Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

29.

În biserică, după slujba de seară

Cu crucea de lemn la piept, în veșminte largi ca aripile plouate ale unui înger, părintele profesor se pune să predice. Studenții își verifică telefoanele, babele îmbrobodite ca de obicei tremură de nerăbdare, copiii ies și intră pe ușa bisericii, făcându-l pe țârcovnic să se răstească la ei, coristele își aranjează baticurile, două dintre ele își deschid reportofoanele, publicul e pregătit să primească mesajul, încă nu-i cald, dar o să fie.

Și-ncepe al meu duhovnic să tâlcuiască din scripturi, de-ajunge, cum numai popii pot s-o facă, să-i mustre cu subînțelesuri timerice pe bieții spectatori că nu-s destul de roditori pe cât ar trebui să fie niște creștini români. Că mâine, poimâine o să vină țiganii la putere, în frunte cu Mădălin Voicu și s-alege praful de Grădina Maicii Domnului. Și dup-aceea ce-o să facem? O să aplaudăm ș-o să zicem Bravo, dragi români!... (zâmbind cinic) Așa ne trebuie.

Omilia nu este nouă. Știți povestea: uitați-vă la provincia Kosovo: acum două sute și ceva de ani erau 5% musulmani și 95% creștin-ortodocși; în momentul de față situația stă invers; dacă folosim metode contraceptive, Dumnezeu o să ne lase la mâna aspră a păgânilor; în consecință, suntem obligați să naștem cât mai mult, în caz că nu dorim să ne stingem ca popor; ateizarea și implicita islamizare a Europei; elemente preluate din gândirea semitică: „Eu voi face din tine un neam mare; și te voi binecuvânta și-ți voi mări numele și tu vei fi izvor de binecuvântare (evrei)”, „Atât de mult îi voi înmulți pe urmașii tăi, încât nu vor putea fi numărați din pricina numărului (arabi)”, „te voi face tată a mulțime de neamuri (evrei)”, „Că Tu ești Cel ce ai zis: Mult bine îți voi face, iar neamul ți-l voi face ca nisipul mării, că nu va putea fi numărat din pricina mulțimii (evrei)” (Facerea 12, 2; 16, 10; 17, 5; 32, 12).

Eram oarecum obișnuit cu asemenea deviații oratorice, dar rostite din fața ușilor împărătești, cu microfonul la nas, sincer n-aș fi crezut că-mi va fi dat urechilor să audă. Mai ales că „problema țiganilor” e una veche. Aici nu era vorba de natalitatea unei nații sau alta, ura față de arapine are rădăcini adânci în „societatea românească” și defulează când nici nu te-aștepți: se știe că-n vechime țiganii au fost sclavi pe anumite domenii bisericești – vezi documentul de secol XIV, prin care domnul Țării Românești, Dan I, a donat mănăstirii Tismana capitalul ce aparținuse mănăstirii Vodița, din care făceau parte și 40 de sălașe de țigani; cel din 1388 prin care Mircea cel Bătrân dă obroc de la curtea domniei sale mănăstirii Cozia: găleți de grâu, buți de vin, burdufuri de brânză și de cașcavale, bașca 300 sălașe de țigani (Documenta Romaniae Historica, B, vol. I).

Ce-i drept, îmi închipuiam ceva de genul acesta, sub patrafir. Dar nu în văzul norodului și-n gura mare. Poate că părintele s-a gândit că ar fi de bun augur dacă s-ar apuca să proclame de pe acoperișurile caselor ceea ce a grăit la ureche, în camerele tainice (ale confesionalului) (Luca 12, 3). Sătul, probabil, să bată apa-n piuă cu fiecare, a considerat că-i mai de folos s-o zică la grămadă. Măcar așa era sigur de-o chestie: nu scapă niciunul neinformat.

Frumos din partea lui să treacă, ca brișca prin untură, peste hotărârile Sinodului constantinopolitan din 1872 – prin care Biserica a condamnat etnofiletismul și, împreună cu el, orice brumă de discriminări și ideologii etnico-rasiale –, călcând bunul-simț în picioare. Că, în definitiv, și gitanii sunt chemați la viața dumnezeiască, doar că se-nmulțesc ca iepurii, iar asta ne cam supără. Și-n caz că nu-i iese pasiența și e frustrat de mama focului, încearcă s-o păcălească, folosindu-se de mijloace străine ortodoxiei creștine, și anume influențează masele cu ajutorul fricii. Astfel că, neizbutind în a-i face pe enoriași să înțeleagă cât de importantă e parturiția (și, adaug eu, creșterea) copiilor, îi sperie prin scenarii viitoare, pe care (datorită balaurilor conștiinței colective) aceștia vor încerca să le evite, împlinind ca orbeții porunca naratorului.

Și în acest mod se calcă libertatea persoanei, de vreme ce se încearcă supunerea voinței individuale dorinței „obștești” a Bisericii (oricare ar fi ea). Iar asta fără a mai socoti că nașterea de copii de care vorbește Apostolul Pavel în 1 Timotei 2, 15 (τεκνογονίας, „a face să vină”, „a aduce în față”, „a da naștere unui copil, unui descendent, indiferent de sex” și tot travaliul purtării în pântece și al educației, până când va fi destul de matur ca să-și poarte singur de grijă) nu o salvează pe femeie de chinurile veșnice. Ea e nevoită, după cum zice mai departe apostolul, să-i facă pe aceștia să rămână (termenul μείνωσιν, „a suporta cu răbdare”, „a accepta fără să obiectezi”, „a îndura fără să cedezi”, „a te conforma la...”, „a continua în...” este la plural, deci se referă la copii, nu la femeie) cu smerenie [cu înțelepciune, cu minte sănătoasă, stăpân pe sine, cumpătat], în credință, în dragoste și în sfințenie. Cu alte cuvinte, mai ai de muncit, de vrei să te mântuiești. Doar nu credeai că Împărăția Cerurilor se cucerește cu una, cu două, măi Mărioară.

Plus că rolul căsătoriei nu este nașterea de prunci. Rolul ei, ca al oricărei activități umane integrate în procesul îndumnezeirii (scopul suprem al vieții noastre), constă în efortul soților pentru dobândirea harului lui Dumnezeu, în încercarea de a-și transforma viețile, plecând de la premisele ființării treimice. Că acest lucru implică și aducerea pe lume a unor suflete, este altă mâncare de post sau de dulce. Sunt destule exemple în istoria Bisericii de sfinți cununați care au avut o căsnicie albă (adică nu au avut relații sexuale). Tot așa cum există sfinți căsătoriți, cu o viață intimă ireproșabilă.

