TIMES NEW ROMAN gen (1)

Un bănățean a sustras dintr-un magazin Kaufland dozatorul cu dezinfectant amplasat special la intrarea în incintă. Ca urmare a amenințării unei tot mai apropiate epidemii de coronavirus, conducerea lanțului german de hipermarketuri a dispus instalarea câtorva dispensere ce conțin o soluție antibacteriană chiar în spatele ușilor de acces.

După ce-a rupt carcasa de protecție, bărbatul, probabil indus în eroare de-o angajată de pe raionul de legume-fructe, a înșfăcat rezervorul cu pricina și a fugit spre mașina sa.

„Io am înțeles că-s pe gratis, așa am priceput de la doamna ceea-n roșu, și văzând că mai sunt la raft trei bucăți, mi-am luat și io un bidonaș, că să nu zică ceilalți că mi-s zgârcit”, a mărturisit cetățeanul în vârstă de 65 de ani.

De vină pentru săvârșirea infracțiunii de furt a fost și agentul de pază, care, neștiind nici cu ce sunt umplute recipientele respective, nici la ce folosesc, nu l-a băgat în seamă pe sexagenarul iute de mână. Potrivit ultimelor date primite de la jurnalistul nostru de teren, Ciupuligă Mârțoi, bătrânelul refuză să înapoieze dozatorul sub pretextul că unde-i lege nu-i tocmeală: „Apăi când io am întrebat «Cât face?», mi s-a răspuns că «Nu face nimic». Și la mine vorba-i vorbă. Atât o zis, atât plătesc!”

În acest momentul un echipaj de poliție sosit prompt la fața locului e pe punctul de a sancționa contravențional șefia hipermarketului pe motiv că n-a anunțat din timp că firma deținea deja un medicament împotriva temutului virus chinezesc. „În urma apelului telefonic anonim recepționat de colegii din cadrul secției Urgențe, am decis să aplicăm măsurile de ordin disciplinar ce se impun conform codului penal în vigoare și, în consecință, vom amenda magazinul Kaufland cu suma simbolică de 5000 de lei”, a declarat pentru cotidianul nostru purtătorul de cuvânt al IPJ Timiș, Ancuța Muscărău (posibil Mușcărău).

asceze involuntare. fragment (2)

azi-noapte s-a schimbat ora

ora 3 a devenit ora 4. e dimineață. o duminică superbă

de martie

tipa la care locuiesc – penticostală de profesie

e plecată la un maraton de plecăciuni în localitatea beiuș

aproximativ zece ore

o săptămână m-a bătut la cap ca să merg și eu:

că DOMNUL o să ne vorbească îmi vor trece depresiile

poate o să-mi publice cineva cartea dup-aceea

poate o să-mi găsesc și eu de lucru...

dacă ar fi plecat mai devreme ar fi prins unșpe ore

pun rufele în mașina de spălat îmi iau papucii la frecat

cu peria

și p’ormă după o serie chinuită de flotări mă pun să fac duș

apă săpun și draperia trasă

un gând inadecvat la caracteristicile ofertei din manualul

de economia și organizarea turismului  

un altul indezirabil la pudibonderia iubitei mele

cu care-mi dorm de mai bine de-un an în paturi separate

nopțile și (câteodată) zilele

și apa-i așa de caldă și conceptul de eficiență economico-

socială e atât de bine definit

dar mă grăbesc să ajung în timp util la biserică

e o chestie pe care o fac de câțiva ani încoace

(deși de cele mai multe ori nu mă simt chemat)

capela spitalului clinic de urgență arad

buluc de șușoteli și tuse

astrologul începe să predice

gândurile mele frumoase să dispară

în scurt timp sunt pe drumul spre casă

deschid PC-ul internet Wi-Fi caut liturghii online

cu degetele pe tastatură un fel de hacker de suflete

găsesc una în direct de la bruxelles

o diferență ca de la cer la pământ

ca dintre bruxelles și arad

e bine totuși că ortodoxia a murit aici

ca să-nvieze pe alte meleaguri

pe la unu mă sună să-mi spună că îi e dor de mine

m-aș fi simțit mai bine dacă mi-ar fi spus că DOMNUL

a zis c-ar fi cazul să dormim în același pat

dar o farsă pe zi e de-ajuns

îmi fac cruce în fața monitorului. preotul din imagine

își recită ectenia

iar din vârful buzelor mele îi răspund

cu dă doamne!

