E ceva din lumea lui Mad Max în epicismul lui Mihók Tamás, ceva ce lasă
impresia unui scenariu postapocaliptic sau prelapsarian pentru un film mut, la
care o să se holbeze, din staluri ergonomic concepute, familiile de cyborgi
care vor popula planeta noastră într-un viitor ce frizează grotescul, dar nu și
fezabilul.
Prima lectură a Biochariei irită ochiul cititorului necopt, așa cum hârtia albastră de turnesol se înroșește când intră
în contac cu vreun acid. Însă la a doua sau a treia, tabloul ți se înfățișează odihnitor,
ca și când ar fi fost dintotdeauna acolo – într-o formă latentă. O învălmășeală
de imagini microscopice, o nebunie de chipuri anonime, o țăcăneală
macrocosmică, la care posteritatea instruită și responsabilă se va uita ca la o
planșă cu pete Rorschach, iar ochii ei bionici, conectați la o inimă
preternaturală, vor avea grijă ca cele văzute să nu se mai repete, deși
entropia (fie ea și estetică) este de mult ținută sub control.
Uneori, printre rândurile atent selectate, se
zărește o siluetă hirsută care vestește că nici Învierea, nici Evoluția n-au
avut loc, că transformările sunt intrinsec sortite eșecului, o gură de oxigen
inhalată, fiind de fapt două guri de dioxid de carbon expirate.
Acțiunea se desfășoară într-un tărâm dintre
tărâmuri, unde stihurile tamásiene sunt murmurate în preajma unui foc ce arde
de milenii. Cineva povestește ceva, dar nu știm cine și nici de ce povestește –
căci vântul suflă unde vrea. Cu
căștile pornite pe urechi și cu smartphone-ul în mână, pășești hotărât pe
trecerea de pietoni. E roșu, n-ai sesizat și, cu toate astea, te-ai oprit
brusc. Ai scăpat ieftin și nu știi cum s-a întâmplat. Simți că ceva/cineva te-a
ajutat și nu poți să-ți îndrepți degetul spre nimeni – nici măcar spre șoferul
care n-a claxonat. Ești în aceeași societate distopică, iar de aici nici
Christos nu iese teafăr.
Ritualurile ecolatre sunt împlinite cu sârg (chiar
dacă într-o fază incipientă putem concluziona că-s de prisos: „frumoși și
minoritari/moriști ventilând vacuitatea” – p. 43) într-un du-te-vino dintre un
trecut ambiguu și un viitor la fel de instabil, de incert („anotimpurile se
confundau cu momentele zilei” – p. 19), uzanțele ambientaliste ale Deșteptării,
fiind expediate „telepatic” celor care dorm în continuare și par să nu se mai trezească niciodată.
„Soarele împrăștie alergii” (p. 30), dar noi am
lepădat preocupările native. Poetul intenționează ca realitatea să fie starea noastră
de conștiință, iar conștiința, fața autentică a realității. Însă eșuează
lamentabil, ca orice profet (sau artist devotat) alungat din patria sa.
O înșiruire sacadată de versuri scrise la început
pentru alții, dar pe parcurs, redirecționate
inevitabil către sine – întrucât cel
ce este frate cu codrul (tot mai subțiat, din păcate) trebuie să aibă grijă ca
obiceiurile nocive ale (sub)pământenilor angrenați într-un tribalism
consumerist mediatizat până la Dumnezeu și-napoi, să nu pună stăpânire și pe el – cel care-și repetă, cu cărțulia sub
nas, versetele izbăvitoare.
Prozaismul humanoizilor inhibă și reprimă forța
creativă a celui ce știe că Terra e doar o gazdă temporară, ce ne avertizează în
mod constant că nu ne mai acceptă mofturile: „certitudinea că pe termen lung
musafirul învinge întotdeauna” (p. 20). Rapsodul își inițiază concetățenii: „progresul
civilizației fusese testat în vid” (p. 47).
E ceva din lumea lui Mad Max în scriitura lui
Mihók Tamás, căci arealul antropic a devenit o vale a plângerii pentru întreaga
făptură (bio)chimică și (an)organică. Însă, deși oricine poate fi un erou, până
acum... eroi, ioc.