Soiul acesta de dăscăleli ex cathedra știrbesc prestigiul indiscutabil al teologiei ortodoxe și, totodată, duc la derapaje ce pun în pericol sufletele și, evident, viețile cuplurilor creștine. Și cei ce au de suferit din cauza acestor didahii sunt, de regulă, tinerii, cei care, nu de puține ori (din naivitate și iubire sinceră pentru Hristos) ajung să crească, cu silă, patru-cinci copii, numai ca să nu iasă din cuvântul preotului. Și e trist și strigător la cer: pe de-o parte, pentru că nimeni (în cazul nostru, sacerdotul) nu poate să se pună în pantofii altuia, pe de altă parte, fiindcă aici nu ar trebui să se vorbească despre cantitate, ci despre calitate. Iar aceasta din urmă se câștigă atât cu mari resurse spirituale, cât și cu suficiente mijloace materiale. Iar cărțile de sociopsihologie și psihopatologie infantilă vă stau la dispoziție, în ambele sensuri.

Reverendul își drese vocea și ne îndemnă (a doua oară) să îndrăznim, căci «Dumnezeu a biruit lumea». Asta, ca un fel de „Ce-i așa de greu să mai nașteți unul?”

Bunicile înghit în sec, ascoristele se străduiesc să n-aplaude. Întreaga audiență transpiră.

„Mai ales că aveți doar un copil, iar piranda din blocul vecin e-nsărcinată din nou. Și are gemeni”.

(Foto © alexandrupetria.wordpress.com)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

28.

Întrebări în scaunul Tainei Sfintei Spovedanii – de pe net, ca să văd ce mai zice lumea

 

De pe site-ul Crestin Ortodox. RO, (fără „ș”) un fel de articol, în care trei sferturi sunt ocupate de cele 193 de puncte „confidențiale” ale unui îndreptar de spovedanie, pe care spoveditul trebuie să-l parcurgă (cu ochii, mintea și sufletul) înainte de a se așeza sub poala popii.

Nu înțeleg de ce e scaunul tainei, dar... mergem mai departe.

 

La început, autorul postării ne pune-n temă cu rolul acestei liste de păcate și ne introduce în minunatul tărâm al clauzelor iertării lor:

 

a) părerea de rău pentru aceste păcate – ca și când am învârti de lobul urechii și am conștientiza pe loc ce e și ce nu e „păcat”, și pe urmă am fi podidiți cu regretele sincere ale unui văzător de Dumnezeu.

b) hotărârea de a nu le mai repeta – și-n caz că ne hotărâm, ce? primim vreo garanție că n-o să se întâmple din nou?

c) mărturisirea să fie sinceră și completă – aici mi-l imaginez pe avocatul apărării că se ridică-n picioare și obiectează: fapta nu poate fi demonstrată (cum adică sinceră?), iar inculpatul n-are cum să-și amintească toate acțiunile săvârșite (doar dacă cel care se spovedește nu e RoboCop sau R2-D2).

d) preotul duhovnic să dea dezlegarea păcatelor – mulțumim de informație

e) împlinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic – canonul se dă pentru a-l menține pe cel spovedit într-o anumită normă a vieții Bisericii, nicidecum ca o condiție a iertării păcatelor; păcatele mărturisite sunt iertate în taina spovedaniei; iertarea lor nu este coroborată prin îndeplinirea ritualului de îndreptare.

 

Să trecem însă la fișa de inventar:

 

1. Am deznădăjduit în ajutorul și mila lui Dumnezeu.

Evident c-am deznădăjduit. De vreme ce nu pot vorbi cu el ca și c-un om, cum altfel aș putea să mă comport cu o idee pe care n-am văzut-o materializată în ceva sau (și mai de necrezut) în cineva?

 

2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos (păcătoasă) și tot în iad voi merge.

Și-n cazul în care am spus-o, chiar crede cineva că am conștientizat (în esență) ce înseamnă „eu”, „păcătos”, „iad”, „Dumnezeu”...?

 

3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuiește, dacă nu, nu.

Și dacă n-ar vrea, m-aș putea mântui de unul singur?

 

4. Am zis că nu-mi ajută Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu.

Instinctiv, rostim în minte aceste lucruri; și, de fiecare dată, replica divină pare că întârzie.

 

5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, rai, iad. Am îndoiala că există Dumnezeu, rai, iad etc., pentru că nu le-am văzut.

Și de ce ar fi anormal să ne-ndoim de ceva mai presus de simțurile noastre? Adică acel „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24) nu ne spune nimic?

 

6. Am socotit Sf. Scriptură mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptură.

Problema se pune altfel: dacă le-aș crede, m-aș îndoi de existența atotștiutorului și preamilostivului Dumnezeu. Sau poate că unii pot trece ușor peste aceste pasaje biblice:

„Cel ce va grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât” (Ieșirea 21, 16; vezi Marcu 7, 9-13); „Lucrul să ți-l faci în șase zile; a șaptea zi, cea de odihnă, odihnă sfântă va fi ea pentru Domnul; tot cel ce va lucra în ziua odihnei, cu moarte (deci nu cu altceva, n. m.) va fi omorât” (Ieșirea 31, 15); „Omul care va săvârși adulter cu femeie măritată, adică cel ce săvârșește adulter cu femeia aproapelui său, acela să fie dat morții, el, adulterul, dar și ea, adultera” (Leviticul 20, 10); „Dacă fiica unui preot se va pângări prin desfrânare, ea pângărește numele tatălui său: cu foc (ca să fie siguri, n. m.) să fie arsă!” (Leviticul 21, 9); „Nimic din cele blestemate să nu se lipească de mâna ta, ca să-Și potolească Domnul iuțimea mâniei Sale și să-ți dea milă și să se’ndure de tine și să te înmulțească, așa cum li S’a jurat părinților tăi” (Deuteronomul 13, 17); „Iar omul ce se va semeți pân’acolo, încât să nu asculte de preotul care pururea slujește numelui Domnului, Dumnezeului tău, sau de judecătorul care va fi în zilele acelea, omul acela va muri, și [astfel] vei azvârli (vei ridica, vei scoate, n. m.) răul din Israel” (Deuteronomul 17, 12); „De va fi vreo fată fecioară logodită cu bărbat, și cineva o va întâlni în cetate și se va culca cu ea, pe amândoi îi veți scoate la poarta cetății lor și vor fi uciși cu pietre: pe fată o vor ucide pentru că n’a strigat în cetate, iar pe bărbat pentru că a umilit-o pe femeia aproapelui său. Și așa vei stârpi răul din mijlocul tău” (Deuteronomul 22, 23-24); „Iar cel care nu-L va căuta pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, acela trebuie să moară, fie că-i tânăr sau bătrân, fie că-i bărbat sau femeie” (2Paralipomena 15, 13); „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n’am venit să stric, ci să plinesc (să completez, să sporesc, să desăvârșesc, n. m.)” (Matei 5, 17); „Cei ce se află sub jug ca robi să-și socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, pentru ca numele lui Dumnezeu și învățătura (ἡ ẟιẟασκαλία, adică legea cea nouă, doctrina creștină, n. m.) să nu fie blasfemiate” (1Timotei 6, 1); „Slugilor, supuneți-vă cu toată frica stăpânilor voștri, nu numai celor buni și blânzi, ci și celor greu de mulțumit” (1Petru 2, 18) și altele asemenea.