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

asceze involuntare. fragment (1)

vine o vârstă când orice ai face lucrurile se complică

de la sine

nu mai poți să accepți banii pe care ți-i oferă părinții

majoritatea prietenilor devin tot mai stângaci în a te ajuta

și deci inutili

chiriile garsonierelor tot mai neverosimile

îți vine să-ți decapitezi șeful de la serviciu pentru orice

deziderat rostit cu impolitețe

și să-ți înșeli iubita cu prima fufă care îți iese-n cale

doar pentru că fesele comorii tale nu-ți mai stârnesc defel

nicio curiozitate

termini o facultate intri entuziasmat în câmpul muncii

după un an și ceva înțelegi că lucrurile mărețe pe care vrei

să le înfăptuiești îți vor aduce doar acuze cu aplomb

și invidii tacite dacă alegi să le realizezi aici

că visele se coc doar dincolo

că ești un fleac într-o lume doldora de semnificații

că vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi

dar tu nu ai unde să-ți pleci capul.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

67.

Arsenie Boca și stilul său iconografic

 

Nu-mi plac. Reprezentările sunt pătrățoase, cu ochi mari, ca-n desenele animate japoneze, un fel de marionete umplute cu paie, figurine vidate de viață, făcute să-ți trezească din torpoare umbrele lăuntrice cele mai negre, genele latente ale căderii, pe care le credeai excizate în procesul botezului sau copilul tembel din tine, ce nu mai e în stare să mestece hrana solidă și vrea iarăși lapte. Naive, rigide, ușor grotești, au corespondențe în frescele, basoreliefurile, pânzele și paginile propagandei comuniste. Asemănătoare celor de pe clădirea birourilor de la Astra Vagoane, nu excelează nici potrivit etaloanelor erminiei bizantine, nici celei postrenascentiste – înțeleasă la noi ca parte din modernismul Vestului decadent.

Că părintele avea talent cu carul, indubitabil, că prin păstrarea caracteristicilor estetice ale artei muncitorești din perioada Cortinei de Fier a reușit să strecoare, prin filtrul ideologic al cenzurii socialiste, numeroase imagini religioase, bineînțeles. (Să ne amintim că-n epoca aceea lăcașurile de cult cădeau pradă lamei de buldozer, chiar dacă se mai restaurau unele vechi și se construiau altele noi). Să fi fost ăsta motivul dominant al demersului său de reîncreștinare a românilor, de reîntoarcere la valorile frumuseții veșnice, prin narațiunea vizuală a Evangheliei? Mă îndoiesc.

E de apreciat că multe dintre personajele icoanelor sale par extrase din ceremoniile și defilările proletcultiste, tocmai pentru a reda cât mai fidel abrutizarea acelor vremuri, cretinismul civic și moartea sufletească a „omului nou”, a „revoluționarului”, a „liber-cugetătorului”. Dacă ar fi procedat așa numai în cazul oamenilor de rând, martori ai aventurilor biblice, nimeni n-ar fi cutezat să-i reproșeze ceva. Dar sfinții? Iisus Hristos? Maica Domnului? De ce să-i portretizezi la fel? Pentru că suferă împreună cu noi? pentru că împărtășesc drama noastră? fiindcă luptă cot la cot cu peceriștii ajunși la iluminare, în războiul de dezautomatizare a conștiinței? Fiindcă „tuturor toate s-au făcut ca pe mulți să-i mântuiască”, după cum zice acatistul? Se cam încurcă ițele.

