(2) Psalm

M-ai părăsit suflete al meu iar gândurile

Mă apasă. Nu mai au loc

Unde să le pun? Ce să fac cu ele?

Cel puțin cu tine știam o treabă: le aruncai într-o cutie

Și le trimiteai înapoi. Eu lingeam timbrul

Tu puneai ștampila

 

Curând fac trei’ș’cinci dar ție ce-ți pasă?

Norocul încă nu m-a ajuns. Nici minimul pe economie

Cu doar doi ani vechime nu-ndrăznesc să visez la pensie

Așa că visez c-o să vii să ne luăm zborul

Și-o să muncim la negru pentru cine oferă mai mult.

(Foto © flickr.com, Bill Vaccaro)

(1) Psalm

Ia aminte suflete al meu la aceste slove

 

Vara a trecut iarna este lungă

Nimănui din familia mea nu-i place să spele vasele

Poate că la tine lucrurile stau altfel

 

Eu tot le zic să toarne apă peste ele

Să cumpere din timp detergent

Sau măcar să m-anunțe c-o oră nainte

Că merg eu

Și aduc și rest

 

Copacii sunt la locul lor. Semafoarele la fel

Borne cardiace pentru generațiile viitoare

Mașinile își croiesc drum. Se întorc camioane

Odraslele cresc într-un raion cu dulciuri

Tu cauți soluții de curățat oale și ulcele

 

Două rafturi mai jos lângă CITIȚI CU ATENȚIE

Stă un Domn care – ca polițistul din intersecție

Îți face semn să traversezi

Ș-apoi fluieră

 

Credeai că-s la reducere?

Mai uită-te o dată

 

Întinzi mâna spre clanță

În spate vocile își continuă trăncăneala

Al naibii vifor!... A naibii umbrelă!...

Motive de ceartă cu nevasta

 

Fiii lui Radu trag labradorul de urechi

De după colț fiii lui Flore o să-ți sperie pisica

Fiii lui Cip și-a’ lu’ Serj

Nici ei reușiți

 

Aprinzi lumânările. Stingi lumina

Hai toată lumea! Faceți liniște!

Suflă!

 

Și-n întuneric când părea că-i gata

O scânteie rătăcită prin buclele păpușii ți-a șoptit

Că – deși ești prea bătrân pentru rahatul ăsta

Nu meriți altceva.

(Foto © flickr.com, Kookoo sabzi)

Piatră. Charles Simic

Du-te într-o piatră

Aceea ar fi calea mea.

Lasă pe altcineva să devină o turturea

Ori să scrâșnească cu dintele unui tigru.

Sunt mulțumit că-s o piatră.

Din afară piatra e o ghicitoare:

Nimeni nu știe cum s-o dezlege.

Totuși pe dinăuntru, tre’ să fie răcoare și liniște

Chiar dacă o vacă calcă pe ea cu toată greutatea,

Chiar dacă un copil o zvârle-ntr-un râu;

Piatra se scufundă, încet, neperturbată

Pe fundul râului

Unde peștii vin ca să ciocănească-n ea

Și s-asculte.

Am văzut că ies scântei

Când două pietre sunt frecate,

Deci poate că-n cele din urmă nu-i beznă înăuntru;

Poate că există o lună mijind

De undeva, ca de dup-un deal –

O geană de lumină cât să se deslușească

Scrierile ciudate, hărțile-stelare

De pe pereții interiori.

(Foto © flickr.com, ♡ Anouc ~)

Furculița. Charles Simic

Acest obiect ciudat tre’ să se fi târât

Direct din iad.

Seamănă cu laba unei păsări

Purtată-n jurul gâtului de un canibal.

În timp ce o ții în mână,

În timp ce o-nfigi într-o bucată de carne,

E posibil să-ți imaginezi restul păsării:

Capul ei care ca pumnul tău

Este mare, chel, lipsit de cioc și orb.

(Foto © flickr.com, Ayngelina)

Locul. Charles Simic

Vorbeau despre război,

Masa încă nedebarasată în fața lor.

Peste drum, prima fereastră

A serii era deja aprinsă.

El ședea, cocârjat, liniștit,

Copleșit de vechea teamă...

Întunecându-se. Ea s-a ridicat ca să ducă farfuria –

Acum neplăcut de albă – în bucătărie.

Afară pe câmpuri, în pădure,

O pasăre vorbea în proverbe,

Un Papă a ieșit ca să se-ntâlnească cu Attila,

Șanțul pentru plutonul său era gata.

(Foto © flickr.com, Florian106)

Lubenițe. Charles Simic

Verzi Buddha

În standul de fructe.

Mâncăm zâmbetul

Și scuipăm dinții.

(Foto © flickr.com, Michelle)

[Era la-nceputul zilei...]. P. P. Pasolini

                                  marți, 5 martie (dimineață)

Era la-nceputul zilei, cu câteva clipe nainte,

o lumină veche, murindă, și-acum

iată albastrul unui golf din Sud,

în gerul vântului de Nord, o zi

ce ajungea numai s-o aflăm, era peste noi.

Splendid îndepărtată din orice pasiune de-a noastră.

Carele peste puțin va sta pe banca acuzaților

privește acel albastru, și are o dorință de libertate

minunată – ca atunci când gândul unei zile

nou-născute pe delicatele maluri ale râurilor nordice,

era ideea unei lumi răpite în ura cerească

a războaielor antice, și popoarele florilor de câmp,

dincolo de bulevardele de la periferia ținuturilor venețiene,

deveneau, în gerul zilei care se-ncălzea,

popoare goale sub lorice, în soarele lui Homer.

Ați vrut să aveți un poet în banca aceasta

lustruită de nădragii atâtor sărmani cristoși?

Foarte bine, bucurați-vă. Justiția

devine glasul orb al rândunicilor, al grevelor

Poeziei. Și nu pentru ca, Poezia, s-aibă dreptul

să delireze despre un pic de-albastru, despre o sublimă mizeră

zi ce se naște cu melancolia morții.

Ci pentru că Poezia este Justiție. Justiție ce crește

în libertate, în sorii sufletului, unde se desfășoară

în pace nașterile zilelor, originile și sfârșiturile

religiilor, și actele de cultură

sunt de-asemenea acte de barbarie,

și cine judecă e mereu inocent.

(Foto © flickr.com, Jenn.A.)