Tâlcuire la Epistola sobornicească a profesorului Cristian Marc

Știu câte ceva despre adunările din orașul Beius și despre duhurile ce-i animă pe cei care participă la evenimentele organizate de „Fundația penticostală Cireșarii”, dar n-am auzit de ASTRADROM (Asociația pentru păstrarea și promovarea valorilor culturale și naționale ale poporului român) și de analistul Cristian Marc. Și de-aceea îngerașul mi i-a scos în cale pe cei din urmă – ca să-i aduc pe prima pagină.

Autor al unui articol despre neortodoxismul cuvântării părintelui Constantin Necula – cuvântare ținută pe data de 4 martie anul curent, în Sala de conferințe a „Fundației penticostale Cireșarii” din Beiuș cu prilejul primei duminici din Postul cel Mare, adică cea a Ortodoxiei –, domnul Cristian Marc aduce diverse remarci teziste, care nu fac dovada unei guri eliberate de patima verbozității și nici a unei minți curățate de prejudecăți. De aceea m-am simțit nevoit să-l aduc cu picioarele pe pământ (așa ca de-nceput de Post).

Cele ce vor urma vor fi doar o mustrare frățească, și nimic mai mult. Pentru cântărirea ambelor păreri, vă rog să citiți articolul profesorului C. Marc de pe site-ul ASTRADROM (http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.it/2012/03/misiunea-ciresarii-si-diversiunea.html).

Frate Cristian Marc, doar câteva nelămuriri personale:

1. Afirmi că pastorul penticostal Vladimir Pustan „este un abil mânuitor al cuvântului”. Sincer, nu-nțeleg de ce este rău să fii un iscusit mânuitor al cuvântului. Nu prin felul acesta ar trebui să se deosebească, oare, un pastor, un preot, un episcop (you name it) de restul celor care nu cunosc Cuvântul? Eu știu că da, iar tradiția Bisericii o dovedește. Sau poate că domnia ta s-a obișnuit cu amvoniștii agramați care ne împuiază capul cu legi anacronice și ne oripilează, prin calmul lor tembel (interfața duhovnicească standard), la fiecare predică sau cuvântare ținute de dragul ortodoxismului sau al profesiei lor. Ce-ar spune un „Gură de Aur” la auzul unei asemenea afirmații?

2. Spui că V. Pustan este și „un iscusit manipulator al maselor”. Nu neg acest lucru, dar unde sunt așa-zișii „ortodoxi adevărați” (sic!) – sintagma nu aparține domnului Marc, ci unor personaje, probabil, similare – care ar trebui să se ocupe cu dezmanipularea ereticilor? Unde sunt? Să nu ne mințim! Îi au ei pe ai lor, tot așa cum și noi îi avem pe ai noștri.

3. Zici că, la întrunirea de la Beiuș, a fost rostit „Crezul Niceo-Constantinopolitan, fără Filioque”. Personal, nu știu să existe un crez niceo-constantinopolitan cu Filioque și un altul fără Filioque. Sau poate că n-am priceput eu. Ai vrut să scrii altceva?

4. Declari că discursurile pastorului penticostal sunt „emoționante”, dar nu înțeleg de ce ai pus cuvântul între ghilimele. Predicile penticostale sunt într-adevăr emoționante, o caracteristică a discursurilor neoprotestante fiind accentuarea pathos-ului (de multe ori, ce-i drept, în detrimentul logos-ului), fapt cunoscut atât celor de-a dreapta, cât și celor de-a stânga. Deci nimic nou sub soare. Chiar tu ai zis că: „Vladimir Pustan a încercat să atingă părțile sensibile ale celor prezenți”.

5. Spui de asemenea că „pe părintele Necula nu l-am văzut făcându-și semnul Sfintei Cruci”. Țin să te contrazic, deoarece unul dintre prietenii mei, care a fost prezent în sală și care mi s-a confesat ulterior, e de altă părere. Din contră (mi-a spus acesta), și-a făcut o cruce cât Catedrala Mântuirii Neamului.

6. Zici că „acest amănunt” (legat de faptul de a-și fi făcut sau nu cruce) „nu contează”. Dar de ce l-ai adus în discuție? Sau dorești, într-un avânt de-nțelepciune, să atingi și tu părțile noastre sensibile cu limba ta tendențioasă? Hmmmm!... Bine spui că „nu acest amănunt contează (virgula îmi aparține), ci impactul asupra zonei”.

7. Ai afirmat că părintele Necula „a lăsat loc interpretărilor prin care să se înțeleagă că și ereticii și schismaticii (nu văd care e diferența) au cale de mântuire”. Îmi pare nespus de rău, dar dacă nu știai deja, atât ereticii, cât și schismaticii au, și ei, o cale de mântuire, și anume Iisus Hristos, El fiind singurul în măsură să-i primească cu brațele deschise – după a Sa chibzuință, prin căile Lui necunoscute nouă – și să-i așeze în multele locașuri ale împărăției Sale – dacă ținem seama atât de iubirea Sa nemărginită, cât și de imposibilitatea unora de a intra în contact cu Ortodoxia, unii fiind privați de o întâlnire chiar și cu unul dintre oamenii Săi. (Se înțelege de la sine că vorbesc despre un creștin autentic, și nu despre unul dintre numeroșii ortodoxi ce umbresc pământul în așteptarea moașteficării propriilor corpuri).

8. Ai spus că „părintele Necula nu a intrat în explicații legate de doctrină (și enumeri tu: icoanele, Crucea, Maica Domnului), evitând în mod elegant (și ce-i rău în a fi elegant?) discuțiile în contradictoriu cu doctrina organizatorilor”. Probabil că ai fi vrut ca părintele să înceapă să se certe cu cei din sală și să arunce cu agheasmă, mușcând turbat din buchetul de busuioc, ca o țață ortodoxistă, asta după ce ar fi reușit să-i facă pe cei de-acolo să se roage împreună cu el, rostind crezul niceo-constantinopolitan – chintesența (dacă nu mă înșel) dogmatică a învățăturii creștine. Și de s-ar fi întâmplat doar atât, ar fi fost destul pentru ei, pentru frații penticostali. Ce vrei mai mult? Sau poate că dorești să le explici tu într-o oră (sau mai puțin), atât ceea ce este, cât și ceea ce nu este Ortodoxia. Ce zici?