 

7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu.

Depinde cine o face; că de-mi vorbește un  preafericit sau preapocăit ce trăiește din „zeciuiala” Bisericii, fără-ndoială că n-am să-l ascult.

 

8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât aș păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.

Bineînțeles că o să mă ierte; doar e Dumnezeu, nu Curtea Penală de la Haga.

 

9. Am avut gând de sinucidere.

Din moment ce n-am fost întrebat dacă vreau să vin pe lume, de ce n-aș putea să plec când doresc?

 

10. Am fumat. M-am drogat (fumatul și drogurile sunt sinucidere). Am vândut țigări și/sau droguri.

Decât să vând minciuni, prefer prima variantă. Și-n caz că n-am găsit alt loc de muncă, ce era să fac, să demisionez? Îmi remunera Episcopia gestul? Îmi găsea ea alt serviciu?

 

11. Am înjurat. Și de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserică, icoană, candelă, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morți etc.).

Aici ai dreptate, însă prefer așa, decât să sparg ceva sau să-i dau în cap celui pe care-l insult.

 

12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva și n-am plătit.

Dar când toți angajatorii plătesc inuman de puțin (obligându-te să accepți...), nu se pune? Adică ești forțat să mănânci rahat toată viață, iar când te revolți ți se pune-n față foaia pe care ai semnat-o. De parcă ai fi putut să alegi ceva convenbil. Câtă ipocrizie!

„A cumpăra” include o plată. Eventual „am luat ceva și n-am plătit”.

 

13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioși. I-am batjocorit.

Dacă am fi fost toți prim-miniștri sau bancheri, lucrurile ar fi stat altfel.

 

14. Mi-am dorit moartea la necaz.

Parcă am mai discutat despre treaba asta.

 

15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din și din cauza mea, a murit cineva.

Acel „poate” n-are ce căuta aici. Așa am putea să zicem Doamne, dacă am greșit cu ceva de care nu știm sau nu ne-aducem aminte, iartă tu, iubitorul semenilor – ca să n-o lungim atâta!

 

16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu și păcătoșii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare.

Taina suferinței nu poate fi pătrunsă decât de o minte luminată de harul divin. Cum poți să culpabilizezi pe cineva care n-a înțeles acest lucru din x, y, z motive? Răbdarea e unul dintre atributele divinității. A cui e vina că noi n-am primit-o? (...)

 

19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău.

Eu zic că nu-i greșit dac-am jurat c-o să fac ceva reprobabil, însă m-am răzgândit. (...)

 

22. Am vorbit cu mai multe înțelesuri.

Vai, săracii greci! S-a ales praful de polisemia cuvintelor elinești. Da’ stai! Nu e oare limba în care s-au întocmit și sfintele scripturi?

 

23. Am purtat vorba de colo-colo.

Misionarii creștini ce-au făcut? (...)

 

26. Am clevetit, discutat, bârfit, ținut contul altuia. Am clevetit pe părinți, pe preoți.

Între a cleveti și a discuta este o mare diferență, și nu cred că Dumnezeu le-a pus căluș în gură la naștere unora, iar altora le-a dat în dar megafoane.

 

27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l și discutându-l.

Dacă era bun doar de fațadă...

 

28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putință.

OK, pricepui că rostul acestui chestionar privat este de a te face să gândești din exteriorul pătrățelului tău, însă cine poate să ne dea măsura acelui pe cât mi-a stat în putință – Dumnezeu? Unde a fost El când, conștientizând acest lucru (că trebuie să-l ajut pe aproapele, fi’ndcă „pot”), ceva m-a tras îndărăt și mi-a zis Oprește-te!? De ce acel ceva a fost mai puternic decât El? (...)

 

38. Am presupus, bănuit pe alții.

Și de ce n-aș fi făcut-o? Nu i-am acuzat încă.

 

39. Am fost iscoditor, iscoditoare.

Apăi nu toți s-au născut atotcunoscători ca Iisus Hristos. (...)

 

44. Am ascuns în casa mea lucruri străine.

Și...?

 

45. Am găsit lucruri străine și, știind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.

Pentru că erau uneltele cu care Xsulescu săvârșise acte înfiorătoare, și m-am gândit c-ar fi mai bine dacă ar rămâne la mine. (...)

 

48. Am ascuns furtișagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat.

Nu văd care e problema. Că acel obiect a fost ciordit de la cineva nu exclude posibilitatea ca acel cineva să-l fi sustras mai demult tocmai de la cel care m-a rugat să-l dosesc la mine-n garaj. Plus că poate a manglit de la bogați și vrea să dea la săraci. (...)

 

53. Am înșelat statul, depunând declarații de venit false.

Câți dintre sacerdoți (nu mă refer la cei protestanți, deoarece ei nu cred în taina spovedaniei) slujesc duminică de duminică cu buzunarele pline, deși în declarația lor de venit e liniște, pace și modestie? Câte episcopii le urmează exemplul? Câte mănăstiri?

 

54. Am moștenit cu bună știință avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea.

De fapt n-am făcut deloc: pentru că avutul nu era mare, păcatele au fost mici, prefer să-mi fac pomană cu cineva din câștiguri cinstite...

