintei Treimi, nu s-au împărtășit din corpul și sângele Mântuitorului, n-au avut duhovnici, n-au ținut sărbătorile ș.a. Chiar dacă unii au aparținut altor grupări creștine (n-au fost toți 100% ortodocși), nu își pot justifica isprăvile în fața tribunalului istoriei.

„Ciudat, cu cât vremurile sunt mai intens religioase și credințele dogmatice mai puternice, se constată o mai mare cruzime și o stare de lucruri mai proastă. În așa-numitele epoci de credință, când oamenii credeau cu adevărat în religia creștină, până la ultimul amănunt, a existat Inchiziția cu torturile ei; milioane de femei nefericite au fost arse ca vrăjitoare, și s-au practicat toate modurile posibile de cruzime pe diverse categorii de oameni, în numele religiei. Veți constata, dacă veți arunca o privire asupra istoriei, că cel mai mic câștig pe calea înnobilării sentimentelor umane, orice îmbunătățire adusă dreptului penal, orice pas înainte pe calea reducerii războaielor, orice pas înainte spre aplicarea unui tratament mai bun celor de culoare, și orice inițiativă de reducere a sclaviei, într-un cuvânt orice progres moral petrecut în lume a fost combătut cu consecvență de organizațiile bisericești de pretutindeni. Pot afirma cu toată convingerea că religia creștină, așa cum este organizată în bisericile ei, a fost și este încă principalul dușman al progresului moral în lume” (Bertrand Russell, De ce nu sunt creștin).

Dar, hei!, poate că unora le place să fie ținuți sub papuc și să sărute bocancii guvernanților dăruiți (nu-i așa?) de Cel de Sus și să-nchidă ochii la încercările de emancipare ale poporului, la strădaniile plebeice de a vedea lucrurile exact cum sunt, nu cum ne sunt ele comunicate de către coaliția Biserică-Stat. Mai concis: Spuneți-mi câți inși, dintre cei care au fost canonizați, au adus contribuții notabile în anatomie, astronomie, matematică, logică, fizică, filosofie, medicină, chimie, economie, sociologie, muzică, inventică, inginerie, biologie, genetică, lingvistică, filologie, arheologie, agronomie, geologie, ecologie, geografie și tot ce mai vreți voi – CÂȚI?

Epitaf pentru un tiran. Wystan Hugh Auden

Urmărea un anumit soi de perfecțiune,

Și poezia pe care a inventat-o era lesne de-nțeles;

Cunoștea nebunia umană ca-n propria-i palmă,

Și era foarte interesat de armate și flote;

Când râdea, senatori respectabili pufneau în râs,

Iar când plângea micii copii mureau pe străzi.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

61.

„Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32)

 

Ni s-a spus să nu privim această aserțiune printr-o prismă trinitară, deoarece am privilegia un Ipostas Divin în dauna altui Ipostas Divin (pe Duhul Sfânt, în detrimentul Fiului), de unde s-ar deduce o ierarhizare intrinsecă Sfintei Treimi, fapt ce aduce în prim-plan un soi de subordinaționism hristologic (cum că Iisus ar fi inferior Duhului), încălcând astfel rezoluțiile conciliilor ecumenice: „Ortodoxia învață «două dogme» comune principale: dogma despre Sfânta Treime (Triadologia) și dogma despre Întruparea și Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia)... Cea dintâi se ocupă cu învățătura supremă despre ființă. (...) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă: «Cred în Duhul Sfânt... Cel Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună adorat și împreună mărit...» (...) Consubstanțialitatea Treimii este afirmată de Sinodul ecumenic I (325)... Treimea are o singură ființă. Persoanele nu împart ființa divină. Dumnezeirea este Unimea Treimii. Nu există trei dumnezei, ci Unul după esență, în trei Persoane, Care, fiecare e Dumnezeu în întregime, după esență. Nu numai substanța Lor este identică, una și aceeași, ci și voința, lucrarea și iubirea sunt identice (Sinodul de la Constantinopol, 553)... căci Dumnezeu nu lucrează izolat și independent, ci orice acțiune este trinitară: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică).

„Dacă acceptăm ca unică lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, fără nici o deosebire nici varietate față de oricine ar fi, va trebui să deducem din unitatea de acțiune o unitate de natură. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și săvârșesc în același fel toate lucrările asemănătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, PSB, vol. 12, p. 388).

