asceze involuntare. fragment (5)

astăzi se împlinesc treizeci și șapte de ani de când

a plecat dintre noi radu gyr

eu stau pe-o bancă în parc și citesc din nabokov

penultimul lui roman probabil cea mai proastră creație a sa

dar când ești deja faimos ce mai contează că pe final

te străduiești în zadar

lumea îți va șterge de praf statuia și piedestalul

editurile vor avea grijă să-ți măgulească posteritatea

și să-ți înlăture emulii

peste șapte ani poate că-l voi reciti cu alți ochi

și tehnica autorului n-o să-mi mai pară doar o joacă

de om senil – un șut în fund lucrurilor pe care le-am crezut

importante & de neocolit

cu iisus e posibil să fi fost o treabă asemănătoare

un pahar de vin în plus o mână pe umărul unui onanist

o privire mai lungă înspre sânii cărnoși și nădușiți ai

vreunei samarinence și multe altele pe care le-ar fi făcut

dar care de dragul unei idei inumane au fost refuzate

de cei ce i-au editat biografia

cărțile acelea multe care ar fi putut fi scrise

de n-ar încăpea în lumea aceasta n-au mai apărut

iar viața noastră

contrar episodului nabokov

e mult mai săracă

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

asceze involuntare. fragment (4)

„fii și tu doamne o singură dată
ucigaș și tâlhar la răscruci...”

o altă zi aceeași curvă

în curtea paraclisului facultății chipurile arhetipale

ale lumii privesc spre răsărit și-și fac cruce

în timp ce sutanele negre vestesc învierea nazarineanului

și ne cheamă să le urmăm pe mironosițele femei

părinții își plimbă plozii care în brațe care de mână

cei suficient de mari pedalează singuri pe triciclete de plastic

cu poza lui arsenie boca lipită de ghidon

foștii absolvenți de teologie și imberbii debutanți entuziaști

își dispută cu cântec și schepsis funcția de apologet

al ordinului jedi

o muiere balșoaie ne roagă să vorbim mai încet

căci n-aude slujba de la boxe

putea să facă trei pași în față ca să audă mai bine

dar lenea-i mare și mândria la fel

orice numai să nu miște un deget

fosilele cu carnet de partid îi bârfesc pe cei din

tânăra generație

preoții de azi își îngroapă sub uniformă securea

radio trinitasul geme de muzică populară

lumânările de parafină ne intoxică plămânii

diaconii cu bărbi bine conturate rag vârtos

casele văduvelor sunt în continuare mâncate

de istov

dar problemele lor existențiale sunt tot pantalonii

mei scurți și sandalele fără șosete

până o să vină sfârșitul mai grămădesc câțiva cărbuni

aprinși pe capul lor și mă-ndrept spre altar cu îndoiala

în suflet.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Cu lingurița pre lingurică... călcând

Mâine 15 mai, anul de grație 2020, cea mai mare parte a societății românești va primi o mult meritată gură de oxigen, trecând de la o insipidă stare de urgență la o incertă (preconizează mass-media) stare de alertă. M-a pufnit râsul când am auzit-o pomenită prima oară la TV, gândindu-mă imediat la filmul B.D. în alertă...

Dar nu născocirile legislative ale guvernanților mioritici mi-au stârnit apetitul gazetăresc în miez de noapte, ci faptul că, deși rezerva națională de hârtie igienică a început să scadă simțitor odată cu izbucnirea molimei, unora dintre concetățenii noștri nu le mai trece diareea verbală (oricâte leacuri băbești au ingerat), și e păcat să-i lăsăm să se stingă în felul acesta – cu spasme intestinale și scârnă la bot.

Ai putea spune că s-a dat startul (oare al câtelea?) competiției anuale de apărare a slujbelor bisericești, întrucât partea cea mai mică (și mereu obidită) a populației nord-dunărene s-a angajat din nou în astfel de sforțări inutil-penibile. Oriunde întorci capul dai peste diverși „apologeți” răsăriți de prin toate colțurile patriei (adică din ungherele insalubre ale „izolării” lor cu miros de oliban), care au năvălit pe platfomele online, mușcând din microfoanele posturilor de radio și strâmbându-se înfuriați la culme în fața camerelor de luat vederi, ca să afirme că statul polițienesc de astăzi e mai abitir în restrângerea libertăților religioase decât statul milițienesc al regimului anterior.