 

55. Am dat sau am luat șpagă (mită).

Personal, am vrut să-i tai degetele doctorului, însă nu era altul care să mă opereze. (...)

 

58. Sunt necumpătat(ă) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.

Depinde: pentru unii a trăi în huzur înseamnă a-ți cumpăra gel de duș și a-l utiliza în fiecare zi.

 

59. N-am ajutat biserica și pe săraci după putere.

Dar Statul, cel care, lună de lună, ne bagă mâna-n buzunar pentru te miri ce taxe și impozite, ce face?

 

60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat.

Ceea ce pentru unii este păcat, pentru alții e binecuvântare; mă gândeam la Kati, unguroaica de la nonstop, care dă pe datorie.

 

61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoțul care caută să fure, curvarul care caută femeie etc.).

E de la sine-nțeles; doar suntem oameni civilizați. (...)

 

67. În timpul rugăciunii mă gândesc la altceva.

Eu mă rog pentru „altceva”.

 

68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mișcat de colo-colo prin biserică.

Referitor la foit, se mai întâmplă, însă conversația din timpul slujbei a izvorât din dorința imperioasă de a dialoga cu cineva; căci serviciul divin era din cale-afară de anost: formalismul și slujitorii pe care-i știm. Vorba aceea: dacă nu reușim să povestim cu Dumnezeu, măcar între noi să mai schimbăm o vorbă. (...)

 

72. M-am amețit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am și vărsat după aceea.

În loc să-mi dai o aspirină, vii cu texte d’astea.

 

73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul.

Ei, chiar deasupra tuturor, nu; dar poate peste jumătate. (...)

 

78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu.

Mă încred în Dumnezeu, așa cum și Dumnezeu se bizuie pe mine.

 

79. M-am crezut mai bun(ă), mai credincios(oasă) ca alții, socotindu-i pe ei mai răi, proști, necredincioși etc.

În fața lui Dumnezeu suntem toți egali. În fața semenilor, niciodată.

 

80. Am râs de păcatele și defectele altora. Și de faptele lor bune am râs.

Eu fac haz și de mine. Ș’am impresia că și Hristos a râs în barbă de câteva ori – Marcu 2, 16-19; 10, 17-21 și tot ce implică comicologia vetero și noutestamentară. (...)

 

84. N-am ținut cele 4 posturi de peste an.

Fiecare cu bucătarul lui. (...)

 

94. M-am împreunat cu soțul (soția) de mai multe ori în 24 de ore.

Slavă Domnului, încă pot!

 

95. M-am împreunat cu soțul (soția) în diferite poziții, ca animalele.

După câte știu, animalele (mă refer la dobitoacele de la noi, nu la cele din pădurea ecuatorială) o fac în cel mult trei poziții. Care-s alea „diferite”, de parcă am vorbi de o sută? Plus că mi se pare o tâmpenie să crezi că actul zămislirii și al (deloc) simplei legături sexuale dintre doi inși pot fi știrbite (din punctul de vedere al unei așa-zise legis divinae ad coitum) de poziționarea artistică a ciolanelor. (...)

 

98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de același sex. (...)

Referitor la relațiile lipsite de frână fie cu unii, fie cu alții, propun o analiză a scrierilor Sfinților Părinți privind starea „genitală” de dinainte de căderea protopărinților și noțiunea de „îndumnezeire”. Recomand lucrarea lui Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și Mediator, din care am să citez următoarele:

„Sfântul Maxim consideră procrearea prin relație sexuală ca fiind introdusă de providența dumnezeiască după căderea omului și trage concluzia că un alt mod de procreare trebuie să fi fost rânduit pentru om înainte de cădere”. „Sfântul Grigorie de Nyssa credea într-o absență a sexualității la omul primar, și o considera rezultat al păcatului” (p. 411). „Distincția dintre bărbat și femeie a fost adăugată creației originare (sau mai bine spus: ideale) a omului «după chip», căci în Hristos – care este Chipul – nu este «bărbat sau femeie» (Galateni 3, 28). Concluzia este că în Paradis nu exista căsătorie”. „Convingerea Sfântului Grigorie este că pasajul de la Mt. 22: 30 arată că oamenii sunt chemați să trăiască fără să se căsătorească, precum îngerii, căci așa trebuie să fi fost «dintru început». Și cum îngerii sunt mulți, Sfântul Grigorie trage concluzia că relația sexuală nu este o condiție necesară pentru multiplicitate” (p. 413).

Cu toate că alegațiile Părinților (în ansamblu, nu doar cele prezentate aici) par să fie niște interpretări spiritualizate ale unor elemente concrete, granița n-a fost încă (și nu va putea fi) trasată. Așa că, atracția bărbaților pentru „ciocane” și a femeilor pentru „păsărele” pot fi ecourile unor voci ancestrale îmblânzite de religie, pe care, momentan, numai psihologia abisală încearcă să le recupereze. (...)

 

100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasă, călugăr, călugăriță.

Introduce o subțirică diferențiere ierarhică. Înțeleg că preoția universală (1Petru 2, 5) nu e totuna cu cea sacramentală (Ioan 20, 21-23), însă totuși... (...)

 

104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorțat de ea.

E foarte frumos că i-ai găsit rimă, dar cum poate să mai fie „a mea”, de vreme ce divorțarăm? Și ce importanță are că i-am umezit șnițelul în răstimpul căsniciei sau după? (...)

 

106. Ca naș (nașă), m-am căsătorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei.

Prima situație, treacă-meargă. Îns-a doua...? Atâta timp cât nu e vorba de rude de sânge...?

 

107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserică (cununia a 4-a este păcat).

E vina mea sau a oficiantului? Eu nu l-am silit, el a primit banul... (...)

 

113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casă poze, statui cu prostii.

Le observ după fiecare slujbă de duminică: mâinile fine ale astrologilor, hidratate cu deferență de buzele adoratorilor.

 

114. Am vorbit prostii.

Ei, na cine și-a găsit!... N-oi fi nici primul, nici ultimul. (...)

 

118. Am mințit. Am obiceiul să mint mereu.

Spune-i asta unui absolvent de Teologie, care nu are altă alternativă decât să stea acasă, pe banii părinților, sau să muncească printre rafturile din Kaufland. Dar spune-i-o în ziua interviului pentru post. De fapt, zi-le-o tuturor licențiaților umaniști din România.