9. De unde știi că părintele Necula, prin discursul său, „nu a reușit să convingă pe nimeni de Adevărul credinței ortodoxe?” Și de când „o simplă mărturisire de credință” este dovada insuficienței unei certitudini personale? În numele cărei valori sau a cărui for de judecată vorbești?

10. Tot în acest articol pomenești de „imaginea” părintelui Necula, precum și de posibilele „fonduri din străinătate” pe care părintele Necula le-ar fi primit, erijându-te, din nou, într-un atoatecunoscător, specialist în sufletele și mințile oamenilor. Măi, băiete!

11. De unde știi că „nimeni dintre organizatori nu și-a pus semne de întrebare legat (sic!) de discursul invitatului”? Și de ce doar organizatorii aveau nevoie de aceste semne de întrebare, și nu și cei care au participat în calitate de simpli ascultători eretici? (A se vedea etimologia cuvântului erezie!).

12. Faptul că „discursul proortodox (până la un punct) al invitatului a fost ignorat de penticostalii aflați în sală” (dacă tu cunoști așa de bine situația lor...) nu e o mărturie de primă importanță în favoarea ineluctabilului dezinteres al penticostalilor din acea încăpere (și nu numai) cu privire la setea lor întru cunoașterea Adevărului, un adevăr trecut prin mâinile atâtor și atâtor oameni, deci, și prin mânuțele „delicate” ale ortodocșilor. Poate peste o lună, un an (cine știe?) o vor face – se vor apropia de comoara (sărăcită de prea mulți) a Ortodoxiei. Atunci să te văd! De ce ești așa de sigur de refuzul lor?

13. Dacă părintele Necula a rostit doar „o simplă mărturisire de credință”, e încă un lucru minunat adăugat în catastiful bunelor moravuri al domniei sale, alături de alte lucruri mai mult sau mai puțin înmuiate în ghidușia-i specifică, urmând ca de „diferențele de credință” să te ocupi tu, murind dacă va fi nevoie, așa cum „au murit mulți sfinți, a căror jertfă nu avem voie să o ignorăm”. Ce pot să spun? Succes!

14. Mai afirmi că „organizatorii au interzis difuzarea de carte ortodoxă și obiecte de cult ortodoxe, precum și înregistrarea discursurilor de către presă și persoane fizice”. Nu știu cine și din ce motive ți-a spus, dar cărții ortodoxe (dacă nu te superi că numesc volumele părintelui Necula în acest fel), am auzit că nu i s-a dus lipsa. Dacă dorești, îți pot lăsa câteva numere de telefon ale celor care au fost acolo și le-au văzut. Cât despre obiectele ortodoxe de cult, nu știu, nu mi s-a spus. În ceea ce privește „înregistrarea discursurilor de către presă și alte persoane”, mi se pare normal ca organizatorii să interzică înregistrarea cuvântărilor, dacă ținem cont de dorința lor de a folosi materialele audio-video ca bunuri de consum  v a n d a b i l e. E dreptul lor să o facă. Că doar, vorba aceea, n-ai să le plătești tu factura la curentul electric, nu?

Cred că articolul tău trădează un autor veros, care trăiește cu speranța (pe care multe dintre gurile știrbe ale Ortodoxiei o au) că cineva o să se trezească din beția păcatelor la auzul unor cuvinte supte.

Pace, frate!

Doamne, ajută!

 (Foto © flickr.com, Toni)

Plecatu-s-au cerurile

Încerc să adun cele risipite și să le unesc într-o cugetare cu multiple ramificații. Poate că mesajul meu va sminti, poate că va ispiti, dar cu siguranță va revela anumite taine – părți constitutive acelei „adieri de vânt lin” (3 Regi 19, 12) ce continuă să ne oxigeneze mințile și sufletele prea des obstrucționate de proasta înțelegere a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii ce vrea să iubească și să fie iubită, în legătură permanentă cu Dragostea Absolută, de la al cărei sân, dacă vom fi îndepărtați, nu vom putea să înțelegem taina (Ioan 3, 16) și nici nu vom dori (Ioan 3, 19). Și astfel ne vom aglutina în jurul celor primite și însușite până la acel moment (Marcu 10, 20), lipsindu-ne de sărăcia binecuvântată a văduvei (Marcu 12, 42-44), femeie care a dat tot ce avea.

A dat, iar Iisus a lăudat-o, lăsându-ne cu o senzație neplăcută în suflet, de vreme ce de cele mai multe ori ne aflăm în situația dăruirii din prisosul nostru, simțind că nu ne atingem ținta, întrucât nu dăm din noi, ci de la noi, și nu cu forța unei credințe nebune, ci din inerția uneia pervertite.

Și, pornind de la cele două tipuri de sărăcie (cea la care a fost chemat insul din evanghelie (Marcu 10, 17) și cea în care s-a aflat văduva), aduc în discuție o a treia sărăcie, și anume, cea a lui Dumnezeu Cuvântul, care: „bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8, 9).

Totul a început acum câțiva ani, când taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu a săpat tranșee în sufletul meu, făcându-l în stare să-i adăpostească pe toți ai Săi – acțiune cu responsabilitate enormă, ca cea a unei femei însărcinate, care, la un moment dat, va trebui să aleagă între viața ei și cea a copilului său. Fiindcă de multe ori, pentru a-L putea odihni în noi pe Hristos (adică pe toți), suntem nevoiți să murim. Această sărăcie a Fiului m-a înduioșat de fiecare dată în perioada sărbătoririi Nașterii Sale.

În fiecare an, după Crăciun, simțeam o ruptură în adâncul meu, ca și cum acel om lăuntric din mine s-ar fi asfixiat în vidul lăsat în urmă de cineva care a plecat. A fost alungat?, a fost nevoit să plece?... Cine știe?