Jalba incredibilă cu care umblă pehlivanii aceștia în proțap este următoarea: Dacă din data de 15 mai se deschid muzeele și barurile, de ce nu se deschid și lăcașurile de cult? Cu alte cuvinte, ce motiv întemeiat au cârmuitorii din târgul Bucureștilor să restricționeze accesul credincioșilor din întreaga țară la serviciile divine, îndeosebi la sfânta liturghie? Păi ce, nu ne cuminecăm noi cu trupul lui Hristos? Nu curăță El toate? Lingurița cu care ni se așază pe limbă dumnezeieștile taine nu e sfințită? E Virusachie din Wuhan mai puternic ca obiceiurile strămoșești?...

Răspunsurile ar fi simple, dacă am dialoga cu niște ființe raționale:

1. Convingerile doctrinare sunt un apanaj inviolabil;

2. Fiecărui locuitor al cetății îi este îngăduit să se roage oricărei creaturi imaginare dorește;

3. Există o toleranță confesională, în măsura în care principiile și prevederile ideologice ale unei comunități religioase nu lezează libertățile altei comunități religioase;

4. Cu toate că nu mă închin zeului tău, îți tolerez alegerea și nu te deranjez; aștept o atitudine similară din partea ta;

5. Un creștin infectat e un semen infectat; în consecință, un ins ce are destule șanse să îmbolnăvească alți semeni; asta dacă stabilim de comun acord că un practicant asiduu al ritului ortodox (fiindcă ăștia lasă impresia c-ar avea două perechi de boașe) este și el om.

6. Cei care frecventează barurile și muzeele n-o să-și poarte din buză-n buză nici sticla de bere, nici biletul de intrare;

7. Un individ care participă la ritualul euharistic (fie el un partizan riguros al Congregației Intelectualilor de Dreapta sau un banal prozelit al cultului dreptslăvitorilor de duminică) reprezintă un factor de risc pentru membrii familiei și colectivității în care se va reîntoarce după terminarea slujbei. E posibil ca persoanele respective (coreligionari au ba) să nu consimtă la o asemenea ispită, și anume: Dacă-s tari în credință, scapă de boală, iar dacă le tremură balamalele, sunt pierduți.

Și fix în ultimul alineat dibuim cheia interpretării demersurilor popimii pentru permisiunea oficială a majorității norodului de a lua parte la miracolul grijaniei. Căci Biserica nu se zbate pentru sănătatea cotizanților ei (așa cum ar fi normal, și cum pretinde că o face), ci se zvârcolește și urlă ca din gură de șarpe fiindcă dreptul de a-și exercita ceremoniile „milenare” îi este interzis. Concluzia reiese limpede din comunicatul aiuritor al Sfintei Chinotite din Muntele Athos:

„Sfânta Chinonită nu este împotrivitoare măsurilor de prevenire împotriva coronavirusului și respectă eforturile autorităților de Stat, ale oamenilor de știință și ale celor ce lucrează în domeniul medical, pentru a face față pandemiei. Facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce este omenește posibil, iar măsurile de protecție au fost luate și sunt respectate până în ziua de azi, cu grijă și discernământ, și în Sfântul Munte. Totuși, această pandemie și tratamentul ei nu trebuie să afecteze în niciun caz posibilitatea credincioșilor de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, având ca rezultat îngrădirea libertății religioase și a cultului creștin”.

(https://corortodox.blogspot.com/2020/05/comunicat-al-sfintei-chinotite-din.html)

Vasăzică: Iubim trădarea, dar urâm pe trădători. Înțelegem că aglomerările (premeditate sau întâmplătoare) de persoane constituie mediul prielnic de molipsire și, implicit, de propagare a unei maladii virale, însă, sub oblăduirea Providenței, suntem ferm convinși că o așijderi primejdie n-o să ne pască taman pe noi – cei bine văzuți în ochii scăpărători ai Ziditorului.