Citesc undeva că pictura părintelui Arsenie întrunește germenii celor două curente artistice majore din istorie: renascentist și bizantin, plasându-se „la hotarul” unei contopiri spirituale pentru o conviețuire ecumenică – cunoscută probabil într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Știm însă că la Drăgănescu i-a zugrăvit nu doar pe Francisc de Assisi, sfânt al Bisericii Apusene, de după Marea Schismă din 1054 (în scena Înălțării Domnului) și pe Ulfila, episcopul goților, care îmbrățișase arianismul (ilustrat în cadrul liturghiei la care participă pe lângă Hristos și ierarhi recunoscuți de Biserica Răsăriteană), dar a îndrăznit să alăture două simboluri renumite ale lumii creștine sub un soare ocru: catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și bazilica Sfântul Petru de la Vatican, în râvna sa de a rupe granițele confesionale ale necredinței. Bravadă? Prorocire?

Răspunzând învinuirilor aduse, părintele Arsenie a afirmat că el nu-i pictează decât pe cei cu care a vorbit deja, pe cei pe care-i cunoaște. Dovada scrisă a acestei mărturisiri îmi lipsește momentan. De fapt, nici n-are importanță. Oricum am cântări-o, el pare că ne-a luat-o înainte în multe privințe. Posibil ca în contemplările sale nocturne ori în teleportările diurne să fi descoperit o nouă viziune a sentimentelor divine, o altfel de calofonie în alinierea planetelor, adică polivalența harului ce nu ține cont – căci e slobod să sufle unde vor mușchii lui – nici de boxa acuzaților, nici de banca procurorilor, lăsându-se încet-încet marginalizat de bisericoioșii cu bărbi miruite de jos în sus și pieptănate invers, ei și pioșenia lor crâncenă, tartufi cu miopii adânci, morminte văruite an de an cu fatuitatea unor demoni căzuți cu cinci, patru, trei sau doi eoni în urmă, deoarece atunci când îți permiți să faci miracolele despre care tot auzim că le-a distribuit ca pe acadele, într-o Românie amuțită de secera și ciocanul partidului de la guvernare, suporți mai lesne atacurile la persoană.

Chiar așa. Dacă, -n toată această mățăraie de adevăruri și invenții, de cavaleri și troglodiți, de revendicări canonice și expectanțe ratate, el este printre cei puțini care au dreptate, iar NOI nu? Ei, la asta nu v-ați gândit, oștenii mei.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

66.

Luca 13, 1-3: „...erau de față unii care I-au spus despre Galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți Galileenii, fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu! Dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”.

Soldații romani măcelăriseră câțiva galileeni când aceștia își înjunghiau animalele de jertfă – notă explicativă, versiunea Anania. Lăsând la o parte prezicerea asedierii Ierusalimului din anul 70 (contestată de unii, știind că definitivarea canonului noutestamentar, adică acceptarea oficială a manuscriselor „autentice” și eliminarea celor „contrafăcute” a avut loc în secolul IV, Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, deci la o distanță considerabilă de evenimentul propriu-zis), Hristos îi „pune în gardă”, apelând la frică, la elementul emoțional cel mai eficient (dată fiind instinctivitatea lui) în persuadarea auditoriului. Ideea se repetă în versetele 4 și 5.

 

Luca 13, 7: „Și a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l: de ce să țină pământul degeaba?”

Cum degeaba? Faptul că absoarbe dioxidul de carbon, producând oxigen nu se pune? Și oricum smochinul începe să facă fructe în al treilea an de la plantare. Nu-i un capăt de țară dacă mai aștepți nițel.

 

Luca 14, 8-10: „Când vei fi  chemat de cineva la nuntă, nu te așeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie și el poftit, și, venind, cel care v-a chemat pe tine și pe el să-ți spună: Dă-i acestuia locul! Și atunci, rușinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi și te așază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni, cel care te-a poftit să-ți spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor ce stau la masă cu tine”.