Cert este că această stare de părăsire nu e decât o îndepărtare de misterul Întrupării Domnului, de pedala care ne-a turat motoarele în vremea așteptării Nașterii Sale, că să-L putem primi în siguranța căldurii noastre sufletești. Acest prilej de-a ne înălța mintea înspre negrăitele taine ale Întrupării Fiului, acest motiv al schimbării direcției minții, se-mpotmolește în noroiul vieții sau, alunecând pe mâzga ipocriziei noastre, se sfarmă în microparticule care cu greu pot fi păstrate în deșertul vântos al ignoranței.

Această pauperizare^[1] este de fapt dispariția din viața noastră, într-un chip enigmatic, a Cuvântului întrupat. E ca și când – integrați fiind în viața liturgică în care trăim nu doar brâncă lângă brâncă cu Hristos, ci și în Hristos, frizând o identificare prin har – Cuvântul trebuie să ia drumul exilului, împlinindu-se astfel scriptura care zice că El va pleca, iar la întoarcere se va reîntâlni cu noi în zorii Învierii Sale.

Și iată cum Îl scăpam pe Hristos printre degetele așa-zisei credințe și simțim că pierdem un tot energetic. Un tot ce ne dă viață, iar pe urmă se-ndepărtează de noi, lăsându-ne pradă unei dureri sfredelitoare, ca cea a unei balene străpunse de zece harpoane. Țipăm și rostim: „Sufletul meu tânjește după Domnul și cu lacrimi Îl caut. Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh și sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea și lacrimile... Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc și sufletul meu se bucură că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu și până la lacrimi tânjesc după Tine”^[2]. Sau, mă rog, ceva asemănător.

Probabil că și voi ați simțit această expresie a sentimentelor, „răgind umbros” la început. După care, TĂCERE.

Plecând de la acest aspect al singurătății și-al sărăciei, m-am hotărât să vestesc, împreună cu câțiva prieteni, Nașterea lui Iisus – eveniment esențial umanității și întregii creații –, încercând să mă adâncesc în abisul umilinței pe care Fiul lui Dumnezeu și l-a asumat, și la care ne cheamă pe fiecare-n parte.

Am simțit că prin buna vestire a Întrupării (într-o cu totul altă cantitate și intensitate^[3]) voi putea să voalez durerea însingurării, dar și să-mpărtășesc cu alții această taină luminoasă. Ceea ce m-a determinat să fac acest lucru, a fost bunul simț de-a nu sta acasă, zapând la nesfârșit, când alții anunță îndumnezeirea nămolului.

Și, bântuit de gândul letargiei din anii precedenți, am hotărât să fac pregătirile de rigoare, așa că am repetat, laolată cu ceilalți colindători, cele ce aveam să le vestim oamenilor. Partea interesantă a fost că, anul acesta, m-am hotărât (scârbit de apatia ortodoxistă^[4] a unora dintre coreligionarii mei) să propovăduiesc Nașterea din Fecioară a Domnului împreună cu – țineți-vă bine! – prietenii mei penticostali.

Ideea îmi era clară: nu vom merge cu propaganda neoprotestantă, și nici cu cea ortodoxistă, ci vom merge să vestim ortodoxamente bucuria Nașterii, bucuria vederii unei iubiri mai mari decât cea care a creat lumea, deoarece „de data aceasta, stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta (Dragostea) se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor”^[5]. Și l-am binevestit, arzându-i pe alții, arzându-ne și pe noi, triști și bucuroși deopotrivă, căci Domnul a venit ca să ne poarte crucea, stabilind o ordine anterioară (nu după timp, ci după sens) în ordinea creației^[6], și ne-a dat posibilitatea armonizării cu modul Său de a fi. Și, prin El, cu cel al Treimii.

Pentru mine posibilitatea comuniunii cu acești frați „mai mici” ai noștri, este o taină, dat fiind că, -n timpul ei, am avut parte de minime divergențe^[7]. În rest, o zonă a neutralității, întru care „binecuvântatele” lichide, cu care obișnuiam să ne „botezăm” unii pe alții, s-au transformat în mijlocitori ai vestirii Domnului. A fost ca și cum toți ne-am fi aflat într-o etuvă a judecăților apodictice, curățați de scamele polemicilor neproductive la care am aderat, ca proștii, de atâtea ori.

Să nu fiu înțeles greșit! Nu am renunțat la mantaua dogmatică, ce îmi oferă o protecție 24/7 împotriva neadevărurilor de credință. Înțeleg destul de bine aceste condiții limită ce permit exprimarea și salvarea experienței Bisericii (Christos Yannaras), dar, tocmai pentru că le-am pătruns, am hotărât să mă aliniez mersului Bisericii în propovăduirea Nașterii Esenței virtuților^[8], înlăturându-mi veșmintele solipsismului, pentru a le înlocui cu cele ale priceperii misterului Întrupării – întrupare în care se prelungește o mișcare eternă de iubire, ce respiră în același sân al Divinității^[9].

Pot spune că, într-un fel, m-am sărăcit nesărăcindu-mă și m-am umilit neumilindu-mă, impulsionat de Cel care este Viața.

Am dat știind că vom primi. Am dat din dorința de-a oferi de dragul Adevărului. Am dat uitând de răsplată, simțind că cele ale Tatălui sunt și ale noastre, de vreme ce lucrăm în și cu ele. Nu am făcut mult, ci doar cele ce trebuiau să fie făcute, ancorați într-o ortoestetică a Spiritului.

A fost simplu: Ne-am unit, tolerându-ne unii pe alții^[10] – din pasiunea pentru Adevărul care ne-a asumat în iubirea Sa pentru Om, pentru întregul Adam, iar prin el pentru întreaga creație – ca să oferim (atât cât am putut) din preaplinul Atotputernicului.

În orice cameră de azil, în orice salon de spital și-n orice casă am intrat, n-am făcut decât să ne miluim unii pe alții, săraci deopotrivă, și să uităm de răsplata promisă celor ce fac bine.

Nu a fost mult, a fost puțin. Acel puțin pe care îl simt de fiecare dată când acel Tot se îndepărtează de noi, în seara zilei Întrupării Lui, și mă-mbie să-L găsesc, să-L primesc și să-L mărturisesc oricui – cu brațele Sale deschise înspre mine, arătându-mi calea: prin ei către El.