 

119. Îmi place să „înfloresc” lucrurile și poveștile.

Scriitor fiind, sunt interesat de reacțiile sincere ale personajelor. (...)

 

122. Am lipsit de la biserică în duminici și sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deșarte, am fost la târg etc.

Am fost la muncă. Patronu-i patron... Dumnezeu strânge din umeri.

 

123. Dacă am fost la biserică, n-am dat pomelnic și n-am aprins lumânări.

Pomelnicul ca pomelnicul, însă lumânările pentru creștinii răsăriteni sunt ce au fost indulgențele pentru cei apuseni; ca să nu mai pomenim (da’ dacă tot vorbirăm despre pomelnice, iaca o facem) de afacerile profitabile ale Bisericii Ortodoxe Române (că la alții în ogradă n-am ajuns să mă uit), bazate pe industrializarea acestui obicei parafinic. (...)

 

131. N-am mulțumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.

De cele mai multe ori îi sunt recunoscător, însă ș-atunci nu-s 100% sigur c-a fost el.

 

132. Am făcut glume, bancuri cu și despre cele sfinte.

Adică am șăguit pe seama a toată făptura? Iarăși începem cu diferențieri...

 

133. M-am machiat, rujat, vopsit la păr, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brățări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul.

Orice acoperământ al omului, fie că e o haină, un pantof sau un fond de ten, nu-i învelește corpul, cât îi dezvelește sufletul – acea suflare de viață ce nu se rușina de goliciunea primilor purtători, acel chip al lui Dumnezeu din noi care-și caută neîncetat Creatorul, deci o reacție perfect naturală: „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceți spre pofte” (Romani 13, 14). „Căci câți în Hristos v’ați botezat, în Hristos v’ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27). În consecință, propun să umblăm toți în pielea goală.

 

134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca să atrag bărbații.

Știu cum este pentru un bărbat când simte nevoia unei partenere, dar să vorbesc în numele unei femei mă depășește. Fiecare face ce poate pentru a-și întemeia o familie (a atrage bărbați nu e o culpă, ci un dat biologic); și nu orice jupă scurtă pică singură, cum nu orișice poală cu împământare miroase a smirnă.

 

135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtășit.

Trebuie explicat de ce aceste ticuri (motorii) sau acțiuni (convulsive, reflexe) necesită o spovedanie. Ce semnificație au Sfintele Daruri și ce putem face dacă am sputat/flegmat/vomat după ce ne-am cuminecat.

 

136. M-am mâniat și nu mi-a trecut îndată, ci am ținut mânie.

Ei, na, că m-o fi cronometrat Dumnezeu. Este de apreciat că am iertat, la urma urmelor. (...)

 

139. N-am tămâiat și stropit casa cu agheasmă cel puțin o dată pe lună.

Nu-i de ajuns că vine popa o dată-n an și le face p’amândouă?

 

140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.

Treaba cu iertarea stă cam așa: Dumnezeu iartă, oamenii uită. (...)

 

142. N-am aprins candela la rugăciune, în duminici și sărbători.

Săracii sfinți din închisori! (...)

 

144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică.

Ba da, am făcut una mare înspre lăcaș, și apoi am zis: Doamne Iisuse Hristoase, iartă-i pe popii ăștia, că nu știu ce fac! (...)

 

147. M-am împărtășit la un preot, fiind legat de altul.

Înseamnă că ceea ce la un cleric dă cu minus, la altul dă cu plus. E problema lor. Eu am mărturisit aceleași scăpătări.

 

148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserică, atunci când am avut ciclu.

Terminați odată cu semitismele astea! Menstruația nu mai e de mult o necurăție în ochii lui Yahweh, ci modul (lăsat de Dumnezeu, nu de Scaraoțchi) prin care organismul femeii se pregătește pentru o eventuală sarcină și, dacă muierea va dori, pentru aducerea pe lume a unei noi vieți.

 

149. Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârșitul slujbei fără motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă.

Vezi Matei 20, 1-16.

 

150. N-am crescut copiii și finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învățat poruncile lui Dumnezeu. I-am învățat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească.

Frica de Dumnezeu este o virtute (un dar al Duhului), pe care Sântul îl oferă oricui i-l cere (în primul rând, dacă vrea). Nu confundați teama divină (fie că e cea din credință - a slugilor netrebnice, cea din nădejde - a argaților destoinici care-și așteaptă simbria sau cea din iubire - a fiilor) cu proiecția voastră mintală despre Doamne-Doamne, și despre ce ar zice el c-ar trebui făcut.

 

151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persistă în greșeli.

Nu orice sancțiune este echitabilă. Aici e o taină, pe care doar rugăciunea curată o poate pătrunde.

 

152. Nu am ascultat de părinți atunci când m-au învățat de bine.

Și asta e cu cântec. (...)

 

156. M-am împărtășit după ce am avut necurăție în vis.

Depinde ce fel de poluție. Dacă ai consimțit în vis să compostezi bilete cu vreo duduie, se pune. Însă-n cazul în care nu ai visat și te-ai trezit cu chilotul ud, e rezultatul unui act fiziologic, datorat (deseori) abstinenței sexuale, și poți să te cumineci. (...)

 

158. Ca femeie, n-am făcut molitfele la o zi, 8 zile și 40 de zile după naștere. Am intrat în biserică înainte de a trece 40 de zile. (...)

E foarte interesant că femeia se mântuiește prin naștere de copii (1Timotei 2, 15), dar după ce-i naște devine automat necurată și trebuie să i se citească anumite rugăciuni de reintrare în sânul Bisericii, de parcă ar fi apostaziat: „curățește-o de întinăciunea trupească...”, „cu frică chemăm numele cel sfânt al împărăției Tale... și iartă pe roaba Ta aceasta (N) și toată casa în care s-a născut pruncul... iartă și pe cei ce s-au atins de dânsa...”, „și o curățește pe ea [moașa care ridică pruncul, n. m.], care vine la Biserica Ta spre curățire...”.

Rugăciunea pentru celelalte femei care stau în ajutor: „Doamne Dumnezeul nostru, Care despre vietățile cele din vasul cel ca o masă de pânză, lui Petru Apostolul ai zis: «Cele ce Dumnezeu a curățit, tu nu le spurca». Și toate cele spurcate și necurate, poruncit-ai curate să fie, Însuți binecuvintează și sfințește pe aceste roabe ale Tale [care fuseseră purificate de Domnul, n. m.], care au ajutat nașterii roabei Tale (N), și le învrednicește pe dânsele a intra neîntinate în sfântă Biserica Ta...” (Molitfelnicul necenzurat, varianta online).