Ni s-a spus că trebuie s-o analizăm dintr-un alt punct de vedere – cel al credinței. Detaliu ce mi se pare cât de cât verosimil, de vreme ce renegându-ți convingerile religioase, abjurând de la ceea ce aveai tu mai de preț, elimini din start prilejurile unei eventuale mântuiri. Pentru că tocmai în acea „credință a dezlegării păcatelor”, în acea „certitudine a izbăvirii” îți puseseși speranța. Acum, că n-o mai ai, cu ce drept ai vrea ca Duhul Sfânt (cel ce eficientizează actul simbiotic al penitenței) să-ți ofere clemență? Fapt învederat de Apostolul Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 6, versetele 4-6: „Fiindcă aceia care s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului ce va să vină și au căzut, cu neputință este ca ei să se înnoiască încă o dată spre pocăință, fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură”.

Doar că nu e cinstit și nici satisfăcător: 1. Cine a gustat realmente cele enumerate mai sus, cine s-a luminat? 2. În caz că apostazia are drept consecință recrucificarea lui Hristos și știind că El ne iartă (Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat), de ce nu ni se șterge greșeala? 3. Cum se poate ca Fiul să ne absolve, iar Sfântul Duh să nu fie de acord cu decizia lui, atâta timp cât voința, lucrarea și iubirea lor sunt identice?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

60.

„Pe Tine Te rugăm, cu dărnicie

Fă ca mintea să nu știe,

De rănile adânci ce-s date,

De-nșelăciunile-n suflet purtate.”

 

Ambrozie al Mediolanului, Imnuri – Despre Fecioare

 

Ieșind din biserică, discutasem cu părintele, simțindu-mă despovărat. Soarele împrăștiase norii ce se bolovăniseră pe crângul cerului. Ciorile croncăneau în largul lor.

Din neatenție mă izbesc de sora F. Nici ea cu ochii-n patru, nici eu cu reflexe optime.

─ Ce faci frate! Nu vezi? cu privirea aidoma cărbunilor incandescenți, iar buzele-i rotunjite ca gura unui borcănaș de iaurt, dornică să i-o astup cu dosul palmei, ș-apoi s-o pun capră, doar că nu știa cum să mi-o zică. Una dintre vestalele isterice ale templului. Patologică de-a binelea. Noi, băieții, o porecliserăm Țicnita.

─ Oh, scuză-mă, scuză-mă! Nu te-am... – văzând-o că deja se-nfierbântă.

─ Păi uită-te! Data viitoare...

─ Stai liniștită. N-o să fie o data viitoare.

Ea – mai să cadă din picioare, deși se prăbușise pe interior – a încercat să-și ascundă reacția, strângându-și compulsiv baticul sub bărbie. Se uita la mine ca broasca la yală, lăsând impresia c-ar vrea, cu tot dinadinsul, să mă scuipe-n frunte. Un gest previzibil. Se afla într-o cursă de șoareci (ea, guzganca guzganilor, despuiată de aparențe) și trebuia să scape neșifonată.

I-am dat pace și m-am dus să șprehănesc nițel cu Gicu, care, c-o mână-n șold și cu cealaltă pe capătul ciuntit al cozii de greblă, se spetea cu gazonul paraclisului. Nu dădea semne să crească, procesul fiind facilitat de enoriașii lui Sulă Verde, nestingheriți, cu apucături tradiționalist-gregare, ce pășeau pe pământul proaspăt afânat, de parcă morții mamii lor l-ar fi însămânțat cu iarbă și l-ar fi udat cu furtunul, transformând peluza într-o parcelă bătătorită, bună de jucat miuța.

 

─ Uite-i și p-ăștia... Fraților, aveți cărare pavată!

─ Și ochelari de cal – imposibil să m-abțin; erau prea nesimțiți.

─ N-ai cu cine, bă.

─ Niște needucați, niște imbec...

─ Ăleu! Să nu te-audă măicuțâțele, că te notează-n catastif, și la revedere, însurătoare!

─ Dar cine dracu’ le ia de muieri?

─ Las’ că găsești tu una mai răsărită.

─ Poate la baptiști sau la penticostali.

─ Alea-s trase la indigo.

─ Ei, na! Ai fost să vorbești cu ele?

─ Odinioară mergeam pe-acolo, în adunarea lor. Zici că toate au evadat de la balamuc.

─ C-a’ noastre or fi mai breze...

 

După juma de oră, când eram pe punctul de-a intra în biserică, fiindcă-mi uitasem umbrela, am zărit-o – Bibelou de porțelan – îngenunchiată în fața duhovnicului. Artist anonim.