Hristos s-a născut!

---

^[1] Această sărăcire este valabilă și pentru cei care, din diverse motive, nu simt această sfâșiere lăuntrică și plângere interioară.

^[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 53.

^[3] Anul acesta am colindat atât în zilele de 23 și 24, cât și în ziua de 25, pornind de cu ziuă și terminând în toiul nopții.

^[4] În anul anterior, această bună vestire a Nașterii Domnului, la care am participat împreună cu frații mei ortodocși, nu a durat mai mult de patru ore; iar aceasta a avut loc doar în ajunul marii sărbători.

^[5] Pr. Arsenie Boca, O sinteză a Părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 101.

^[6] Olivier Clement, Reflecții despre Crăciun, Editura Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuș, 2006, p. 38.

^[7] mai mult legate de modul de interpretare al unor colinde, de anumite tonuri, de anumite nuanțe.

^[8] Monahul Marcu și Maxim Mărturisitorul: „Hristos este esența virtuților”; citat din Olivier Clement, op. cit., p. 87.

^[9] Olivier Clement, op. cit., p. 40.

^[10] Tolerându-ne, nu ne-am desființat caracterele personale înrâurite de tradițiile bisericești proprii fiecăruia, ci tocmai acceptându-l pe celălalt – dar în același timp accentuându-ne personalitățile noastre (diferite) estetico-liturgico-tradiționalo-bisericești – am dat dovadă de omogenitate, pentru o cât mai benefică declarație de dragoste atât față de Dumnezeu, cât și față de oameni.

(Foto © flickr.com, The Dark Free Soul)

Despre prostie

a. Prostul la serviciu

Privindu-l îți este ușor de recunoscut:

Se îmbracă cu intransigența când e vorba să execute cerințele șefului, chiar dacă cu câteva minute înainte l-a bârfit cu colegii. Se crede șef chiar și atunci când nu este, și-și ia o înfățișare de superioritate ca să arate că el poate să conducă ca nimeni altul. Știe ce trebuie făcut mai bine pentru firmă și nu ia în seamă părerile altora. Prostul le știe pe toate, chiar și pe cele ce urmează să apară.

El nu lucrează mult, așa lucrează el, și tot așa îți va complica existența prin necunoașterea lui cu privire la raportul muncă-viață personală, adeseori delabrând viețile celorlalți prin stricarea pieței muncii – măreața operă de artă la care colegii lui de breaslă nu pot accede.

Neavând cu ce să se laude, el o face prin intermediul muncii sale istovitoare, remunerată în cam tot atâția bani pe care i-ar fi câștigat dacă ar fi fost nițel mai ne-prost.

Vorbește de realizările lui muncitorești oriunde i se oferă ocazia de a-și deschide sloboda gură, subiectul discuției fiind preștiut: prostul în luptă cu balaurul muncii și implicita victorie a celui dintâi.

Prostului nu-i place muzica clasică. O detestă neputând-o pricepe și, prin urmare, are în telefonul mobil mai toate soiurile de melodii ușoare gen „Radio Futil”, căci prost cum este nu s-ar sinchisi să caute și alte posturi de radio (diferite de cele urmărite de prostime) cum ar fi cele străine. Dacă din telefonul firmei, atunci când acesta ar suna, s-ar auzi Kanon und Gigue in D-Dur, cu siguranță că prostul de la serviciu ar schimba melodia cu una asemănătoare celor din jocurile mecanice. Și n-ar conteni să viseze la măreția lui excremențială la care te va chema prin vorbele pline de sensuri ordinare: „Așa-i că-i tare piesa?”

Când pleacă acasă, el părăsește universul cel mai drag, în care a investit cu trudă, și va fi cuprins de frică. Cei din afara acestui spațiu, fiind mai greu de manipulat (spre deosebire de colegii de muncă), îl sperie prin posibilitățile lor de a-i recunoaște prefăcătoria și de-a-l sfida. Astfel că, negăsind ceva care să-i suscite interesul pentru alimentarea orgoliului, adesea poate fi văzut într-o stupefacție oligofrenică când e nevoit să rămână pe tușă mai mult de două zile. Lipsit de posibilitatea datului în spectacol, el rostește cu o grimasă demnă de filmele cu cretini: „Păi, da’ ce să fac acas’? Că te plicti’ să stai atâta timp...” Pentru el casa e locul coșmarului prematur, zona plictiselilor execrabile, spațiul necomunicării și al morții prin definiție, acolo-ul unde și-ar tot amâna prezența. Și asta deoarece casa lui nu este acasă.

Prostul se teme de șef mai tare ca de Patronul divin, și nu va ezita să accepte orele suplimentere care i se oferă, chiar dacă în lăuntrul său nu și le dorește. Dar el, după cum știm, nu mai posedă de mult timp așa ceva, fiind un număr într-un grafic pe care nu-l reneagă, ba din contră, îl acceptă cu o bucurie demnă de un martir fără cauză.        

Când stă acasă el trebuie să-și găsească ceva prin care să-și exercite firescul său mod de a fi, și anume prostia. Astfel, e obligat să apeleze la lucruri superficiale, ca uitatul la televizor (te miri ce), tolănitul de voie (ca accentuare a megalomaniei sale muncitorești: „Am mutat munții. Cine e ca mine? Deci acum mă odihnesc”), pălăvrăgitul din fire (subiectul evident: cât și cum lucrează el) ș.a.m.d. Toate într-o manieră belferic-ostentatorie.

Prostul nu va șovăi să te-ntrebe de ce nu participi la orele suplimentare sau de ce nu vii la muncă și în zilele de sâmbătă. Dar nu ca să defileze în fața ta ca unul mai bine plătit decât tine (deși nu excludem aceasta), ci din dorința de a-ți semăna și de a putea să spună un NU clar sistemului abrutizant oferit de mai-marii noștri. Doar că nu-și poate scoate masca.