Situația poate fi mai ridicolă de atât? Absolut. De vreme ce însăși BOR s-a opus utilizării lingurițelor de unică folosință în cadrul celebrării euharistice, declarând răspicat: Ori ne împărtășim cu toții dintr-o singură, sfântă, sobornicească și apostolească linguriță, ori nu ne împărtășim defel.

„Recomandarea Institutului Național pentru Sănătate Publică este recomandarea unei instituții eminamente laice, care, firește, din grija legată de păstrarea unei siguranțe din punct de vedere medical-sanitar a emis mai multe recomandări... În legătură cu sintagmele pahar de unică folosință, linguriță de unică folosință, aceste obiecte nu există în spațiul și în uzul liturgic ortodox. S-au adus în discuție lucruri inadecvate. (...) În tradiția ortodoxă împărtășirea se face din Sfântul Potir cu lingurița. Acum începe o discuție lungă, dacă această unică linguriță poate fi pe vremea limitată a unei epidemii multiplicată, în sensul de a găsi mai multe lingurițe care să fie păstrate în Sfântul Altar sau să se gândească o altă modalitate de Împărtășire care să nu aducă nicio atingere evident tradiției liturgice a Bisericii” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române).

(https://www.libertatea.ro/stiri/reactia-bor-dupa-ce-insp-a-propus-impartasirea-cu-lingurite-de-unica-folosinta-aceste-obiecte-nu-exista-in-spatiul-ortodox-2994250)

„Așadar, problema Împărtășaniei nu este o problemă de natură medicală... Niciodată Sfânta Împărtășanie nu a constituit o sursă de infestare pentru cineva” (inegalabilul V. Bănescu).

(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/vasile-banescu-bor-problema-impartasaniei-nu-este-o-problema-de-natura-medicala-niciodata-nu-a-constituit-o-sursa-de-infestare-1304513)

În cazul acesta, haideți să efectuăm următorul experiment: Să se cuminece un grup de pacienți depistați pozitiv la testele pentru COVID-19 cu aceeași linguriță, după care să se trimită lingurița cu pricina la un laborator de analize, cu scopul de-a verifica veridicitatea aserțiunilor de mai sus: este sau nu contaminată lingurița pe care au vârât-o în cavitatea bucală? Face Atotțiitorul minuni sau nu? Au oare episcopii pravoslavnici curajul? Sunt curios dac-o mai țâțâí coleric din plisc la capătul acestui episod revelator.

Ar trebui adăugate însă câteva precizări:

a) odinioară, preotul îi cumineca pe credincioși cu mâna. Introducerea linguriței în practica liturgică a survenit secole mai târziu (Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase);

b) în împrejurări nefavorabile, creștinii au știut cum să facă rabat de la modul „clasic” de administrare a sfintelor daruri, fără să neglijeze validitatea sacramentului (oferim spre exemplificare literatura carcerală a deținuților politici din istoria încă vie a prigonirii Bisericii din perioada comunistă), trimițându-le – preamărite Sisoe! – prin țevile ruginite ale caloriferelor defecte din incinta penitenciarelor; după ce în prealabil săvârșiseră rugăciunea cea mai importantă a liturghiei (Epicleza) pe pieptul unui pușcăriaș – deoarece în situații de criză, se aplică soluții de criză.

Doar că dogmaticienii blagocestivi de pe aieste meleaguri, n-au citit în vasta lor studenție decât pastoralele Sfântului Sinod și niscaiva broșuri tipărite, la costuri minime, în te miri ce tiparnițe moldovenești cu instalații medievale.