Blagosora cică se spovedea. Cuminte, inocentă – elevă favorită a dirigintelui –, își rânjea gingiile în timp ce asculta povețele și-și divulga „dedesubturile”, în stilu-i manipulativ, propice oricărui triunghi amoros: ea, sinele ei și Brad Pitt. Cu părul prins într-o coadă de ponei, ce pesemne că nu putea fi supusă de năframa-i de mătase, gâdila cu ea tălpile idealului ei masculin, țintuit de cruce, pe creasta din mijlocul iconostasului. Trișa cu un aer profan ambianța christomorfă a lăcașului, iar prințișorul cu sutană nici că sesiza mârșăvia. Ba chiar o încuviința. Amândoi profitau de „statutul” lor, făcând abstracție de omnisciența divină. Nu luau nimic în serios. Taina mărturisirii părea o șaradă: afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Ghici, ciupercă, ce-i? Am plecat înjurând.

Deasupra mea, firmamentul sângeriu se prăvălea odată cu bila solară ce doborâse popicele luminiscente ale chindiei. M-am îndreptat spre magazinul Padiș. Credeam că o să găsesc salam la reducere. Aveau doar parizer. Ciorile își încetaseră boceala.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

59.

Martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas – Actele Martirice, EIBMBOR, 1982

 

Vibia Perpetua – matroană romană, Felicitas – sclava ei, Saturninus și Secundulus – tineri de condiție liberă, Revocatus – sclav, Saturus – catehetul lor. Anul 203, Cartagina, în timpul împăratului Septimiu Sever.

 

„Autenticitatea acestui act martiric n-a fost pusă niciodată la îndoială, deoarece în el ni se spune precis: «Ea însăși, Perpetua, a istorisit de aici înainte toată desfășurarea martiriului său, așa cum a lăsat-o scrisă de mâna și simțirea ei»” (p. 104).

Originalitatea unui document trece prin diverse faze: se verifică grafia, instrumentele și materialele de scris, proveniența, datarea, confruntarea manuscriselor cu alte surse etc. Paleograf sau nu, explicația anterioară e praf în ochi și luare peste picior.

 

„În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a actului său martiric... și viziunea lui Saturus... scrisă de el..., un autor necunoscut, despre care unii istorici cred că este Tertulian, a compus o interesantă introducere... și partea finală..., pentru zidirea morală a credincioșilor” (p. 105).

Scopul nu scuză mijloacele. Căci pentru zidirea morală a credincioșilor unii redactează basme, lăsând deoparte realitățile concrete, și periclitează veridicitatea scripturilor. Situație perceptibilă și aici, Instrumentum Ecclesiae fiind, la o privire mai atentă, un element de propagandă.

 

„Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa (Botezului), decât pătimirea trupului. Peste câteva zile, am fost duși la închisoare; iar eu m-am înfricoșat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric” (p. 113).

Antiteza divin-uman: persoana înrâurită de har, dispusă să moară pentru adevăr, este omenește fragilă, emotivă, ușor de intimidat. Doar susținută de Atotțiitor va putea face față schingiuirilor din arenă; decât pătimirea trupului – Perpetua fusese membră a sectei tertulianiștilor (sau cel puțin a fost contaminată de ea), ramură a unei mișcări rigoriste (combătută de Biserica primară) numită Montanism. Mortificarea corpului era subînțeleasă, montaniștii (cunoscuți și ca pepuzieni, catafrigi, catafrigieni) profesând o asceză severă și recomandând martirajul (Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină, vol. I, p. 120). De asemenea, Montanus (Montan), fondatorul acestei grupări exclusiviste, avea prostul obicei de a cădea în transă „începând să scoată sunete și să vorbească lucruri stranii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, p. 205) și „se socotea Paracletul (Mângâietorul) anunțat de Iisus Hristos – Ioan 15, 26”, adică Duhul Sfânt (I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I,  p. 196).

 

În temniță Perpetua are mai multe vedenii: „Și am cerut și mi s-a arătat aceasta: Văd o scară de bronz de o mărime uimitoare, care se ridica până la cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; (...) Sub această scară sta culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce urcau și-i înfricoșa ca să nu se urce. (...) Iar balaurul... și-a ridicat încet capul și eu am călcat pe capul lui ca și cum aș fi călcat pe prima treaptă” (p. 114).