Dacă i se va oferi ocazia șefiei, prostul n-o să-ți dea posibilitatea refutării unei probleme, respingându-ți argumentele prin vorba plină de sinele său atotcunoscător: „Fă cum îți zic eu, bă!” Dar de va constata că ar fi trebuit să ia aminte la cuvintele tale, se va eschiva printr-o frază ce indică o dedublare a personalității (e una aparentă) și va replica prin: „Da’ de unde era să știu?!”

Această mirare este o ripostă față de cei care îi pun la îndoială modul său de gândire, adăugându-i acesteia – pentru a se sustrage adevărului (că el este prost) – și vorba menită să-i înduioșeze pe „acuzatori”: „Păi, dacă nu mă ajută nimeni...” Aceasta din urmă fiind zisă făcând totală abstracție de persoanele care au încercat să-l ajute (adică să-i schimbe părerile), în cazul nostru, de tine.

Pentru că îi este imposibil să realizeze o cercetare interioară, el o va părăsi în favoarea imaginii exterioare, singura care i-a rămas la bătaie în lupta aparențelor dintre el și cei aidoma lui. Așa că, nu de puține ori îi putem vedea îmbrăcați cât mai elegant cu putință, chiar dacă spațiul nu este unul propice: depozite, hale și ateliere din industria ușoară – locuri în care elemente cum sunt praful și diferiți lubrifianți sau agenți corosivi se găsesc la discreție.

Când va ajunge printre fruntașii companiei să nu te aștepți la vreo schimbare în bine. Va fi același om plin de ingratitudine, cu pieptul înainte și privirea rotitoare, va scruta permanent fiecare particulă cu care ia contact, va inhala laudele ce „i se cuvin” și va expira, pe nas și pe gură, blestemele predestinate celor care au cutezat să-l ignore. Toate acestea într-o totală degajare aparentă (el nu doarme), cu un ochi mefient spre slugile netrebnice și cu unul servil la ordinele unui individ mai bos ca el.

În consecință, el are deja pregătite discursurile necesare fiecărei categorii de oameni cu care va lua contact: un discurs de supremație, ce va declanșa o contrareacție manifestată prin mâncărimi ale degetelor, și unul aprobator de factură extatică, dintru care adeseori se trezește cu greu, vrăjit și plăcut impresionat de sacrosancta și infailibila autoritate a unuia mai mare decât el. Pentru că lucrurile sunt clare: Ce este da e da și ce este nu e nu, spațiile decolorate ce alcătuiesc preaplinul timpului nostru ne-normat fiind expediate în zona necunoscutului, lăsată deoparte pentru o eventuală analiză ulterioară, care nu va avea loc. Necunoscutul îi este de neconceput, de vreme ce el le știe pe toate, misteriul acesta fiind, în mintea lui, o născocire a celor hrăniți din tainul milostivirii sale – e doar o chestie fictivă, construită pentru a-i compromite menirea sa de unic fiu al Înțelepciunii, născut din rostogolirea involuntară a zarurilor afectivității părinților.

Nu vă încredeți în prost. În adâncul sufletului său nici el nu se încrede în propria persoană, și neputând să se răzbune pe sine (prin încercarea de a nu mai fi prost) o va face, redirecționând valul punitiv, spre ceilalți, adică spre voi. Și fiindcă el nu greșește (fiindu-i greu să-și recunoască neputințele), nu-i greu de prezis cine o să primească șuturile-n fund.

Nu uitați! Prostul știe să facă pe prostul. Ajunge să-i divulgați planul și... o să v-arate el.

Nu munca l-a format pe prost, ci prostul a „elaborat” munca. Acea muncă de dragul muncii și în detrimentul funcțiilor psihosomatice, munca de ne-voie, de non-voie, una care își va cere drepturile imediat după ce-i vom acorda importanța necuvenită, dând startul unei personificări ireversibile.

Prostul își iubeste în continuare creația. Să nu vă lăsați înșelați! Poate fi oricine și poate lua forme variate, aceasta pe care v-am prezentat-o fiind doar una dintre ele. Pot fi chiar eu, poți fi chiar...

(Foto © flickr.com, txmx 2)

Cu sula-n coastă

Casc bine ochii ca să mă dumiresc și încerc să dau de nodul gordian ce a stat la baza „insomniei metafizice” transpuse releveumatic în articolul „Săptămâna de 5, 6, 7 zile...”, semnat de domnul arhitect Dorin Boilă, articol apărut în revista „Lumea Credinței” din luna iulie (salutând, cu această ocazie, grupul redacțional pentru rubrica „Puncte de vedere”).

Ce vrea acest domn? Un singur lucru: ca săptămâna de muncă să aibă cu orice preț 6 zile și nu 5 zile, cum se dorește mai nou, sau, ca să folosesc cuvintele autorului articolului, să nu mai existe această „înrădăcinată sâmbătă liberă”.

Motivele etalate de autor sunt atât de penibile și de vulgare, încât nu mi-a venit să-mi cred ochilor, când le-am citit. Ele sunt următoarele:

a.       „În țările dezvoltate economic (sincer, nu cred că e cazul României. nota mea) se reduce timpul de muncă în detrimentul unor procese care trebuie să aibă loc neîntrerupt 6 sau 7 zile pe săptămână, aceasta fiind și una dintre cauzele importului masiv de mână de lucru din alte țări”. (Și se contrazice, dând exemple de zone unde se păstrează „un foc continuu” în programul de muncă, deci zone avansate economic, fie în Europa de Vest, fie în SUA sau Australia, țări de unde ar fi venit „beleaua” reducerii zilelor lucrătoare).

b.      „Apariția weekend-ului – o perioadă de două zile pline, fără serviciu – a dus la obiceiul plecării oamenilor de acasă, din localitatea de reședință, deci lipsa tot mai frecventă de la viața parohiei, de la liturghia de Duminică, cu toate consecințele asupra educației copiilor, aceștia devenind, de fapt, creștini nepracticanți, tot mai indiferenți la orice norme morale, victime ale internetului și ale altor proaste obiceiuri, venite să umple un gol pe care părinții nu-l mai pot gestiona”.

c.       Scăderea timpului normal de școală cu 16,7%, cu alte cuvinte reducerea materiei și a procesului de învățare. (De parcă nu ar ajunge 5 zile pe săptămână în care să se predea și să se asimileze cunoștințele necesare. Doamne, apără și păzește!).

d.      Diminuarea progresivă a concediilor anuale normale. De vreme ce ai mai multe sâmbete nelucrate, vei avea mai puține zile de concediu.