Dar confesiunile abracadabrante ale oficianților ortodocși nu se opresc aici, după cum observăm dacă parcurgem articolul ieromonahului Petru Pruteanu, intitulat – puneți-vă centurile de siguranță! – Împărtășirea ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă! (apărut pe blogul teologie.net în 13/05/2020), unde, cu o dezinvoltură specifică celor care au adevărul la degetul mic, ni se aruncă verde-n față că se cuvine (în calitate de creștini) să sfidăm moartea (nicidecum zeii), întrucât lupta corp la corp cu dânsa „ne ajută să trăim mai mult și mai sănătos... tocmai pentru că nu ne lăsăm intimidați de false pericole, care îi omoară atât de repede pe cei ce se lasă speriați și manipulați”. Asta cam așa e, dat fiind că monahii se fâstâcesc numai în preajma femeilor care nu poartă batic; ca să nu mai vorbim de cele în fustă mini sau colanți.

O poezie neschimbată, pe care o ascultăm din zorii epocii celor dintâi mucenici ai Bisericii. Fapt de care autorul odiosului text ține cont, făcând referire la una dintre scenele (o vedenie) premergătoare decapitării în anul 311 a sfântului Petru al Alexandriei.

Ce nu știe călugărul teologhisitor este că aplecarea morbidă spre martiraj era un element distinctiv al așa-zișilor creștini autentici, spre deosebire de circumspecția caracteristică anumitor partide gnostice, aflate într-o perpetuă rivalitate cu cei care voiau (și care au reușit) să hotărască soarta Bisericii:

„Patologia unora e bunul-simț al altora. Pentru Ignațiu († 107) și alți martiri care i-au călcat pe urme, dornici să sufere o moarte violentă pentru credință, nu era deloc exagerat... Autorii proto-ortodocși considerau această râvnă de a muri pentru credință drept o marcă a religiei lor și, de fapt, chiar o foloseau ca linie de demarcare care îi separa pe credincioșii adevărați (adică cei care împărtășeau perspectivele lor teologice) de «ereticii» mincinoși de care se îngrijorau așa de tare... Unul dintre tratatele gnostice de la Nag Hammadi... adoptă exact poziția contrară, susținând că martiriul pentru credință e ignorant și nesăbuit. Din această perspectivă gnostică, un Dumnezeu care ar pretinde jertfe omenești pentru sine ar fi întru totul vanitos – Mărturia adevărului 31-37” (Bart D. Ehrman, Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut, Humanitas, 2018, p. 230).

Și iată cum în vâltoarea evenimentelor recente, constatăm că urmașii heterodocșilor de atunci (cei care vă sugerează acum întrebuințarea lingurițelor de unică folosință) au perfectă dreptate. Căci dacă vreodată un creștin sadea ar vrea să se războiască cu virusurile sezoniere, o poate face e x c l u s i v în intimitatea ermetizată a existenței sale domestice. Dar nicidecum în compania (directă sau indirectă) a altor oameni. Fiindcă a te duce la slujbă cu intenția de a te împărtăși, știind că după o oră-două vei merge să-ți faci cumpărăturile sau să-ți vizitezi rudele, nu e nici un argument logic în favoarea decesului tău „apoteotic” și nici o pledoarie pentru intervenția ta „salutară” de a vindeca lumea de gripă și de ateism. Dacă vrei să mori, fă-o de unul singur. Nu-i implica și pe ceilalți, mai ales că nu e nimeni obligat să-ți accepte ideile și să se ralieze cu tine împotriva lui Moș Crăciun.

Să ne închipuim totuși pentr-o clipă că aveți dreptate, și că împărtășania este într-adevăr un martiriu, iar cei convertiți la religia iubirii sunt gata să se confrunte și cu Sarsailă și cu Doamna cu coasa, câți credincioși s-ar încumeta să se apropie de potir în cazul în care viroza ar fi atât de letală, încât la fiecare adunare ar secera dintr-o sorbitură jumătate dintre enoriașii prezenți în lăcașul de închinare? Atunci să vă vedem cum o să reacționați! Momentan nu-i decât o gargară de fațadă.

Și nu vă mai plângeți pe la ușile virtuale ale rețelelor de socializare că s-a dezlănțuit o nouă persecuție a „soldaților mesianici”, că e zadarnic. Vi s-a dus demult vestea (încă de prin anii de glorie ai Școlii de la Tübingen) că sunteți o șleahtă de ipocriți cu acte-n regulă.

