Ioan Mateiciuc - „Anchilopoetica” (Alexandria Publishing House, 2020)

Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă) în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume, adică un fenomen redus la un ansamblu de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare dintre noi e dator cu o moarte):

„ce lume veche roșie/ca o membrană plutind deasupra/cadavrelor indexate” – o aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).

„e liniște și rețeaua e la viteză mare/cadru după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” – somnul ca o prefigurare a exitusului.

„ne îngrijorează/că ceva bun se mai poate întâmpla/că o vom privi pe marla din spate/la fiecare update” (p. 24) – „marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele” (Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se) mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.

Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii (anchilo) în fața unei infinități de rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).

Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu valoare epitetică: smochine injectate cu cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)

 

⁕⁕⁕

 

„astăzi

ne vom costuma în oameni și

vom ieși în stradă

cine știe. poate

nu ne va recunoaște

nimeni”

Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”

Roberto Bolaño - „Câinii romantici” (Univers, 2017)

Versurile lui Roberto Bolaño par decupate din editorialele gazetelor pariziene de secol XX, asupra cărora s-a abătut ochiul ager al ereziologului de serviciu.

Volumul este șlefuit prin prisma unei infracționalități „lirice”, specifice epocii sale („Tu ești atacatorul, violatorul, golanul inept” – p. 56), întru care până și forțele oarbe ale naturii, stările mintale sau barierele existenței conștiente își ispășesc pedeapsa inerentă freudianului a fi („Văzusem moartea copulând cu visul/și acum eram terminat” – p. 61).

Mefient față de o societate atomizată, guvernată de spiritul hazardului („Ce suntem?.../...cifre greșite/în marea ciorbă acrită a întâmplării?” – p. 37), autorul trăiește însă cu nădejdea conceperii unei lumi viabile, în care omul (perceput ca un întreg, trup & suflet, un animal perfectibil, epurat de dihotomiile toxice ale Politicului) e capabil să-și exprime adevărul în termenii (cvasi)comparativi ai unei metafore: („O moarte/Care nu-mi aducea pacea, căci și intrată în putrefacție/carnea mea/Continua să viseze” – p. 54).

 

„Am făcut muncile cele mai de jos.

Am străbătut Argentina și Europa la ora când toți dorm

și apar fantasmele păzitoare ale somnului.

Dar păzeau somnul altora și n-am știut

să descifrez mesajele lor urgente.

Poate niște fragmente, de asta am vizitat ospiciile

și pușcăriile. Fragmente,

silabe dogoritoare.

N-am crezut în posteritate, chiar dacă uneori

am crezut în Himeră.

Eram bun la chimie, la chimia pură.”     (pp. 39-40)

Nussano

 

Azi, la serviciu, mi-am salutat colegii printr-un discernabil și nostim Miau-Miau! Veneai să mă-ntrebi despre sortimentele de creveți – Miau! Te poticneai în răsturnatul gitterului – Miau-Miau! Îmi comunica șefa ultimele update-uri mercantile – Miauuu! Cu recepționerul nu prea mi-a ieșit. Fiind ungur, îmi replica sec, tot printr-o onomatopee: Ham-Ham!

Aerul condiționat din sectorul LACTATE pietrifică sfârcurile pardonabile ale madamelor. Una ce poartă meșă, către companionul ei: „Uite bre că au ouă de prepeliță!” Extensiile laterale i se electrizează când defilează prin dreptul rafturilor frigorifice, amplasate față-n față. Neonul acvamarin și filamentele de păr sintetic luminează gorgonic, aidoma unui cuib de șerpi ce urmează să devină incandescent.

Un cuplu de tineri înzorzonați cu țoale sofisticate... Ambele exemplare publicitare se deplasează lento printre mesele cu șlapi de plajă și hamace. Deasupra sprâncenelor pensate meticulos, până și osul frontal lucește de la crema autobronzantă sau stratul chimic de nicotinamidă a loțiunii de protecție solară aplicată pe piele. Cu staturi diametral opuse (el, cât un munte, ea, cât o mioară) se țineau de mână, asemenea unei perechi tată-fiică. Când Ghiță a trecut pe lângă ei, călare pe mașina de spălat pardoseli, fetița a tresărit, iar genitorul a luat-o în brațe. Păcat că lumea nu mai crede în Cupidon.

