În fumuri

Ce dor m-aduce și te duce... ce dor bate-l-ar jalea

că-mi intră ochii în plămâni și mi se-ndoaie în scăpătări

spinarea. Îmi sare herz-ul perforându-mi pielea

și cade-n letargie: o zbatere   două...

și la trei arbitrul ridică mâinile și foarfecă văzduhul

lovind o muscă

 

Sala e-n aer   cu antrenori cu tot   cu cățel cu purcel

Coastele dezacordate se lasă fotografiate de zecile

de camere cu obiective lu n  g   i   blițoase

Genunchii mi-s pe podea lasă urme adânci  

(pe astea le intuiesc)

 

THC-ul mi-a contaminat encefalul. Gâtul mi-e frânt

S-a smerit forțat de împrejurările date și luate de

același destin în care am adormit cu toții

după cum bine & rău știți dar vă prefaceți că n-ați observat

...n-ați auzit

Mergeți la dracu’ și întrebați-l cât e scorul

Pot spune cacofonisit                    că capul

mi-e încă pe umeri       chit că n-are cum

nu s-a separat   însă e pe punctul în care orice punct

contează în plus sau în minus

 

Unde vreau să ajung au ajuns studenții trimiși să învețe

Doar ei și conexiunile din cămine pot divulga...

...prin campus

și despre ce intenționez să demonstrez cu treaba asta

E ca-n balada Greierului Manole:

„Ce cri-crea el ziua... o stri-strica ea noaptea”

 

Ș-apoi cum să n-o îngropi de vie în spatele faianței

de la dușuri   țigară blestemată

 

Nocturnă

beznă/ flux de neatins/ de idei de nădejdi

de ficțiuni/ care se amestecă-n durere

 

mă întind ca să-mi simt rădăcinile/ și ciupesc coardele

de chitară/ nervi ai unei proteze dentare/ ce s-a obișnuit

să muște

 

pereții ăștia – bariere în calea sucombării

 

pe dunăre curgeau cadavre noi făceam poze/ eram tineri

cu plete rebele și trăgeam din snagoavele care se duceau

la fel de repede ca idealurile poeților virgini/ dar gureși

de extaz

 

lungit în pat sorb din cană/ tu nu ești lângă mine

și mă gândesc/ să-ți scriu că sunt din nou la sud

 

același gând de repudiere/ te doresc

dar oare așa ar fi trebuit să încep?

 

respir fi’ndcă n-am altceva de făcut/ mănânc ca să

nu mă dezobișnuiesc/ și privesc absent

 

aici nu se taie bilete filmele bune se văd doar online  

când spun că te voi avea te voi avea/ vino toamnă!

 

Plastic doll

ușa deschisă fereastra la fel

de nu voi putea... o să evadez pe unde vrei

nu vrei io am să ies la aer      o să-l pun în borcane  

 

tragi din țigară. încă o dată...

îți treci părul pe după ureche și mă arăți cu indexul

make my day!

 

animale cu domiciliu stabil. lâncezim...

fiecare cu ce-l doare. ceva țiuie

picior peste picior (în echer) nu mă opăresc  

zapez... dau de verdeață. începe partida

 

tu pari nedumerită

ca de atâtea ori

 

icoane ce consumă și elimină

nu posedăm mesaje de mobilizare nici aureolă

o telecomandă și-un fotoliu comod

apăs butonul se face lumină

 

scârțâitul... clanța... izbitura...

un meci pierdut din dragoste

 

Vara la bloc

Viziunile, viziunile, Lumini ce se intensifică după ce se dezintensifică gradat, ca limba de mercur roșu a cocainei lichide ce-ți urcă și nu se-ncurcă în trepte și-n viziuni și alte viziuni de lumini virtuale, ce văd prin tine ca să nu vezi prin ele, deși rațiunea lor de-a exista este ca tu (Da, tu!) să fii și să-ți fie bine, c-un gram de aspirine dizolvate-n apa lăsată la soare pe pervazul din interiorul ferestrei de unde sor-ta și-a fumat țigara-i mentolată, cu toate că de obicei ea fumează iarbă tare, Pachetul de țigări îi fusese dăruit, ca pretext, de băiatul de la bar după ce-a luat-o la miros și-a simțit că-i nurlie, chiar dacă-i durdulie,