         Până aici, „toate bune și frumoase”.

Dacă elucubrațiile domnului arhitect m-au determinat, într-o primă fază, să scuip în gol (semn că imprecația se lichefiase în timp util), instinctul meu de persoană liberă mi-a readus-o pe organ, mai ales că, încercat de gânduri conspirative, am văzut că argumentul forte (și subtil strecurat) din perorația autorului era (țineți-vă bine!) elementul strămoșesc – prin urmare unul „tradițional”, și anume cel al săptămânii creștine de „6 zile plus una”, dublat de tupeul, mai mult sau mai puțin conștientizat, de a se erija în marea voce a creștinătății (universal valabilă) și de a afirma că jefuirea sâmbetei normale (adică lucrătoare) ar putea fi luată de către un creștin adevărat „chiar ca pe un atentat la dreptul său de a-și păstra tradiția...” (Aici mi-am făcut cruce).

Nu înțeleg de ce este necesar să se amestece „săptămâna creștină” cu „tradiția strămoșească”, pentru că, după câte știu, Biserica nu a luat vreo hotărâre prin care să se impună obligativitatea prestării serviciilor către stat (impozite, taxe ș.a.m.d.) în cele 6 zile din cele 7 câte are o săptămână, lucru firesc de vreme ce Ea se ocupă cu reintegrarea oamenilor într-un altfel de spațiu și un altfel de timp, detașate ființialmente de realitatea obiectiv-mundană în care trăim. Iar dacă în „tradiția strămoșească” (zice-se) lucrurile s-au aflat într-o succesiune prelungită, acest fapt nu implică cu de la sine putere o acceptare oarbă în prezent a aceleiași succesiuni, deoarece lucrurile trebuie privite în contextul lor și, nicidecum, sustrase din climatul istoric din care provin, pentru a fi puse cu de-a sila într-altul.

Cred că sunt în asentimentul multora când afirm că multe dintre metehnele civilizației românești actuale (deci nu a celei strămoșești) se datorează tocmai menținerii acesteia într-un cadru apropiat de duhul și de litera vechii orânduiri socioculturale. Nu cred că e cazul să înșirăm acum tarele strămoșilor noștri, apoteozați prea des, și nici să ne jucăm cu sinecdocele de dragul înduioșării publicului care, de cele mai multe ori, este prost informat. Și nu cred că sărutarea pulpanei stăpânului mai poate suscita astăzi un interes, oricât de mic ar fi acesta, pentru cei care doresc să fie persoane demne de titulatura de cetățeni. Cât despre numele de creștini, nu mai încape vorbă.

Așa că, iubite frate întru tradiție, nu desfășurarea mai redusă a activităților muncitorești reprezintă baiul zilelor noastre (dacă nu știai deja), ci însăși neglijența oamenilor care par să nu se mai sature cu ceea ce au în mână, dorind, fără echivoc, și ciorile de pe gard. Problema consumismului inconștient constituie de facto mobilul declanșator și de menținere a ceea ce poate fi numită o viață socială în ritm alert și, de aici, și  nevoia unor pauze cât mai lungi.

Cât despre cei care vor să lucreze și în weekend, îi privește personal, pentru că fiecare este retribuit ca atare (dacă merită efortul?), argumentul privind țările cu „renume” în care oamenii lucrează pe brânci pentru fala țării – și, fie vorba între noi, pentru cea a buzunarelor mult superioare buzunarelor omologilor lor dintr-o Românie industrializată cu forța, pe spinarea unor oameni sătui de munca pe bani puțini – fiind de mult căzut în desuetudine, deoarece este greu de crezut că cineva în deplinătatea facultăților mintale va îndrăzni să iubească un termen abstract în defavoarea propriei făpturi sau a celor dragi. Și sper că am învățat cu toții câte ceva din eșecurile perioadelor ante și postconflagraționiste recente, ce ne-au putut influența memoriile mai abitir decât nereușitele altor perioade mult mai îndepărtate. Iar cecitatea de bună voie nu este o soluție, atâta timp cât nu puțini sunt cei care se bucură de beneficiile unor sinecure, ce ne amintesc de vremurile nu de mult apuse, mai ales că cei mai mulți dintre ei nici nu-și merită statutul și, implicit, nici salariul.

Iubite frate întru servicii prestate statului, nu apariția sâmbetei libere a declanșat plecarea multora din localitațile de reședință, ci, mai precis, munca infernală pe care o desfășurau săptămânal, muncă ce le invada viața personală, muncă pe care domnia ta ar vrea să le-o prelungească cu nerușinare. Fapta aceasta, oricât v-ați fi așteptat, nu reprezintă o diminuare a ritmului îndeletnicirilor de serviciu. (Ce dulce iluzie!)

Nu absentarea tot mai frecventă din viața parohiei constituie ruperea relațiilor dintre părinți și copii și alterarea relațiilor acestora din urmă, de vreme ce în orice sfârșit de săptămână se poate merge în afara localităților de reședință la o altă parohie, la o mănăstire sau într-un loc destinat aceleiași culturi, dar îmbrăcat cu alte haine, cum ar fi: un muzeu, un azil de bătrâni, o acțiune voluntară în vederea îmbunătățirii diferitelor aspecte citadine, o excursie cu cei apropiați, cu alte cuvinte, orice altă activitate diferită formal de cea parohial-liturgică, dar conexă și, uneori, identică în fond cu aceasta. Încă din contră, mai mult timp liber înseamnă și mai mult timp la dispoziția celor care vor să urce pe scara desăvârșirii spirituale, ocupându-și timpul, în acest sens, cu: pelerinaje, lecturări necesare, dialoguri constructive, relaxări, meditații etc. Pentru că acestea se vor afla la cheremul fiecăruia. Cine-i oprește să facă câte un pic din cele enumerate mai sus, sâmbăta liberă sau sâmbăta lucrătoare?