De ce rușinat? De ce se recurge iar la frică, în cazul nostru, cea de a nu fi pus într-o ipostază stânjenitoare? De ce să pleci ca să te pui pe locul cel mai de la urmă? Cu două-trei rânduri în spate nu-i de-ajuns? Mută-te mai sus! Cât de sus? Căci dacă-mi dai voie să mă așez în față, ar însemna că am același grad onorific cu individul din cauza căruia am fost ridicat de pe scaun în prima fază. Și atunci de ce nu m-ai lăsat să stau acolo? Vei avea cinste – Nu aceasta a fost pricina pentru care Cain l-a ucis pe Abel, fiindcă Dumnezeu nu căutase spre el și nici spre darurile sale, ci spre Abel și spre darurile lui (Facerea 4, 3-5)?

 

Luca 14, 28-29: „Cine dintre voi, vrând să-și zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l isprăvească, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Mi-i și imaginez pe cei prezenți (mereu trebuie să fie câte-un ochi deschis, îndreptat spre noi, scrutându-ne până-n viscere) ținându-se de brâu, cu degetul arătător în direcția bietului constructor, hăhăind ca la Cascadorii râsului. De ce încearcă să inoculeze (din nou) sentimentul inferiorității? Presupunând că persoana respectivă nu-și poate duce acum la bun sfârșit proiectul și e obligată să mai aștepte, care e baiul? O să ridice turnul peste câteva zile. Toți cei care vor vedea – De ce vrea s-o umilească folosindu-se de gura lumii?

„Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul și i-a zis: Avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Și i-a zis bătrânul: Du-te la mormânt și ocărăște morții! Deci ducându-se fratele a ocărât și a azvârlit cu pietre, și venind a vestit bătrânului. Și i-a zis bătrânul: Nimic nu ți-au grăit? Iar el a răspuns: Nu. I-a zis lui bătrânul: Du-te și mâine și îi slăvește! Deci mergând fratele i-a slăvit zicând: Apostolilor, sfinților și drepților! Și a venit la bătrân și i-a zis: I-am slăvit. Și a zis bătrânul: Nimic nu ți-au răspuns? A zis fratele: Nu. I-a zis lui bătrânul: Știi cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu câte i-ai slăvit și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, dacă voiești să te mântuiești, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotești; ca cei morți să fii și poți să te mântuiești” (Patericul egiptean, Avva Macarie Egipteanul, 22).

În paradigma evanghelică un om este luat în derâdere, în cea patericală e ajutat să priceapă apatia și să se smerească.

 

Luca 14, 33: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu”.

De tot ce are... în posesie? în mintea lui? în inima lui? Ce anume? Iar în caz că nu mai are decât viața?

 

Luca 14, 34-35: „Bună este sarea; dar dacă și sarea își va pierde gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în gunoi, ci se aruncă afară...”

Își va pierde gustul – va fi amestecată cu cele ale lumii. Există tot felul de condimente pe bază de sare: Delikat cu gust de legume, cu gust de găină... Și chiar de se va întâmpla așa, sarea să nu mai fie sărată, aruncându-se afară, nu va cădea tot pe pământ, tot pe gunoi? Va nimeri în mare!? Păi marea e sărată. O să-i priască.

 

Luca 15, 4: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?”

Niciunul nu le va lăsa în pustiu, de izbeliște. În caz că are pe cineva care să le supravegheze pe durata căutării oii rătăcite, da. Altfel nu. „Toți experții în privința vieții palestiniene sunt de acord că păstorul nu poate nicidecum să-și lase turma nepăzită. Dacă trebuie să caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama păstorilor care împart cu el țarcul (Luca 2, 8; Ioan 10, 4), sau le mână într-o peșteră” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus). Până ce o găsește – 5 zile? 2 săptămâni? 4 luni? un an? Tâlcul versetului 4 pare că se relevă în versetul 7. Doar pare. Analogia n-are nicio noimă.