S-a-ngrășat cu vreo zece chile afumate intens, căci vântul – bată-l gheața – venea de-afară, apartamentul prinzând gustul unei țigări ce se consuma degeaba, Încă două fumuri și-o să-i rămână doar cotorul, aruncat pe fereastră-n grădină, din grădină-n pământ, iar din pământ va ieși, încolțind, o sămânță de brăduleț pitic modificat genetic, ca să nu țină umbră vecinilor de la parter, chiar dacă-s orbi, da’ vorba vine, și vine și se duce și s-apropie și uite cum pleacă o mireasă de lumini eterate, picătură cu picătură, cum cocaina se zbate și temperatura crește, și temperatura scade, mireasa și-a vopsit iarăși părul, dinții i se strepezesc, unghiile o dor, ciopor de ciopor a sosit ca s-o viziteze de ziua ei – o înmormântare pe așa soare și căldură mare de-ți transpiră corpul, de sub duș la prosop, în j’de mii de bubulițe ce, șterse, fac poc!, fiindcă e atât de cald încât până și pisicile de la bloc, îngrijite toate de către o administratoare sterilă, leșină de la căldură, cocoțate pe gardurile de beton de lângă garaje, și cad ca trăsnite, scoțând sunete surde,

Iar patroana, de cum le aude, se aruncă pe scări, aleargă și le ridică, udându-le cu apa unui bidon de plastic, ținut la frigider, în caz de orice: „Fetițele mele!...” le vorbește, „Fetițele mele bune” le spune, privind cum își revin din vertijul estival de cartier,

Și, din nou, sus pe garduri, în ciuda soarelui pârjolitor și a câinilor maidanezi, alungați – de lângă grătarul vecinului tinichigiu de la scara B – cu o furie asemănătoare cu cea a împăraților ce-și apărau averea, femeile și faima de odinioară,

În fum se întâmplau toate, așa că n-am cum să fiu precis în relatări, cu făina diluată-n sânge călcând, de la duș pân’ la prosop e cale lungă, și-o ceață colilie îmi blițuiește ochii: „Cioc-Cioc!” Cine e? „Bucuria Albă. Ți-am adus o seringă și sper să-ți ajungă”, spunându-mi,

Uite-l și pe șeful meu, nebărbierit de-o lună, purtând rochiță de majorete: „Poftim avansul pentru luna iulie!”, Uite-o și pe nebuna de la șase, goală pușcă, cu o sticlă în mâna dreaptă: „Vrei o dușcă?”, și privește pisicile care-mi zgâlțâie balconul cu al lor „Miau-Mau!” (și-un șut în fund să vă dau) cântat de prin copaci, de pe garduri și pervazuri, și dulăii hămesiți ce le țineau basul, așteptând, ca din clipă-n clipă, să leșine,

Pastile vorbitoare, Coada de mătură ce se transformase în șarpe, fără să-i fi spus ce să facă, Stilouri-supozitoare, Vreo trei cărți premiate, dar proaste, ce încercau să mă tragă-n păcat, vârându-mi-se între picioare, lipindu-se în cele din urmă,

Părul meu proaspăt tuns, ce își cerea independența, smulgându-se singur, Femeia aproapelui meu, sunând la ușă (Era normal, trecuseră trei ani de logodnă perfectă),

I-am strigat că nu-s acasă, Dar aveam să aflu de la vecini: fusese ginerică și-mi ceruse să le vin la cununie (cu plicul la purtător, se-nțelege),