„Discuțiile care vin să propună practici ciudate de împărtășire... lovesc în sensul și rostul însuși (sic!) al Cinei de Taină... Subiectul este mult mai grav decât se încearcă a fi prezentat. Este pentru prima dată în istoria de 2000 de ani a creștinismului când autoritățile statului fac legi în altar”, ne atenționează profilactic părintele Savatie Baștovoi pe pagina sa de Facebook.

Pesemne că el ar fi preferat să trăiască în evul sângeros al migrațiilor popoarelor (barbare), când pe pristolul de piatră plasat deasupra presupusului loc în care fusese înmormântat Iisus, din interiorul Bisericii Sfintei Învieri de la Ierusalim, au fost aduse sacrificii păgâne sau în răstimpul 1004 – 1013 când califul fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah („domnitor prin porunca lui Allah”) s-a pornit (din fanatism sau nebunie) într-o prigoană a creștinilor, ordonând distrugerea Bisericii Sfântului Sepulcru – de vreme ce situația de față i se pare a fi una fără precedent, una extrem de serioasă.

Nimeni nu plănuiește să vă pună călușul în gură și nicio organizație oculto-sanitară nu vrea să vă diminueze dreptul fundamental al libertății de conștiință. Ba din contră, unii vor să vă sprijine în acțiunile voastre. Astfel că sunteți slobozi să vă onorați datinile cultice oriunde și oricând. Trebuie doar să fiți prudenți, ca să nu vă transformați în persoanjele „malefice” care vă bagă insistent bețe-n roate, ajungând din vajnici propovăduitori ai luminii, niște ambasadori febrili ai întunericului.

(Foto © flickr.com, michael_swan)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

68.

Cel ce lucrează fără Duhul Sfânt nu face parte din Biserica Treimii, iar Biserica lipsită de Harul Dumnezeirii nu e cea autentică, nu-i cea care a moștenit, a păstrat și a pus în practică Tradiția Milenară – Experiența Adevărului. Nimeni nu poate să-l aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă nu are Biserica de mamă (Sfântul Ciprian al Cartaginei). Distanțându-ne de sânul Ei, ne periclităm mântuirea. Duhul Sfânt este un fel de Moș Crăciun încărcat cu daruri pentru fetițe și băieți. Și-n cazul în care începi să asculți de horoscopul lui tanti Neti, de liniile din palmă sau de zațul de cafea de pe fundul ceștii, adio cadouri, adio harisme, adio viață înrâurită de Cel ce dă viața.

Or dacă nu primești, n-ai de unde să dai. Nu dai, ăștia o să spună că te-ai deghizat. Și-i nasol. Căci în Biserică toți primim câte-un talant-doi. Duhul face diferența. După moarte unii au relicve sacre (prin care se vădește, cât se poate de limpede, simbioza omului cu divinul, pătrunderea harului până-n măduvă), alții, doar simple oase descărnate (cu complicitatea umezelii) de viermi. Numai că și resturile pământești ale celor din cea de-a doua categorie (în caz că raportul Comisiei de Studiu și Investigație instituit în vederea întocmirii actului de canonizare este aprobat de către oficialii unei Biserici autocefale) beneficiază de același tratament înainte de-a fi așezate în raclă. În consecință, unele vor avea parte de-o sumedenie de pupături, întrucât vor fi expuse spre închinare tot timpul anului, iar celelalte doar în ziua canonizării solemne a persoanei în cauză, ce s-a folosit de ele în timpul existenței sale terestre, fiindcă sicriașul cu rămășițele sale va fi depus în altar sau sub o lespede de marmură în naosul lăcașului de cult, asta dacă acele oseminte nu-și vor lua zborul către numeroasele biserici din țară, fiind introduse în piciorul pristolului sau inserate într-un buzunăraș al antimisului, care vine ulterior cusut, deși în aceste două situații se acceptă numai părticele din moaștele martirilor, deci nu din orice fel de os.