Bârlogul din Grădiște. Se anunță o vreme însorită și galeșă. Răsfoiesc o colecție de poeme robertobolañoeze. Scutur cearșaful ca să-l întind și să mă lungesc în pat. Descopăr o agrafă de păr. Tipa care mă vizitase de curând o rătăcise între așternuturi. Din localitatea Frecusigiu, pierduse ultimul autobuz spre casă. O noapte lichidă, cu tunete și fulgere... Și ecuațiile algebrice din interiorul acoladelor ei lesne de elucidat. Cu ea îmi agăț perdeaua, după ce o răsucesc ca pe-o cosiță, pentru a vedea mai bine ceea ce citesc.

Încerc să înmoi lingura în borcanul cu hazelnut cocoa spread. Metalul inoxidabil face echilibrul glicemic și stabilitatea ponderală imposibile. Nu e vina mea că legile fizicii n-au expirat. Și cine s-ar fi gândit c-o să mă sune din nou?

 

(Foto © flickr.com, Xie Kitchen)

Prier

Trei anotimpuri în decurs de-o săptămână. Un comensualism climatic, pe spezele sufletului meu. A plouat când nu m-am așteptat. La indicațiile meteorologului de serviciu, am purtat umbrela cu mine pe oriunde am umblat, și, compliant hybrisului mereu deșănțat al câte unei nopți albe, cu cer înstelat, am lăsat-o după ușă, convins că aversele nu-s decât un ciopor de sugestii negative proiectate ex corpus.

Ambuteiaj și tevatură în intersecție: „Dă-te, bă! Nu vezi că am prioritate?” Se grăbea ca tot omu’ să prindă niște drob în țiplă și ouă lăcuite. În vuietul motoarelor furibunde, preoții catedralei execută ultimele retușuri pentru dineul pascal de la ora doișpe. Îl sun pe I. să văd dacă-i liber diseară. „Fără lumânări din parafină și sacou negru”, îi zic. „Stăm la șuetă... În cazu-n care nu se înnorează”.

  Zi extenuantă. Apt pentru muncă de la 5:30. M-am întins în pat să mă relaxez, am adormit înainte de chindie și m-am trezit buimac de cap imediat după apusul soarelui. Niciunul dintre noi nu mai era dispus să-și miște hoitul. Am convenit să ne întâlnim mâine. Poate că vremea va fi mai prietenoasă.

Câinii se agită în spatele porții. Încolonați de sărbătoare, actorii se îndreaptă către scenă, unii cu candele roșu-vampir în mâini, alții, în jeb. Stâlpii electrici înfipți în trotuare flanchează circuitul ampermetric al iluminării. Trecătorii sunt ostensibil entuziasmați, din cauza abstinenței alimentare a păresimilor. Ținute destul pe jarul firii umane, mai au puțin și-o să dea în clocot.

Merg să papagalicească în surdină versiunea românească a unui tipic liturgic. Tradiția nomocanonică își revendică haraciul. Pastorala IPS-ului fusese postată pe site-ul Arhiepiscopiei cu treișpe zile-n urmă, semn că Învierea n-are cum să se amâne. Ierarhul dogmatizează orația festivă, cu prilejul slobozirii enoriașilor spre mesele pantagruelice. „Citirile biblice ale slujbelor folosesc cuvinte ce înalță pe credincios la înțelegerea tainei creștinătății...”. Mai bine ar fi folosit necuvintele.

Nicio dovadă a resuscitării hristice și-un conglomerat de chestiuni nesoluționate (dar încă ardente) pășesc agale pe aleea ce leagă Templul Consolării de Lupanarul Durerii. În urma lor, fumul unor simboluri (adică substitute) existențiale și izul rezidual al unui eveniment inodor.

Cu moartea pre moarte călcând – intonează ca proștii, lipsiți de experiența morții și cultivând speculații cu final fericit. Nipson anomimata mi monan opsin! – răbufnește din adâncul unui labirint de îndoieli nesatisfăcute.