Așa că nici pe ăsta nu l-am putut ajuta (Ce să faci? Viziunile...), Particule din praful covorului aspirat cu grijă, se ridicau spre naltul stelelor ascunse de frica Soarelui Căpcăun, sfidând gravitația, și-mi împrumutau din senzațiile lor,

Ca și când apartamentul ar fi fost întors cu susu-n jos, eu mă simțeam ușurat și pluteam prin aer – singurul om care și-a depășit limitele, închizând televizorul cu puterea degetului, fără să apese telecomanda, înjurându-l în gând pe boul care tocmai își parcase coaja de mașină în spatele blocului, cu muzica radioului românesc, de jalnică pomenire, în difuzoare:

─ Închide, bă sclavule, radioul!

El să m-audă și să facă cum i s-a poruncit – minune din minunile unei săptămâni caniculare, la bloc.

Paveseiană cu nesomn

Presimt c-o să plesnesc. Mi-e mintea ticsită

nădejdea-mi slăbește 

Un martiriu autoimpus... scuip venin... demoni fardați...

Nu mă-nspăimânt sunt treaz și deși... sătul

îmi ghiorțăie trupul. Este târziu nu-mi iese

 

Mă străduiesc. Nimic

Dacă ajunge zilei răutatea ei n-ajunge timpul

E bizar când ai ce spune și nu știi cum

 

Ăia de la opt găuresc pereții   deci nu poți citi   

come ti piace

Ea își ia zborul bormașina se oprește

Liniște și pace

 

Nu doar vise

„Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență

îndârjită opune inconștientul tendințelor conștiinței.”

 

                                                                                         C. G. J.

 

 

Joi 11 iulie 2013

 

 

Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:

 

Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de restaurantul Perla, mă grăbeam să urc faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.

La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau mă pregăteam de o nouă „tură”) am răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”

Mă întâmpinase o domnișoară pe care am recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud... În izmene albe și cu părul șiroind...

Presupun că put ca naiba, iar ei îi arde de pești - tot ce-am avut de spus.

 

 

⁕

 

 

Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.

Ne plimbam (ba per pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate anonimă, de a cărei infrastructuri excelente ne bucuram discret. Conversam în interior. Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse recent, dădea impresia că am fi circulat pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.

Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă precisă (întrucât oriunde am fi mers, ar fi fost bine), iradiați intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări...? marcaje...?).

Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit. Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor. Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.

La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț, am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită prezența tulburătoare. Fereastra larg deschisă... Plasă de țânțari, nema.

Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am ignorat-o.

Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă, tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul, prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor mai frumoși două’ș’cinci de ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum & bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți...) era deja mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești, perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de dimineață și căcaturile ulterioare.

Nu mă-ntrerupeți, dom’le doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară, că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.

Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.

De ceva vreme

De ceva vreme, cam de patru anotimpuri ce nu dispar cu una, cu două, am reușit să-mi echilibrez libidoul – falnică pleură testiculară într-o púrure expansiune, îmbâcsită cu lentile de contact ce scormonesc pe unde apucă, în timp ce bulbii de carne apoasă se umflă, se dezumflă și se-ntorc pe dos, ciopor de nervi întinși la maximum, plus o congestie la mătărângă, când le văd cum intră și cu ce țoale sunt îmbrăcate, provocându-mi frisoane,

Luna iunie, bulendrele-s neîncăpătoare, picioarele se văd din avion, atrag privirea nesătulă, leoaicele se îndreaptă spre oglindă, șefa îmi face semn să nu pierd clientela, arată fresh, ca fetițele din hebdomadarele glossy, cică se descurcă, ele doar se uită: „Te anunțăm dac-o să avem nevoie...”,

