N-avea părul vopsit, pielea-i era ca oloiul, purta
blugi strânși pe coapse, cămașă fără năsturel, balerini de gumă și ochelari de
soare, de ziceai că-i cameristă sau recepționeră la vreun hotel. Nu era ruptă
din soare, era ruptă din pusta ungară.
Băiete, aia nu era babă, era imaginea cioflingară
a unei femei pe care am văzut-o și eu: în colanți bleumarin și tricou cu Steaua.
Părea ea tinerică, dar îi înflorise demult zarnacadeaua.
Uneori parcă-i vie, alteori o nălucă te privește, ce-ncrețindu-și
buzele de rățușcă îți mai și citește-n cărți, dacă o abordezi pe-nserat și-i
pui mâna la gură, conducând-o, din șoapte, pe o bancă din parc.
O să te piște cu unghiile-n palmă – fi’ndcă de cărți
ea s-a lăsat – și-o să-și plimbe peste ea doar privirea de gheață – să zicem
vreo treișpe minute, trecute peste alte zece.
Poa’ să-mi spună cineva ce ceara mă-sii se petrece?
Și-acum ce-i de făcut? zise unul dintre cei doi sexagenari
aflați față-n față, de pe scaunul lui incomod, din vagonul numărul 3, deși al
doilea după locomotiva ce trăgea trenul de Iași-Timișoara Nord, undeva în
apropiere de gura largă a Humorului, ce mă-nghiți cu totul, dar mă scuipă
îndată în nostimul tren, părăsind-o la scurt timp după ce fluierul impiegatului
cheferist..., plescăielile
babalâcilor albiți la mansardă..., zgomotul produs de ușa cu deschidere
automată, ce avea buton, dar era trasă cu forță de cei care nu-l vedeau..., hârșâitul
bagajelor, cântecul celularelor și tăifăsuiala moldovencelor din compartiment. Deși
nu se străduiseră îndeajuns să mă trezească, m-au făcut să-mi dau seama de
dorința de dialog a pensionarilor, chiar și când deraiază de la universul
nostru limitat,
Că altfel cum îți explici precizia cu care
Iezechiel a descris aceste arme de război cu
aripi, piloți și roate? Uite, scrie în revistă!...
Iar acum, problema cu Siria, petrolul, gazele
acelea toxice ce-au făcut mii de morți. Eu am fost cadru de armată. Am albit în
douăzeci și patru de ore. Nu era simulare.
Anu’ ista s-au făcut prunili. Pepenii, cam prost.
Da’ ardeii?...
Uiti-așa ardei am, cât sticla de Cola.
Și-o mizerie de-ți mută nasul. Eu nu știu ce fac femeile astea de serviciu,
dar dacă ar fi curățat veceul cum trebuia n-ar fi mirosit în halul ăsta.
Băiatu’, nu tragi te rog geamu’, că-i curent?!
Și-acum la bătrânețe mă ocup cu apicultura.
S-a furat tot. Tot s-a furat...
Mai demult n-aveai loc în tren, că nici nu mai ajungea nașu’ la fiecare.
Iar acum bate vântu’.
Biletele la control!!!
O haltă, două halte și-un buchet de brazi.
La Cluj schimbăm locomotiva.
La cât?
La 18 și 18 minute. Oradea... Mai avem.
E greu, domnule. E greu cu serviciile.
Și cine o să mai apuce pensia? ronțăind cuvintele
în pas-de-pas cu trăn-trăncăneala trenului InterRegio, cincisprezece ore de la
Bacău la Arad, noroc cu ploaia. Har, Domnului! – pentru că omu’ tre’ să-nceapă
de undeva – să constat, ca prin somn, realitatea crescândă a celor prezenți cu
mine la această întrunire de familie pe roți și lipsa de umor a văduvei cu țâțe
mari și burtă pe măsură, ce se dădea rotundă, având absolută dreptate, de
credința colorată a surorii neocreștine, ce nu o înțelegea pe-a sa fiică, martoriță
a lui Iehova, precum și realitatea pământie a bărbatului transpirat (și pe
picioare nespălat) din fața mea, care, pe tot parcursul tămbălăului, și-a ținut
căștile audio-dop în urechi, butonând de zor telefonul, și și-a închis (mai
mult în semn de mi se rupe de voi, decât de într-adevăr mi-e somn) ochii.
Iată că a coborât la Cluj înc-un student la
Filosofie...
M-am trezit în poală cu cartea pe care o primisem în dar de la o fată, și
m-am întrebat de ce taman aici, în „Trenul Foamei”, se-ntâmplă să se vorbească de lumi paralele, de
ființe cu o înțelepciune supraomenească, de piramide, de navele de război ale
Armatei Americane, de dușmanii albinelor de munte, despre chemarea la pocăință
a surorii și despre vindecarea de epilepsie a nepoatei sale, de vremea proastă
care-o să vină, de ușa de pe coridor care nu se-nchide, de mirosuri, de tocănițele
de cartofi la ceaun, despre păcatele medicilor români și, nu în ultimul rând,
despre-un popă dintr-un sat de lângă Botoșani, care și-a jucat preoteasa la barbut
(și a pierdut).
Și, întrebându-mă eu așa ca să n-adorm la loc, mi
se păru că văd o femeie cu o bilă de sticlă-n mână. O duce la ochi și privește,
prin ea, sicriul deschis pe-un sfert al colegului din compartimentul scăldat
acum în soare, că zâmbește într-un fel aparte și că împinge cu piciorul olecuță
de pământ reavăn, peste buza gropii în care se găsește, azvârlit de multă vreme,
un muc de țigară bulgărească, fumată cu pohta ce-a pohtit-o.
La ce bun, atâtea întrebări? Ia și dormi! Mai sunt
vreo șase ore pân’ la Arad.