Conform dreptului canonic ortodox, detaliat de Arhidiaconul Ioan N. Floca în tomul omonim (volumul al doilea), în rânduiala ortodoxă a canonizării intră (după deshumarea osemintelor și spălarea lor cu vin curat și untdelemn, indiferent dacă trupul răposatului a fost găsit nestricat sau nu) și ungerea lor cu Sfântul și Marele Mir: un amestec de ulei de măsline, vin alb, plante medicinale, felurite mirodenii, substanțe aromate, printre care mosc, smirnă, ulei esențial de iasomie, scorțișoară și mirt. Cu alte cuvinte, Parfum, tăticule!

Știu, știu. O să mormăiți c-așa e normal, deoarece Mirul are o semnificație aleasă, și anume unitatea și independența Bisericii respective, pluralitatea darurilor Duhului Sfânt într-o singură energie, coeziunea întru credința cea dreaptă (aidoma ingredientelor care s-au omogenizat prin fierbere) a celor prezenți în momentul preparării elixirului – ei între ei, dar și cu toți cei bineplăcuți Domnului încă din negura timpului; adică și cu cel ale cărui oscioare sunt unse acum, de miroase până-n pridvorul catedralei. Doar că țața Frosina n-are habar de mir, mirungere... rămurică. Ea e convinsă că scheletul proaspătului sanctificat izvorăște mir, iar după ce-o să se prosterneze de zeci de ori în fața raclei de argint, o să zică și la alții: Păi am fost acolo. Ca balsamul de rufe... Așa de-nmiresmat era.

În concluzie, inducerea în eroare a poporului e livrată (cu parafă sinodală) spre avantajul folclorului de trotuar. Că doar omul n-o să stea să citească biografia celui canonizat sau să rumege minunile redactate cu alineat. Unde să mai pui discernământul duhovnicesc, fiindcă nu orice prenume din calendarul orodox desemnează  o b l i g a t o r i u  o persoană cazată în sălașul lui Dumnezeu. Și știu, știu... O să săriți ca arși: Biserica nu poate greși. Dar deprinderile ei demonstrează contrariul: mumii s-au descoperit și pe alte meleaguri, de oase e sătul pământul, iar șarlatan poate deveni oricine când vine vorba de lustruirea blazonului, de prestigiu, dar mai cu seamă de fonduri nerambursabile și de venituri neimpozabile – căci rămășițele lumești ale unui sfânt atrag gloatele de creduli.

Harul e cel care osebește trăirea întru Hristos de jalnica ei imitare. Nu zice nimeni că moaștele sunt o scornire a călugărilor ce se ofilesc, cu regularitate, prin deșerturi. Dar dacă într-adevăr răspândesc bună mireasmă, lăsați-le așa. Cât despre cele care nu emană decât un iz de flatulențe mâloase, ungeți-le cu ce doriți, dar nu le oferiți spre închinare nici măcar două secunde. Ca să nu se facă cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.

Mortua Est (fragment 3)

insurgenți nonconformiști

tolăniți pe canapeaua din „livingul” pictat în culorile W.C.

S.B.-ului       dependenți de selfie-uri

trăiesc în Romanica plătesc jumătate de salariu pe chiria

unui apartament cu două odăi

abia dacă le-ajung banii de motorină iar ei se hlizesc

indolent

în lentila minicamerei iPhone-ului achiziționat pe credit

 

am un prieten pios ce strânge de pe jos peturile de Neumarkt

(pe etichetele acestei beri sunt creionate biserici cu turle

și cruci... și nu se cade ca ele să fie batjocorite)

p-ormă le duce acasă și le dă foc în mijlocul curții

bolborosind o molitvă de iertare a trecătorilor care

se pișă pe unde apucă

 

în ultimele săptămâni întâlnindu-mă cu câte-o nemăritată

am fost întrebat ce mai fac  și nu – ca de obicei – unde lucrez

tot răul spre bine

 