Făloase, cu părul strâns la spate, fiindcă-i cald, iar aerul glacial al climei artificiale le betonează gurguiele, apreciază, se simt privilegiate și nu le pasă de gura târgului, trec semeț pe culoarele magazinului, împrăștiind căldură din căldura zonelor strâmte, sfidând temperatura ambientală cu freoni ce se infiltrează pe unde nici nu s-ar fi gândit bunică-mea paternă, care, în clipele ei de trezvie, când își împăturea câte-un budigău până-l reducea la jumătate din dimensiunea lui reală, se întreba, de față cu nepoții ei: „Cum chizda mă-sii di poartî unili muieri numa un petic di tifon pi chizdă șî nu li i rușâni?”, p-ormă trăgea de colțurile accesoriului intim ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui mărime (primul liliac alb, din istoria noastră neprihănită, pe care-l vedeam, timorați și captivați deopotrivă), hlizindu-se în sinea ei de rusoaică botezată-n vodcă (fostă șefă de promoție la Liceul Militar), etalată ori de câte ori i se urca la cap să ne inițieze în misterele femeiești,

Felinele sunt în căutări, străbat sala și se așază lângă o stivă de cutii cu saboți, în poziția piticului ce vrea să facă piș: „Pe roșu nu aveți?”, uitându-mă cum se apleacă și-i probează (pantofi din piele, c-un fel de șnur între degete..., celibatare dezvirginate pe banchetele mașinilor cu numere de Bulgaria), posibil să te îndrăgostești simultan de...,

E simplu, îți pui capul pe pieptul uneia dintre ele și-i spui c-o idolatrizezi exact cum idolatrizezi ziua de leafă, O să se simtă datoare să-ți demonstreze că și ea..., adeverindu-ți prin șoapte lascive atracția mutuală, iar apoi îți așezi obrazul pe pieptul celeilalte dudui și îi recapitulezi monostrofa, dar n-aștepți să-ți confirme că sunteți făcuți unul pentru altul (ca-ntr-un calcul logico-matematic efectuat în Ceruri și rezolvat pe Pământ, că țărână suntem și-n țărână ne vom întoarce), ci te ridici în capul oaselor, îți duci mâna (cu care scrii) la inimă și le zici că vrei să te căsătorești cu ele și să le iubești ca pe una singură, eternă și irepetabilă persoană blagoslovită cu firfireii necesari cumpărăturilor din fiecare sfârșit de săptămână, cu o casă spațioasă și plozi cuviincioși,

Ăsta ești, mai mult nu poți, în caz că n-ai destul lichid în conductă, n-o să le spui ceea ce ți-am șprehănit, de fapt e ca și cum ai mușca concomitent din prăjituri distincte, ce mai tura-vura, proaste vor fi dacă n-o să accepte oferta,

Cutezați, căci ale voastre sunt toate opincuțele patriei, cu barete, panglici, capse și ținte! Însă nu vă grăbiți, Omnis festinatio ex parte diaboli est, și plimbați-vă nestânjenite de privirea vitriolantă..., Jur c-o mână pe ecuson și c-un deget în ureche, că mi s-a-nfundat, ce să-i faci? De la aerul acesta rece, sângele zornăie prin vene, precum cuburile de gheață în pahare de coniac, prin știți voi ce cluburi de căcat parfumat și cu umbreluță, Haideți, curaj! Deplasați-vă fără menajamente! Sau n-am văzut eu... și mi se pare, sunteți actrițe?

Că toate mironosițele seamănă între ele, deși circulă zvonul că ați fi originale, ba chiar sfioase, jenate acum de vânzătorul de papuci, care de ceva vreme s-a abținut (efort atroce), ajungând la culmile disperării de serviciu, și nu mă-ntrebați cum e aia, A zis-o, Așa va fi, voi aplecați-vă în continuare și studiați-vă sandalele,

Be yourselves (everyone else is already taken), și mutați-vă poponețele de pe un taburet pe altul, probând și iar probând, Nu, nici pe verde nu avem, dar am ceva iarbă, în caz că vă ține... Nimic? Atunci o las baltă, văzând cum vă ridicați, cum călcați, poșetuțele pe umăr, rujul pe buze și întrebarea pe limbă...