Îmi pare rău, dar modul acesta draconic și dictatorial deopotrivă, pe care-l propuneți ca soluție, nu se potrivește fieștecăruia. Cât despre internet și alte proaste obiceiuri, acestea pot să-i „alăpteze” pe copii chiar și în perioadele în care părinții acestora se află, trudind ca animalele, în câmpurile muncii. Cu cât vor sta mai mult acolo, cu atât copiii vor fi mai liberi în alegerile lor personale nesupravegheate. Cât despre reducerea timpului „normal” de școală, cât și a celui anormal de concediu anual, primul îl voi lăsa la judecata elevilor, iar al doilea la judecata tuturor celor integrați în plaiurile mioritice ale muncii, oameni care, după un an de prestat servicii, au dreptul la un concediu de odihnă de vreo 22 de zile lucrătoare, pe care de cele mai multe ori și le pot repartiza în două etape (vara și iarna). Iar acest lucru are loc după unsprezece luni ticsite cu zile de muncă.

Este de ajuns să facem niște calculele simple pentru a observa „veracitatea” celor expuse de tine. Eu, sincer, m-am cam săturat de atâta „cinste” oferită slujbașilor țării. Iar acest lucru, iubite frate întru compătimire, nu depinde de noi, cei care susținem economia țării, ci de cei care nu vor să ne dea mai mult timp liber, socotind firească munca marasmatică pe care o depunem, muncă din al cărei flux nu mai putem ieși ca să ne bucurăm de drepturile ce ni se cuvin: dreptul la cultură (și tot ce ține de el: dialog, cunoaștere, relaționare, prietenie etc.), dreptul de a fi ceea ce vrem să fim, dreptul la libertate.

Drept urmare, viața noastră, ca și a multora dintre cei care au trăit în vremurile anterioare – cea mai apropiată fiind cea veterototalitaristă, pentru că cea neototalitaristă scapă din vedere multora – va fi secționată în două părți, fiecare parte fiindu-i antagonică celeilalte: o viață a muncii prestată în favoarea statului (când de cele mai multe ori munca „aleasă” este mai degrabă impusă prin lipsa serviciului dorit, precum și prin absența alternativelor), și o existență detașată ontologic de calvarul instituționalizat – o viață de relaționare din ce în ce mai sinceră cu tine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Acestea fiind zise, am să scurtez mesajul și-am să vă mulțumesc, domnule Boilă Dorin, pentru textul dumneavoastră, deoarece mi-ați oferit prilejul de a-mi exercita existența personală în cadrul celei de-a doua vieți și de-a comunica într-un limbaj transmuncitoresc, că de când cu atâtea sâmbete „libere” nu am mai avut timp de-un asemenea dialog.

Dar dacă ne-am fi întâlnit sâmbătă dimineață într-o acțiune socială, retribuită altcumva, ar fi fost o problemă pentru dumneavoastră? Că doar sunteți liber să o faceți.

Nu-i așa?

(Foto © flickr.com, Gvido T)

Azi la catedrală. (Publicat pe site-ul revistei "Lumea Credinței")

Ca și în alte dăți, azi am avut parte de un episod execrabil. Mai precis, am intrat într-un joc al desacralizării – văzută ca o forțare a pierderii indirecte a libertății umane în legătura ei cu Divinul personal, legată de un singur aspect al cultului ortodox, dar care prin manifestarea sa descompune și falsifică, printr-o disimulare mai mult sau mai puțin voită, adevărata realitate a confesiunii creștine, caracterul său iconic, natura sa de anticipare a sfârșitului (Cullmann), de încadrare în firescul curgerii timpului, așa cum îl vede Dumnezeu. Astăzi, doamnelor și domnilor, m-am lovit de portabila cutie a milei.

Nu vreau prin această mărturie să fac o analiză critică, printr-un demers comparativ cu pretenții academice, a rolului și a semnificației cutiei milei în Vechiul și Noul Testament, ci vreau să-i trag de mânecă pe presviteri, în vederea atenționării lor cu privire la un bun-simț care ar trebui să împânzească întreaga activitate de pedagogie pastorală, pe care aleșii noștri țin tare mult să o respecte cu acribie, dar care (trecând de fanatismul definitivării, pe care unii dintre ei îl emană și prin transpirație) prezintă anumite echimoze care au apărut din meticuloasa lezare a eticii eclesiale, a cărei primă regulă este: să nu ridici mâna pentru a îndeplini ceva, dacă țelul și modul lucrării tale nu sunt mântuitoare – mai precis, dacă nu sunt încadrate în modul divino-uman de viețuire a Bisericii, păstrat și actualizat prin Duhul Sfânt și nu prin rațiuni proprii, fie ele de cea mai bună calitate umană.

Prin cele ce urmează, voi încerca să trec în revistă anumite elemente necesare unei analize de subiect, pentru a vedea și posibilele argumente pro sau contra, în privința legănării satisfăcătoare a cutiei cu pricina, pe sub năsucurile enoriașilor.

Pentru început trebuie știut că în templele din Vechiul Testament aceste cutii (numite și cutii ale darurilor, ale milei, tezaure sau vistierii) erau așezate în curtea templului, în interiorul curții femeilor. În această cutie, în formă de corn sau de trâmbiță, se depuneau donațiile atât pentru nevoile templului, cât și pentru operele de caritate. Termenul pe care îl avea această cutie putea să fie folosit și pentru numirea sălii în care se păstra această vistierie, evangheliștii folosind cuvinte diferite pentru acest tezaur.

Prin aceste prime informații, nu doresc să fac elogiul eticii cultice veterotestamentare, ci doar să remarc bunul simț (adică au simțit-o bine) de a situa această încăpere în altă parte decât în locul consacrat rugăciunii interpersonale a celor ce-I slujeau Dumnezeului cel viu. Iar prin această poziționare, bine gândită, a chestiunilor de factură profană în afara zonei de trebuință evenimentelor divino-umane, ei au făcut ceea ce se cerea de la orice existență liturghisitoare ce conștientizează pericolul oricărei mici sau mari abateri de la laitmotivul unei viețuiri raportate la un Transcendent personal, și anume stăruința în detașarea de „prietenia cu lumea” (Iacob 4, 4).

