Se fugăreau printre morminte, când orașul încerca
să tacă, să uite, iar ei căutau să-l facă să vorbească printre pietre funerare,
epitafuri și vase cu flori uscate, fără sevă, ca niște schelete ale unor păsări
care-au adormit, au uitat să plece, au rămas acolo – străjeri ai marilor speranțe,
făpturi ce-aspiră viața celor de dedesubt, din patul imemorial al gliei acționând
revulsiv în caz de-o moarte clinică nedescoperită în timpul cât au fost la
suprafață, și-n loc să zboare, au rămas pentru pritocirea sufletelor celor
răposați în subpenajul lor multicolor, optimist, cu coadă stufoasă – păsări ale
paradisului. Au rămas și-au crăpat.
Se fugăreau o dată pe lună, alunecând adesea pe
marginile cu mușchi ale cutiilor mortuare ieșite-n afară, aliniate în poziție
de drepți, cu picioarele întinse și brațele pe piept, domnule, așa e procedura,
după ce veți coborî veți putea sta în ce poziție doriți, cu mâinile la ceafă
sau mimând că fumați o țigară, c-o sticlă-ntre picioare sau tastând pe telefon
un mesaj de adio, dar acum vă rog să respectați formalitățile! Cutiile de
piatră se iveau din pământ, precum figurile geometrice tridimensionale vopsite
în trei culori, jucării ale copiilor de grădiniță ce aleargă pe culoare,
alergau și ei, în joaca lor perfectibilă, în fadorile sunetelor buco-nazale
suflate-n grabă, când mai puneau palma pe-o cruce roasă de timp, genunchiul peste-un
gărduleț viu de drácilă, o talpă-nnoroiată pe-un felinar de lut, un obraz
mânjit cu tină, ce se ascunde într-o pată de întunerec, sub un arbore imens pe
care-l îmbrățișează din nevoia de a se goli de toată acea spaimă apăsătoare, cu
inima cât un purece ce-ar fi plesnit de nu s-ar fi desprins de scoarța lui
vânoasă și nu și-ar fi continuat fuga. Fugi, iepuroaico! Fugi!
Se fugăreau. Nici vorbă să fi fost lună plină,
miros de usturoi sau transpirația blănii unui câine turbat, ce urmărea o pisică,
sărmanul iepuraș care alergase mai bine de treizeci de minute în cerc,
ca-ntr-un spectacol cu gladiatori în care ea era andabatul incapabil de-o
minune, iar el marele favorit al publicului, cu sabie de aur și pinteni de
argint, ridicând praf din călcâiele-i arzânde, plouase peste ziua aceea și iarba
tombală lucea a blestem cu iz de femeie, aruncându-și-le-n spate pe geaca ei
nouă de firmă și pe colanții ei negri ce și-i agățase în spini, iar la final
să-și piardă pantofii cu tocuri cui, ca-n orice film cu fugăreli interzise
persoanelor sub optsprezece ani. Gâfâindu-și stomacul și-nghițindu-și plămânii,
se așeză pe bordura aleii în fața căreia se căsca o groapă ce-și căuta
jumătatea, și cuprinsă de-o senzație de vid, cu mâinile-n jos, atârnânde, cu
capul în pieptul său generos, a simțit că se-apropie, că e din ce în ce mai
aproape, e doar o chestiune de timp și de forță fizică, pe care și le pierduse
de la prima întâlnire, când l-a văzut cum își întinde carmacele, cum le
mângâie, vorbindu-le frumos despre păstruga blondă și prostuță ce va intra printre
ele curând. Va intra și nu va mai ieși.
Se fugăreau, dar de fiecare dată reușea să scape
din pavor nocturnus-ul glacial în
care frica de ceea ce o să i se-ntâmple lua dimensiuni de para și de mega, în așteptarea
angoasantă a partenerului de pe Bega, născut din părinți pescari, fugind, la
rândul lor, din calea uneltelor de pescuit cu colți de fildeș. Îl știa de când
erau mici, iar maică-sa îi spusese să se ferească de el, și de-atunci tot
fugea. În zadar. Acum erau din nou împreună pe locul în care orașu’-ntreg își
îngropase trecutul, cu cămașa ruptă, pe sâni asudând, și voia să scape basma
curată – oraș ejaculat în natură și șters, biodegradabilmente, cu trecerea
anilor. Unul pe care intenționau să-l trezească la realitate. Cu gura-ncleștată
își spuse-n gând o ultimă dorință.
Se fugăreau. Nu-i vedea nimeni. Cum nimeni nu
poate vedea, de parcă n-ar fi fost vii și n-ar fi vorbit în limbi pe care să
le-nțeleagă oricine, mișcând frunzele și beculețele candelelor de sticlă, ce se
stingeau dacă se apropia prea mult de ele umbra lor ce cântărea enorm, încât putea
să-mpingă orice flamă, înapoi, în locul din care veniseră toate. Păreau doi
gropari isteți ce-și luaseră, ca mijloc de precauție, pelerinele magice și se
făcură invizibili pe toată durata turei de noapte. Trebuia să te iei după urma
lopeților ca să-i găsești. Și, când credeai că i-ai găsit, nu mai erau acolo. Locul
era pustiu, mirosind greu. Cum greu le este bătrânilor să se spele.
Se fugăreau, oglindindu-se doar în lichidul dens
din ochii mari ai bufnițelor mute din decor, și-n apa de ploaie, rămasă pe
marmura mortuară, ce nu se evaporase, făcându-i să semene cu două animale
dolihocefale ce căutau de mâncare ori de câte ori treceau prin dreptul unei
pietre tombale sau prin dreptul unei perechi de ochi nocturni, care văd de la
distanță mai bine ca cei doi protagoniști, la un loc, din apropiere. Altcineva
n-avea cum să-i vadă, decât dac-ar fi fost mort.
Se fugăreau, și m-așteptam s-o facă mai repede, ca
un tren de viteză printr-un tunel nepăzit, în noaptea în care o va prinde și-i
va cere să se lase siluită – ea studentă provincială cu sorocul în sânge, el pui
de boier, vampir amator.
După care boom!