Adaug spre deretecare un mic fragment din Constituțiile Apostolice, ediția online, versiunea lui William Whiston (traducere liberă din engleză): „Acum, dacă sunt persoane ce țin [păstrează] ritualurile [cutumele] iudaice referitoare la gonoree [curgeri de sămânță, în general, chiar și-n timpul zilei] și poluții nocturne, și la relațiile conjugale legiuite [de Vechiul Testament]; să-i lăsăm să ne spună dacă, în acele ore sau zile când suferă [li se-ntâmplă] astfel de lucruri, ajung să nu se roage, sau să n-atingă o carte sacră [manuscrisele Noului Testament în formare], sau să nu participe la Euharistie [Frângerea Pâinii, Liturghie]? Și dacă recunosc că-i așa, este clar [evident, limpede] că ei sunt lipsiți [goi, nelocuiți] de Duhul Sfânt, care rămâne [continuă să fie, stăruie] mereu în cei credincioși. (...) Pentru că nici relațiile sexuale legiuite, nici nașterea de prunci [sensul e mai larg: a rămâne gravidă, a purta o sarcină, a naște], nici purgația menstruală [la femei], nici poluțiile nocturne [la bărbați] nu pot murdări [perverti] natura [firea] unui om sau să-l despartă de Duhul Sfânt. Doar răutatea [ferocitatea, depravarea] și practica nelegiuită [deprinderile rele, neconforme cu legea divină] pot face aceasta. Căci Duhul Sfânt locuiește [rămâne, dăinuiește] mereu cu cei care se lasă purtați [influențați, stăpâniți] de el, atâta timp cât sunt vrednici [capabili să se mențină în limitele judecății harice]” Book VI. Concerning Schisms, Chapter XXVII - Of some Jewish and Gentile observances, (p. 131).

 

159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat așa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială.

În cazu-n care este fără voia persoanei în cauză, nu văd unde e vina. Cât despre rugăciunea specială, consultă mai întâi un medic și roagă-te, și singură, lui Dumnezeu. În acele momente, chiar dacă s-ar ruga Arsenie Boca pentru tine, rugăciunea ta va ajunge prima la urechile Părintelui Ceresc. Pe urmă poți merge la popă. (...)

 

162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat.

Biserica nu are o poziție oficială legată de această problemă, ci își dă cu presupusul, bazându-se pe câteva citate biblice și pe opiniile unor părinți duhovnicești. Aceasta ar fi următoarea: E drept că pruncii nebotezați nu pot primi nume (căci acesta li se dă la botez) și, prin urmare, nu pot fi pomeniți la proscomidie sau la alte slujbe (chiar și la înmormântare; deși, de cele mai multe ori, stă la latitudinea sacerdotului oficiant dacă-i rostește numele sau nu, iar dac-o face, în cadrul cărei slujbe se va întâmpla acest lucru: ceremonia pentru creștini sau, prin pogorământ, trisaghionul și rugăciunile de iertare ca pentru sinucigași) – și, astfel, e foarte probabil să ajungă la gheenă (Marcu 16, 16; Ioan 3, 36; Faptele Apostolilor 2, 38).

Însă, cu toate că o ființă ce nu-i conștientă de acțiunile sale nu poate fi trimisă direct în Infern, ea nu merge nici în Rai, pentru că a moștenit înclinarea spre greșeli, urmare a păcatului originar. E posibil ca toți cei avortați (cu voie sau fără) să aștepte – într-un colțișor ferit de Iad, împreună cu alții, cum ar fi cei care n-au fost în deplinătatea facultăților mintale (și cine poate spune că este?) – ultima zi din această cetate terestră și prima din cea extraterestră. Adică îi înmormântăm cu psalți și alai pe unii care au trăit – Vai, să nu judecăm! – „creștinește”, dar pe cei care n-au apucat nici să gângurească îi trimitem la groapă, cu gândul că și-au pierdut șansa de mântuire.

Strecurăm țânțarul și înghițim cămila. Tipic românesc – aș zice –, dacă n-aș ști că aceasta este învățătura întregii Biserici. Poate că la papistași o fi altfel, însă nu bag mâna-n foc. Există și excepții, categoric. Aceasta ar fi una dintre ele: „În secolul trecut, Mitropolitul Filaret al Moscovei, după ce i-a retras dreptul de a sluji unui preot ale cărui beții deveniseră scandaloase, a început să aibă coșmaruri în care niște siluete se contorsionau și se văitau. Inspirat de Sfântul Serghie, l-a chemat pe preot și l-a cercetat. Acesta a sfârșit prin a-i mărturisi că, dezgustat de sine din cauza viciului său, fusese ispitit să se sinucidă și, de atunci, a început, în cunoștință de cauză, să se roage, de fiecare dată când săvârșea Euharistia (bănuiesc că se referă la Proscomidie, n. m.), pentru sufletele celor care s-au sinucis. Mitropolitul văzuse în visele sale aceste suflete, lipsite acum de mijlocitorul lor. Filaret l-a trimis din nou în parohia sa cerându-i să continue această rugăciune” (Olivier Clément, Trupul morții și al slavei, p. 119).

Așteptăm ca potcaposinodalii noștri să facă asemenea. Dar printr-un act oficial, să se dumerească și nărozii. (...)

 

165. Am lăsat nefăcută sfeștanie în casă mai mult de un an de zile.

Dacă m-am spovedit cum trebuie și m-am împărtășit, e-n regulă. Nu cred că rugăciunea prezbiterului și apa sfințită fac mai mult decât ar fi putut să facă Hristos.

 

166. Am făcut jocuri și râsete la priveghiurile de morți.

Pentru că n-am înțeles această mare taină a vieții. Ne-am jucat așa cum a făcut-o și Biserica când a scos înmormântarea din rândul sacramentelor. La fel cum a procedat și cu tunderea în monahism, cu binecuvântarea apelor la Epifanie (de Bobotează), cu ungerea monarhului... (...)