 

Luca 15, 29-31: „Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat... Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”.

Oricât ar încerca teologii să salveze aparențele, fiul cel mare era îndrituit să dezaprobe atitudinea tatălui, nu atât dragostea manifestată față de fratele lui mai mic, care s-a întors acasă, cât lipsa acesteia în cazul său. De ce n-a simțit primul născut (fariseul, cărturarul) că toate ale tatălui sunt ale sale?

 

Luca 16, 8: „Și stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înțelepțește, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii”.

„Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptățile de dinaintea concedierii, deja sancționate, ci pentru abilitatea de a face față unei situații-limită. Potrivit unor exegeți, iconomul nu a falsificat chitanțele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferența fiind comisionul la care funcția îi dădea dreptul” – notă explicativă, versiunea Anania. Cu alte cuvinte mulțumește-te cu salariul oferit de omul bogat (v. 2) și nu aspira la mai mult, chiar dacă legalmente ți se cuvine. Rămâi în mediocritatea ta!

 

Luca 16, 9: „Și Eu vă spun: Faceți-vă prieteni prin bogăția nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi (când veți muri, altă traducere), ei să vă primească în corturile cele veșnice”.

Care ei? Cei din versetul 4? „Știu ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor”. Există corturi/case ale sfinților și corturi/case ale lui Dumnezeu? Se face Dumnezeu că nu ne vede șiretenia, doar fiindcă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, luăm taurul de coarne, sau cum tot Joachim Jeremias ne sugerează, plecând de la versetele 10-13: „iconomul nu este un exemplu, ci un avertisment înfricoșător – parabola fiind înțeleasă pe dos”?

 

Luca 17, 2: „Mai bine i-ar fi dacă și-ar lega de gât (i s-ar lega, altă traducere) o piatră de moară și s-ar arunca (ar fi aruncat) în mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia dintre aceștia mici”.

Sinucidere sau omucidere, îndemn sau părere? Chestiunea nu e doar smintitoare, ci și periculoasă. Se înlocuiește lapidarea veterotestamentară cu procedeul de mai sus?

 

Luca 17, 5: „Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința”.

Intervenția ucenicilor e deplasată. Mântuitorul rostește pilde după pilde, istorioare după istorioare pe mai bine de 67 de versete, iar la un moment dat, când vorbea despre pocăință și iertare, apostolii l-au întrerupt cu un fel de Da, da. Așa-i, așa-i. Da’ în legătură cu credința, nimic, nimic? Iar Iisus, imperturbabil și supus voinței publicului, le dă replica. Însă nu același lucru se întâmplă în versetul 37, când, sastisit de rusticitatea ciracilor, lansează bomba: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”. Stârvul, corpul său istovit de atâtea explicații; vulturii, toți ascultătorii, inclusiv apostolii, care îl chinuie, mușcând din el cu întrebările lor inadecvate.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

65.

Am terminat de văzut Noaptea de Înviere în minele de plumb, un episod din documentarul Memorialul Durerii, Mă uit la acest serial și nu-mi vine să cred, Oameni tâmpiți, ignoranți... Dar oportuniști, Avea dreptate cine spunea că lipsa culturii duce la primitivisme apoteotice, Nu doar în zonele rurale (deși acolo e oarecum normal, datorită infrastructurii șubrede, vorbim totuși de estul Europei), ci și-n cele urbane, Caracatița Roșie și-a întins tentaculele până-n sufletele bravilor cetățeni, Creștini cu toții, Scuipă-ți în sân! Dă-ți peste gură! Păi se poate...?