Facerea 28, 12: „Și (Iacob) a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea”. Facerea 3, 15: „Dușmănie voi pune între tine (șarpele) și femeie, între sămânța (seminția) ta și sămânța (seminția) ei. Aceasta îți va ținti (în unele traduceri, îți va zdrobi) capul, iar tu îi vei ținti (înțepa) călcâiul”. Imagini extatice din cadrul frecventelor manifestări harismatice ce aveau loc în cercurile catafrigiene: „Montanismul s-a dezvoltat într-o atmosferă saturată nu de idei legate de misterele frigiene, ci de viziunile apocaliptice ale iudaismului și creștinismului” (Jaroslav Pelikan, Idem, p. 118). „Montanus credea că este inspirat de Dumnezeu. În plus, el promitea această inspirație și adepților săi” (Ibidem, p. 119). Iată ce spune Tertulian, liderul montaniștilor din Cartagina: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu harul virtuților, pe care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte, deosebește inimile unora și acordă asistență celor ce o doresc” (Apologeți de limbă latină, PSB, vol. 3, p. 270).

 

„Iar eu m-am urcat și am văzut o grădină de o întindere foarte mare și în mijlocul ei ședea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni în alb, iar el a ridicat capul, m-a privit și mi-a zis: «Bine ai venit, copilă!» M-a chemat apoi și mi-a dat din brânza făcută din laptele muls ca o înghițitură; Și eu am primit-o cu mâinile împreunate și am mâncat-o; iar toți cei ce stăteau în jur au zis: «Amin!» Și la auzul acestui cuvânt, m-am deșteptat, mestecând nu știu ce, ceva dulce” (pp. 114-115).

Daniel 7, 1-10: „Daniel a văzut un vis și vedenii în capul său... apoi și-a scris visul:... iar Cel-Vechi-de-Zile (un bătrân) a șezut; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său era ca lâna curată... mii de mii Îi slujeau și mii de miriade Îi stăteau în preajmă”; brânza făcută din laptele muls – Se observă influența facțiunii tertulianiste (simpatizanți ai scriitorului și apologetului creștin Tertulian) care practica împărtășirea cu lapte și brânză, în loc de vin și pâine (Actele Martirice, p. 107, p. 115). Că Perpetua fusese montanistă, că Tertulian falsificase textul martiriului ei, o clarificare se impune de la sine: Cum a putut fi canonizat un om cu idei eretice? Sau moartea (de bunăvoie) pentru Hristos anulează, prin mărturia intrinsecă, orice convingeri personale, fie ele și potrivnice învățăturii ortodox-creștine? E ca și cum ai spune: Eu mor pentru un Dumnezeu pe care nu-l cunosc în totalitate, și tocmai din acest motiv (că mă las ucis de dragul lui, neputând prin îngustimea minții mele să-L cuprind, deci având o scuză plauzibilă) o să ajung în Paradis, iar orice gând al meu, străin de preceptele revelate ale Bisericii, nu va fi luat în considerare la Judecată. Este admisibil?

 

„După puține zile... mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii un cuvânt și am numit pe Dinocrate (fratele ei după trup, n. m.)... și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate, ieșind dintr-un loc întunecos... foarte aprins de căldură și însetat... (...) Și între el și mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul” (p. 116).

O asemănare izbitoare cu Parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, din Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-31.

 

„În ajunul zilei când aveam să luptăm, văd în viziune aceasta: (...) A ieșit contra mea un egiptean, urât la înfățișare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu mine. Lângă mine, au venit niște tineri frumoși, ca ajutători și sprijinitori ai mei. Am fost dezbrăcată și mă schimbasem în bărbat. Și au început sprijinitorii mei să mă ungă cu untdelemn, cum se obișnuiește la luptă (în jocurile publice)” (pp. 117-118).

„Exaltatul «profet» își alăturase câteva femei... care cădeau în stări de extază și de somnambulism și profețeau ca și Montan sfârșitul, socotindu-se organe ale Sfântului Duh și întrebuințând de aceea în vorbirea lor nu genul feminin, ci genul masculin” (Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 197).

 

„Dar și binecuvântatul Saturus a istorisit această vedenie a sa, pe care a scris-o el însuși. Pătimiserăm... și ieșiserăm din trup și am început să fim duși de patru îngeri spre răsărit... (...) Și am ajuns aproape de un locaș ai cărui pereți erau făcuți parcă din lumină. Iar înaintea porții acelui locaș stăteau patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veșminte albe. Și am intrat și am auzit un glas armonios, fără încetare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt!» Și am văzut în acel loc șezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada, dar cu o față de tânăr... (...) și noi l-am sărutat (pe bătrân), iar el ne-a mângâiat cu mâna lui...” (pp. 118-119).

Reprezentările onirice par desprinse din autorii profetici: Daniel 1, 17; 3, 25; Apocalipsa 7, 1; Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8; Daniel 7, 9; Apocalipsa 1, 14, 17.