 

170. Am în casă, am citit cărți sectare. Am fost la adunări de sectanți, i-am primit în casă.

Toate scrierile sunt „sectare”, de la tăblițele de argilă ale sumero-babilonienilor până la articolele din Evenimentul Zilei. E în firea noastră să „secționăm” firul în patru și să alegem ce ne place. Că și alții preferă același lucru, asta e. Iar despre primirea sectarilor în locuința noastră, nu pot să zic decât că acesta nu-i un gând hristic, ba, din contră, demonic. „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, întocmai faceți-le și voi lor” nu vă spune nimic? (...)

 

173. Am dat anafora pe jos.

Și dup-aceea am băgat-o-n-gură. Care-i problema?

 

174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în funcție de cele ce visez.

„Iar ei au răspuns: «Am visat câte un vis și nu-i nimeni să ni-l tâlcuiască». Iosif le-a zis: «Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu? Așadar, spuneți-mi-le mie!»” (Facerea 40, 8); „Și pe când ședea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui a trimis la el zicând: Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că astăzi mult am pătimit în vis din pricina Lui” (Matei 27, 19).

 

175. Am cântat și am ascultat cântece lumești și sectare.

Decât o Liturghie pe aranjamentul lui Trifon Lugojan, mai bine un The Best of  J. S. Bach.

 

176. Am jucat și am mers la discoteci și alte petreceri anormale.

De ce ar fi anormale o întâlnire cu prietenii și niște alunecări de șold? (...)

 

179. M-am mascat.

O fac de fiecare dată când ajung la serviciu. (...)

 

182. Am intrat în Sfântul Altar.

Recunosc.

 

183. Am moștenire și n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.

Nu mi-au cerut acest lucru, n-am crezut că era necesar și, se pare, că n-au avut nevoie. (...)

 

185. Am luat anaforă și agheasmă, deși mâncasem sau băusem apă după miezul nopții.

Să fim serioși! Astea sunt superstiții, nu revelări divine. (...)

 

187. Nu m-am rugat totdeauna cu fața către răsărit.

Nici acuma nu o fac.

 

188. Am dat importanță mai mare celor trupești decât celor sufletești.

Vă rog, un tabel cu cele trupești, și-un altul cu cele sufletești, însemnătatea fiecăreia în raport cu mine, și, -n partea de jos, autograful lui Dumnezeu Tatăl și parafa Sfântului Duh. P’ormă mai vorbim.

 

189. În loc de a mă împăca cu aproapele, l-am tras la judecată.

Spune-le-o mamelor și taților care, din vina unora de-alde Ion Iliescu, și-au pierdut copiii la Revoluție.

 

190. Nu mi-am iubit soțul (soția) ca pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate.

Ba, tocmai c-am iubit-o în acest fel, a comis-o de atâtea ori. (...)

 

192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învățat pe cel nepriceput.

Dacă m-aș apuca să-i educ pe toți care au trebuință, nu mi-ar ajunge o viață.

 

193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post.

Hristos a zis să dăm. N-a specificat și zilele.

 

La final, doar două remarci:

 

a. Mi se pare ciudat că Adam și femeia sa trebuiau să se ferească de un singur lucru, să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, iară nouă, cei restaurați prin jertfa hristică, să ni se ceară atât de mult.

b. În această taină a Bisericii, numită spovedanie, mi se pare mai important să ți se descopere câte ceva din misterele vieții (Ioan 16, 13), decât să vii și să-ți descarci „conștiința”. Dac-ar fi fost atât de simplu, Dumnezeu ar fi instituit psihologia, în niciun caz preoția.

 

P.S. Acum, când am terminat de rescris, observ că în data de 31. 12. 2015, ora 11:50, o anume D. C. a lăsat un comentariu: „e frumoasa intentia articolului, dar lista de pacate este incompleta”.

N-am ce zice. Mă-nclin. Noapte bună, creștini!

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

27.

       Matei 7, 1-2: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați, cu aceea veți fi judecați; și cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura”.

Ca multe dintre cuvintele Mântuitorului se adresează atât evreilor (care-i judecau pe cei din alte popoare, păgâne în viziunea lor), cât și omului, în general, fiind o tendință imanentă comportamentului uman. Limanul? Se presupune că ar fi (valabil pentru toate criteriile, rânduielile – exceptând poruncile! – mesianice) în duhul discernământului, în capacitatea de a ști ce e bine și ce e rău, în căutarea acestei stări, în „revendicarea” acestei dispoziții. Altfel, orice decizie luată poate să ne învinovățească mai mult decât să ne-ndreptățească. E nevoie (permanent) de o reîntoarcere la Duhul Dreptății și al Adevărului, pentru că problemele se rezolvă în Duh, cu sprijinul Legii. Spiritul eliberează, Litera încătușează. Perspicacitate și discernere, deci.

 

Matei 10, 16: „...fiți dar înțelepți (ageri la minte, prudenți) ca șerpii și blânzi (nevicleniți, simpli, neamestecați în gândire, în sensul lui Matei 5, 37) ca porumbeii”.

Inteligența este evocată din nou. Cu toate acestea, ni se spune să fim precum copiii, că, de nu, vom intra în Împărăția Cerurilor la Paștele Cailor – Matei, 18, 3. Pe lângă apanajul cunoscut al pruncilor: candoare, supunere, credulitate, nepretențiozitate..., stă aptitudinea inerentă oricărui puradel de-a fi într-o continuă scrutare a ineditului, de a nu se mulțumi (ființial vorbind, în sensul unei insațietăți gnoseologice) cu ceea ce are. Deziderat care, pentru cei mai mulți dintre noi, se va dezamorsa odată cu intrarea în etapa maturității: găsirea unui loc de muncă..., soție..., odrasle... – devenirea întru cetățenie a individului.

 

Matei 24, 15: „Deci, când veți vedea ceea ce s-a spus prin Daniel prorocul, urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt...” – ei, cam pe-atuncea cică ar veni sfârșitul.

Despre urâ... (de la ură) ciunea (detestarea, duhoarea, necurăția) pustiirii (sărăcirii, mâhnirii...) s-au zis multe: tentativa lui Antioh al IV-lea Epifanes de a-i opri pe evrei să-și practice Legea și de a le impune datinile elinești, statuia lui Zeus Olympios ridicată deasupra jertfelnicului arderilor-de-tot din Templul iudaic din Ierusalim, slujirea idolească a unora dintre israeliți în acel templu (1Macabei 1, 2Macabei 6) și, prin extensie în Noul Testament, orice serviciu bisericesc ieșit din tradiția principiilor divine revelate, cu un posibil rezultat vizibil în 2 Tesaloniceni 2, 4. Cei ce batjocoresc sfintele taine ale Bisericii nu fac decât să grăbească nașterea unei forme pervertite de închinare (și, implicit, făurirea unui Dumnezeu după chipul și asemănarea lor) sau sosirea lui Antihrist; răstignirea lui Iisus Hristos, asediul Ierusalimului din anul 70, o nouă distrugere a Ierusalimului înainte de Cea de-a Doua Venire și cine mai știe câte.