Iar ca recrudescența bolii să înregistreze valori aberante, adaug Hai sictir, Hristoase! Dacă nu erai tu, mai devreme sau mai târziu, intervenea altcineva ca să ne salveze. Pentru unii deja a sosit. Aveai impresia că ești unicul „mântuitor”?

Toți aleșii poporului propovăduiesc mirajul puterii. Înșirate pe un belciug, cheile zornăie în buzunarele lor cu fermoar. Odată introduse și răsucite, trăim nestingheriți, cu iluziile intacte. Când vor fi scoase, o să ne odihnim, în pace, pentru prima oară.

(Foto © lesphotosderobert.com)

Ilya Kaminsky - „Republica surdă” (Max Blecher, 2021)

O miniproză sagace și chinuitoare, prin care autorul zugrăvește fresca lucidă a unei lumi pe cât de agresivă și înfiorătoare, pe atât de reală și de proximă. Din ea renaște o categorie umană (extinctă în (sub)conștientul colectiv), ai cărei indivizi acefalici, echipați cu arme de... toate culorile și c-o dârzenie „justificată”, pârjolesc totul în calea lor, cu scopul de a „proteja libertatea” cetățenilor în ale căror case și suflete pășesc cu bocancii. E ca un curs informal de Biopolitică aplicată, în cuprinsul căruia se menționează că subiecții/soldații au fost supuși unei morfoze abrutizante, dar sunt în regulă, deoarece nu suferă de PTSD.

Manifestându-se în spiritul teoriei ce afirmă că masele sunt lipsite de judecată (în sensul că fiecare participant din mulțime mimează o anumită conduită din solidaritate cu imago-ul în fața căruia capitulează pentru a fi iertat și învestit cu drepturi discreționare, pe motiv că au fost decretate de Marele Conducător și nu fiindcă acestea le sunt sincerele intenții), invadatorii nu cunosc teritoriul și nici oamenii pe care-i lichidează, avântați de un tribalism etnic, în numele echității rasiale. Insurgenții ripostează pe măsură, în acordurile surde ale unei compasiuni pentru o revoltă de care se vor dezice în fața celor care au preluat cu forța hățurile puterii – căci fără disimulare viața e pustiu.

 

Și totuși, în unele nopți

Țara noastră s-a predat.

 

Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile

erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole

de marionete în parc.

 

Și totuși, în unele nopți, orășenii fac luminile mai mici și îi învață

pe copii limba semnelor. Țara noastră e scena: când e patrulă,

noi stăm cu mâinile-n sân. Nu-ți fie teamă, un copil le face semn

copacului și ușii.

 

Când e patrulă, bulevardele se golesc. Aerul se golește, dar nu de

scârțâitul sforilor și de pocnetul pumnilor de lemn în pereți.

Dan Iancu - „Rime de-ngânat la masă” (Agol, 2021)

Cu un limbaj de june zbanghiu fără leac, autorul compune prin tonalități deșucheate o seamă de stihuri potrivite pentru orice amator de poeme fluviu, condimentate cu intimități lubrice și intifade beletristice. Ludicul termenilor aleși „pe sprânceană” nurlesc în inima cititorului o constelație de semne și simboluri înțelese mai mult în spiritul lor decât în literă. O lectură savuroasă, similară butadelor lui Șerban Foarță, datorată unuia dintre cei mai sinceri „golani” ai literaturii române.

 

„am roiuri d’adjective de pripas

înflegmuite (așadar) sub limbă

cum curu-ți de cocotă

              falduri plimbă

stropșite doar de-un chip pe canafas

 

visa-vor dar

              că mă vor duce ei

(hlizindu-se din plombele de minte)

spre-a scotoci în hoituri

              miez de dinte

m-oi răsuci-nspre smârcul ce mi-l vrei

 

sub rădăcini voi crește

                           bunăoară

să-ți fiu doar gaz metan

              iubită țară”                   (p. 21)

(Foto © flickr.com, chrisfriel)