Expozeu al unei nemernicii terorizante, Imprimat pe DVD-uri cu carcasă de plastic, Tre’ să fii precaut..., Le introduci tu-n computer..., Da’ numa unu pe zi! Ca să-nțelegi, nu de alta, mi-a zis fratele de la care le împrumutasem, Un fel de Ai nevoie de timp, Zadarnic este să vizionezi prea multe într-o săptămână, De parcă protagoniștii ar fi grăit în klingoniană, iar înregistrarea video ar fi fost făcută de-un cameraman eterat, cu aripi de harpie, astfel că, privind la cele înfățișate pe monitor, aș fi observat litera imaginilor, nu și duhul lor, Lucruri cu gravitate, dom’le! ...Snobisme.

Sau îi era teamă că n-o să pricep mare brânză din episodul Drama Bisericii Greco-Catolice, Însă io-mi cumpărasem de la anticariat o carte de-a lui S. G., prin urmare: Fii pe pace, frățică! Unu și cu unu fac doi, În Istorie, nația noastră s-a compromis cu brio, în Vecinicie, cu nemiluita.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

64.

Părintele Teofil Bădoi, starețul Mănăstirii Slănic - Argeș, revista Lumea Monahilor: „Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniți atât în viață, cât și după moarte, cât va dăinui Biserica”.

Dar de ce ne gândim doar la noi? De ce să nu fie pomeniți și alții? De ce să nu construim lăcașuri pentru slava lui Dumnezeu? Fiindcă nutrim profunde simțăminte de iubire față de teocrația celestă, ce are să se scoboare cu fiecare rugăciune înălțată către turlele bisericii? Sau, vorba lui Petru, fi’ndcă bine ne este să fim aici (Luca 9, 33)?

Îndemnul preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Să zidim biserici din inimile noastre fierbinți a căzut pe urechi surde; când vor fi distruse așezămintele clădite din bolțari și sudoare, se va sluji sub acoperământul celor încropite-n carne, a celor tencuite cu sânge, drișcuite cu angoase și pictate cu aspirații; spații amenajate în acest sens...; când nu vor mai fi acestea, va veni Iisus și, deschizând catalogul, îi va striga pe nume, desăvârșind pomenirea lor în inima Lui.

 

⁕

 

Luca 11, 24: „Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă; și negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieșit”.

Duhul, prin necurăția lui, spurcă pe om și pleacă în căutarea altor victime, în locuri fără de apă. Cu toate că ne duce cu gândul la cuvioșii cu bărbi până la călcâie din deșerturile patericale (ademeniți de dracii care, nemaiavând de muncă în orașe, tabără în pustie), fragmentul biblic pare că se referă la apa botezului sau la cea harică (oricare ar fi ea), ce se va face în noi izvor de apă săltătoare spre viață veșnică (Ioan 4, 14); și negăsind, deoarece dă peste sfinți vaccinați sau peste păcătoși fără card de sănătate, revine la casa lui: pentru că el pusese (înainte de a ieși din ea, din biserica spirituală) stăpânire pe sufletul acelui om: devenit lacheul său.

 

Luca 11, 25: „Și venind, o află măturată și împodobită”.

Semn că cineva făcuse sfeștanie: iarăși apă; că după ce mături mai dai cu mopul, mai speli geamurile, mai ștergi praful etc.

 

Luca 11, 26: „Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el; și ele intră și locuiesc acolo; și starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi”.

Decalajul dintre expectativa divină și crunta realitate a hazardului.

 

Luca 11, 34: „Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău e întunecat”.

Însă tot ce văd, tot ce aud, tot ce mănânc, tot ce miros, tot ce pipăi duhnește a venin. Ochii mei se luptă în van să găsească lumina; raza lor de acțiune nu ajunge în acea dimensiune a neprihănirii – locul în care urâciunea a fost eradicată.

 

Luca 11, 35: „Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

Andrei 64, 10b: „Doamne, ai grijă ca lumina să fie lumină, iar întunericul să fie întuneric; și cea/cel din lăuntru și cea/cel din afară”.