îmi așez bonurile pe etajeră cu gândul c-o să câștig la loteria

bonurilor fiscale

icoana răstignirii lui Hristos aproape că nu se mai vede

ascunsă-n mormanul de hârtiuțe alb-negru

presupunând că mă voi îmbogăți o să-i ridic o troiță

la intersecția străzilor Pelicanului & Castor – să aibă și

oropsiții un loc de pelerinaj

 

sărbătorile pascale sosesc fără surle și trâmbițe

chiar și ateii s-au îngrășat de la atâta spiritualitate hashtag

degenerați din cele patru colțuri ale lumii pocăiți-vă!

dar în taină

căci în toate și-n toți subzistă sfântul proteguitor al planetei

albastre ca un purice blajin în blana aspră a unui șobolan

 

s-a dat startul competițiilor febrile de shopping

galopada tradițională după himere ad infinitum

 

Programul Operațional Capacitatea Înfulecării

 

hai că mai ai până o să plesnești bagă-n tine mestecă!

mestecă! nu uita să înghiți! ia cu pită... veselește-te!

țăcăneala reîncepe

finanțiștii anatemizează cerul experții imobiliari își roagă

moartea

criza economică care-o să vină va fi mai gravă decât

ceea ce se întâmplă acum

în altă ordine de idei nu există miracole. există doar

otravă și catharsis          #scapăcinepoate

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Mortua Est (fragment 2)

MAI-ul a pus cătușe pe ușile lăcașurilor de cult

episcopii șpagoveni vor să le sfărâme

ciudat că ți se zice să-ntorci obrazul stâng când cineva

te lovește peste obrazul drept

legea talionului: dacă microbii ți-au pervertit un plămân

se cuvine să-l întorci pe celălalt

 

orice boală este ușor ușor politizată

orice emisar divin are dreptul la o formă alternativă de

exprimare

moaștele cuvioasei Parascheva sunt plimbate prin târgul

Ieșilor

jandarmii dau o raită pe la periferie împărțind sancțiuni

în loc de indulgențe

același ciclu de scene religioase învăluite de pacea eternă

a îmbeznirii minții

 

Raed Arafat și Marcel Vela încropesc o nouă declarație de

presă: asediul patriei se prelungește până după Paști

 

în Napoli macaronarii și-au scos consoartele la o scurtă

promenadă – bagatelizând regulile de distanțare socială

ăștia au făcut de când s-au născut un pariu cu moartea

și se raliază cum pot contra virusului galben

e limpede că mediteraneenii sunt mânați de un set de valori

comunitare diferit de al nostru

și niciun secretar de stat nu e vrednic să le dezlege baretele

sandalelor

 

un călugăr aghesmuit stă în fața unei librării

și holbându-se pe fereastra curată rostește în șoaptă

„Povestea târfelor mele triste...”

 

nu vă mai stresați! #totulvafibine

(Foto © flickr.com, Satoshi Inagaki)

TIMES NEW ROMAN gen (5)

O nouă criză planează asupra României: După zeci de nopți nedormite, medicii amenință cu demisia.

Sute de cadre medicale din toată țara sunt nemulțumite de condițiile inumane pe care au fost nevoite să le-ndure pe parcursul dificil al primelor săptămâni de carantină. Pe lângă deficitul de accesorii sanitare cu care se confruntă zi de zi, ele sunt constrânse să-și respecte angajamentul luat la semnarea contractelor individual și colectiv de muncă, și anume să rămână treze pe întreaga durată a turelor de noapte.

„Cât să mai suportăm? Am investit sume uriașe de parai în anii facultății. Plus stagiatura, plus rezidențiatul... Unde mai punem șpaga pe care am dat-o la concursul pentru ocuparea posturilor vacante... E firesc ca după această odisee pecuniară să ne dorim niște gărzi nocturne mai lejere”, a explicat Răzvan Anadol, vicepreședintele sindicatului clinicienilor miserupiști.

Cu 762 de cazuri de infecție cu COVID-19 confirmate, perspectiva onirică a doctorilor români nu poate fi decât una sumbră. Dacă n-o să li se asigure orele de sforăială de care beneficiau înainte de dezlănțuirea iremediabilă a virusului asiatic, statisticienii avertizează că un nou exod al forței brute din sectorul medical stă la pândă. Iar urmările lui vor fi catastrofale.