Ca să fiu și puțin cinic, adaug, la cele spuse, că urâciunea pustiirii a sosit deja: momentul acela când te așezi în fața televizorului (altarul vieții noastre) și te uiți fie la știrile de la ora 5, fie la o țurcă între Selecționata României de Fotbal și oricare altă echipă.

Această sintagmă poate să indice tocmai refuzul multora (Matei 24, 12) de a urma pornirii interioare a orișicărui om ce și-a păstrat „copilul” din el: de a nu fi preocupat de ceea ce e original, de a nu fi interesat de neîntrerupta prospețime a dragostei divine, ce ni se descoperă în tot ce ne-nconjoară. Când legea lui Dumnezeu din noi este viciată, apare și fărădelegea socială (Matei 24, 12), anarhia.

Sau poate la fel de bine să ne avertizeze în ceea ce privește abominabila lege pro pedofilie, care plutește-n aer.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

26.

Crâmpeie din Cântarea Cântărilor:

 

„Săruta-m-ar cu sărutările gurii lui

căci sânii tăi [sunt] buni, mai presus decât vinul

Regele m-a dus în iatacul lui

Să ne bucurăm și să ne veselim de tine

Vom iubi sânii tăi

Neagră sunt și frumoasă

Spune-mi, [tu] cel pe care îl iubește sufletul meu

pe unde îți paști [turma], pe unde o culci la amiază

Iepei mele, [cea] între carele de luptă ale lui Faraon

te-am asemănat, pe tine, iubita mea

Obrajii tăi, ca turturelele

Gâtul tău, ca lănțișoarele

Am dorit umbra lui și m-am așezat

iar rodu-i [e] dulce pe cerul gurii mele

Ce frumoși s-au făcut sânii tăi, sora mea, mireasă

ce frumoși s-au făcut sânii tăi de la vin

Grădină închisă, sora mea, mireasă

Ridică-te, vânt (...) suflă peste grădina mea

să curgă miresmele mele

să se ridice iubitul meu spre grădina sa

și să-i mănânce roada

M-am dezbrăcat de cămașă

M-am ridicat să-i deschid

Cât de frumoși îți sunt pașii în sandale

Unduirile coapselor tale...

Buricul tău...

Pântecele tău...

Amândoi sânii tăi...

Gâtul tău..., ochii tăi...

Vino, iubitul meu, să ieșim în câmp

Acolo îți voi da sânii mei

De ce nu ți-a fost dat să fii frățiorul meu

alăptat la sânii mamei mele?

Dacă te-aș fi găsit afară, te-aș fi sărutat

și nimeni chiar nu m-ar fi disprețuit

Avem o soră micuță și încă nu are sâni:

ce vom face pentru surioara noastră

în ziua în care se va grăi despre ea?”

 

Sunt curios cum ar comenta elevii unei clase de-a XII-a aceste versuri. Da’ de ce să ne limităm la ei? Ce ar zice oare babele acelea murdare pe picioare ale lui Petre Țuțea, care, slujbă de slujbă, stau prosternate în fața icoanei Maicii Domnului?

Cât despre Sfinții Părinți, ei o țin pe-a lor: săruta-m-ar cu sărutări..., doleanța Bisericii de a-i fi blagoslovită gura prin umplerea ei cu învățătura care iese din orificiul bucal al Mirelui (Iisus); mireasa, sufletul omului, Biserica; iatacul regelui, starea beatică din 2Corinteni 12, 2-4; coapsele, una dintre virtuți; amândoi sânii tăi..., cele două testamente; să fii frățiorul meu, relația dintre soră și frate nu este numai una afectivă, ci și de „sânge”, întru care cei doi împărtășesc aceleași bunătăți ale Sfântului Duh, fratele – Hristos, care s-a deșertat pe sine, născându-se om, hrănindu-se de la sânii unui muritor, sora – omul, natura umană, Biserica, care s-a ridicat, în dragostea sa față de Mire, mai presus de dorințele carnale; te-aș fi sărutat..., revărsarea spontană a sufletului omului îmbisericit către Mântuitorul său etc.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

25.

Din ceva carte de predici: „Ioan Gură de Aur observă că Hristos nu Se folosea încontinuu numai de învățătură sau numai de semne, pentru că de fiecare dată le combina, astfel încât acestea să ducă spre mântuire. Prin urmare, uneori Își făcea învățătura demnă de crezare prin semne, iar alteori, încerca să intensifice folosul semnelor prin învățătură. Așadar, atât minunile, cât și învățătura Sa aveau caracter soteriologic”.

Însă preoții, pástorii, episcopii și cei asemenea lor, în calitate de urmași și chipuri ale Mântuitorului, cum le asortează?

Dacă în Noul Testament umbla vorba că: Domnul lucra împreună cu ei și întărea cuvântul prin semnele ce urmau – Marcu 16, 20, Ei cu îndrăznire grăiau întru Domnul, Cel Ce pentru cuvântul harului Său dădea mărturie făcând semne și minuni prin mâinile lor – Faptele Apostolilor 14, 3, Împreună cu ei mărturisea și Dumnezeu prin semne și minuni și prin felurite puteri și prin daruri ale Duhului Sfânt împărțite după voia Lui – Evrei 2, 4, acum se aude că slujitorii Domnului țin conferințe, scot cărți, merg în excursii, renovează biserici și apar la televizor ca să tragă un grabnic semnal de alarmă în privința legiferării parteneriatelor civile și, bine’nțeles, a „căsătoriei între homosexuali”.

Oricât ar drege busuiocul, lucrurile sunt limpezi ca apa sfințită: ori grația hristică s-a desprins de ei ca un plasture sătul de rană (ceea ce ar ridica unele probleme de ordin dogmatic), ori vitejii din amvoane au uitat să slujească aproapelui, iar Dumnezeu, delicat din fire, i-a lăsat în legea lor (ceea ce ar tulbura alte chestiuni doctrinare).