 

„Cât despre Felicitas... fiindcă se afla în luna a opta de sarcină... iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi, (se temea) să nu-și verse sângele ei sfânt și nevinovat printre alți nelegiuiți (mai în urmă)” (pp. 120-121).

Scriitorul o dă în bară. Răsplata muceniței ar fi fost mai generoasă în cazu-n care ar fi murit laolaltă cu ticăloșii, nu cu bisericoșii. Adică Mântuitorul s-a putut lăsa răstignit între tâlhari, dar urmașii lui...? Ca să nu-și păteze sângele? Ca să nu le fie terfelită memoria? Asta se numește infatuare, iar din păcate sufletele neofiților abundă de ea.

 

„A sosit și ziua strălucită a biruinței lor și ei au pornit de la închisoare spre amfiteatru ca spre cer, veseli și frumoși la înfățișare; dacă poate păreau înfiorați, aceasta era de bucurie, nu de teamă” (p. 122).

Serios? Mă întreb cum ar fi sunat relatarea unui păgân.

 

„În urma lor mergea Perpetua, cu pas liniștit, ca o mireasă a lui Iisus Hristos, ca aleasa lui Dumnezeu, iar prin strălucirea ochilor ei, a făcut să se plece privirea tuturor” (p. 122).

Pana tendențios-panegirică a autorului se face simțită. Trecând peste mirobolanta descriere..., ce avea în loc de ochi, xenoane?

 

„Revocatus, Saturninus și Saturus amenințau mulțimea care privea (la ei) (...) Astfel, când discutau între ei despre pătimirea pe care și-ar dori-o, Saturninus mărturisea într-adevăr că ar voi să fie aruncat la toate fiarele, ca să poarte adică o coroană mai glorioasă” (pp. 122-123).

O cugetare pe cât de simplă, pe atât de trufașă. Vă dați seama ce reacții și ce convorbiri aveau ei înainte de măcel? „Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește” – 1 Corinteni 13, 3.

 

„A fost aruncată mai întâi Perpetua și ea a căzut într-o rână. Și pe când stătea așa, văzând ea tunica spintecată într-o parte, o strânse spre a-și acoperi picioarele, amintindu-și mai degrabă de rușine, decât de durere. Apoi, căutându-și acul... își prinse părul despletit. Căci nu se cădea ca o martiră să pătimească cu părul despletit, ca să nu pară că plânge în gloria sa” (p. 123).

Pasajul pare a fi rupt dintr-un scenariu de Hollywood. Culmea e că Hristos n-a cerut soldaților să-i pună un ștergar în dreptul pelvisului în timp ce-și dădea duhul, pe Cruce. El era preocupat cu alte chestii: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” – Luca 23, 34.

 

„Iar sălbăticia mulțimii, îmblânzindu-se, au fost aduse (ea și Felicitas, n. m.) din nou la poarta Sanavivaria (unde erau aduși gladiatorii victorioși sau cei pe care mulțimea din circ voia să-i cruțe, n. t.). Acolo, Perpetua... ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz), a început să privească în jur... iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început (și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și pe haina ei” (p. 124).

Apare o altă problemă pe care Biserica trebuie s-o rezolve: În caz că nu era conștientă de cele ce se petreceau (cu ea și cu ceilalți), ce rost avea martirajul? Valabil pentru orice ins care spune că a fost vizitat de Duhul, iar p-ormă nu-și amintește nimic. „Cei smeriți știu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinței. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înțelegerea sa în ceea ce privește sensul și scopul suferinței și al ispitei” (Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, p. 60).

 

„Iar Perpetua, ca să guste ceva din durere, țipă, când a fost lovită între coaste; apoi, ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia (în tăierea capului, n. m.)” (p. 125).

„Textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas și al martirilor dimpreună cu ele, fiind compus de un martor ocular după istorisirea autentică a Sfintei Perpetua, are cea mai mare valoare istorică și literară. Martiriul lor, istorisit în culori vii, simple și sincere, fără nici un fel de artificii și exagerări, rămâne cel mai prețios act martiric din epoca persecuției creștinilor de către împărații romani, în primele trei secole, și totodată cea mai frumoasă și emoționantă operă literară pe care ne-a transmis-o vechea literatură creștină, care va mișca și emoționa până la lacrimi inimile creștinilor din toate timpurile. El este, cum se exprimă istoricul francez Pierre de Labriolle, «un document celebru, de o exaltare atât de arzătoare și pură, de o atât de mișcătoare și grațioasă simplitate, de-abia atinsă ici și colo de o bănuială de retorică»” (Actele Martirice, p. 109).

NO COMMENT.