Să nu o numim trezvie, în sensul părinților neptici, s-o numim încercare de a stărui într-un simțământ al necesitații unei alte realități, unui alt flux vital, unei alte înțelegeri a lucrurilor – posibile doar dacă suntem învățați de către un altcineva decât noi. Iar această stare, cel puțin în cadrul lăcașului de cult, nu trebuie tulburată.

Persoanelor care vin să se roage și să se refacă în acest spațiu al transfigurărilor, trebuie să li se ofere un cadru inviolabil în care să își desfășoare această asceză, cu multiplele ei ramificații și implicații. Or inculcarea în mintea cuiva a unei idei înainte de a-l asculta, prin forțarea granițelor acestui spațiu intim, poate fi o activitate letală. Iar prin expedițiile acestea nemiloase ale profanului (vopsit) în zona intimității personale – și așa locuită de egocentrismele și egogregarismele veacului, intimitate ce se vrea angajată într-un dialog interuman și unul ca de la creat la Creator, dialog cu însușiri benefice atât la nivelul umanității, cât și la nivelul întregii creații – se produce o lărgire a faliei existente deja între om și Dumnezeu.

Această plimbare a perceptorilor Domnului^[1] printre cei care așteaptă ca, prin rugăciune, să primească puterea mântuitoare a Atotputernicului, nu face decât să rupă acel râvnit sentiment de întrajutorare și acea „experiență comună a prezenței și a ajutorului lui Dumnezeu, resimțite datorită căldurii deosebite a rugăciunii realizate în iubirea lor întreolaltă” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Însuși faptul de a te plimba cu ploconașul în timpul Axionului ori al Rugăciunii Domnești, denotă (pe lângă o crasă lipsă de respect) că ploconoforii noștri nu mai sunt ancorați în acel timp liturgic, în acel deja și nu încă și în acea stare de sărăcie^[2] ce-și are singurătatea ei, „o singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preț” (Albert Camus). Ei sunt cu totul afară. Iar prețul este mare, e chiar El, Răstignitul nostru.

Și iată cum singurătatea ne este impietată de unii care nu înțeleg acest raport personal cu Dumnezeu, ce trebuie actualizat clipă de clipă, și-n care se oglindește sensul întâlnirii, față către față, cu iubitul nostru Domn.

Extremele trebuie evitate, dar a fi pe calea împărătească implică și un moment al rugăciunii în solitudine (Matei 14, 23), iar dacă aceasta poate fi experiată în cadrul căminului propriu, n-o putem exclude din comuniunea cultico-liturgică a lăcașului de cult. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens că „rugăciunea, atunci când nu are mai mulți părtași e cu mult mai slabă decât cea săvârșită împreună cu alții”. Bineînțeles că această interiorizare euharistică nu trebuie să implice grimase și egotisme, dar faptul de a-l „gâdila” pe celălalt în timpul acestei slujbe revelatoare – timp de participare la punctul central al istoriei divine, atins cu anticipație de Iisus Hristos (M. Rissi), pentru că vorbim despre Sfânta Liturghie – nu constituie, nici pe departe, un act al apropierii între semeni, și nici de Dumnezeu.

Dacă acești perceptori ar purta cu ei chemarea Ziditorului față de creația Sa, acel sentiment de relație împreună-creatoare „pentru noi și pentru a noastră mântuire” (care nu este altceva decât îndumnezeirea), atunci, cu siguranță ei nu ar mai resuscita, prin prezența lor, acel olm al grijii lumești de care ne-am dezis cu câteva minute înainte^[3].

Iar dacă preoții (conștienți de aspectul paradoxal al creștinului și, deci, și de nevoile lui terestre) ar dori să forțeze libertatea omului, clarificându-i și acest aspect, ar putea să-l facă prin simpla deschidere a gurii la sfârșitul slujbei sau (dacă se mai practică undeva) în cadrul orelor de catehizare, dar în niciun caz în timpul nostru ceresc, și-ntr-o manieră grosieră.

Nu e un lucru rău că oamenilor li se aduce la cunoștință și acest fapt al nevoilor materiale, dar așezarea lui ca piatră de poticnire într-un timp și într-un spațiu al dezpietririi sufletelor și al transgresării materiei, nu reflectă gândirea hristică întru care marea piatră de poticnire este Hristos – încercarea de a-L înțelege și de a-L accepta fiind singura cale care ar duce la moștenirea numelui de fericiți^[4]. Iar acest lucru, zic eu, este suficient.

Nu că m-aș simți ofuscat, căci de mult am primit în dar binecuvântata insolență față de cele de prost gust, dar văd că acest adaos cultic perturbă înțelegerea normală a vieții în Hristos și, în consecință, a asumării ei. Fiindcă nu face altceva decât să se amestece (împreună cu alte elemente) în realitatea cultică, neglijând-o din interiorul ei, din zona ei de acțiune, din cadrul lăcașului de cult. Iar relele sunt multe, de vreme ce orice kitsch își are efectele lui, ce nu se lasă așteptate.

Unul dintre efecte este acela de a contribui negativ la viața psihică a unora dintre cei care participă la slujbele respective, prin adăugirea, la lungă listă a temerilor zilnice, a încă unui element timeric. Nu de puține ori se pot vedea persoane jenate, care încearcă să evite contactul cu vestitorii pecuniari din varii motive – cel mai plauzibil fiind cel al neaverii de moment.

Un altul – ce-i relevă caracterul deformator, precum și prejudiciul pe care-l aduce adevăratei liturghisiri cultice – este cel al identificării lui cu o posibilă indulgență actualizată, coafată și așezată pe tărâm pravoslavnic. Mi se pare că prea mulți dintre confrații noștri ploconofili privesc acest lucru cu mai multă seriozitate decât mine. Iar faptul de a aștepta și de a pune în fiecare cutie^[5] câte un ban sau o bancnotă (având grijă să nu sară vreuna) duce cu gândul mult mai departe (deși, din păcate, în apropierea noastră, în lăuntrul nostru) înspre planurile de acțiune ale superstiției și, prin urmare, ale unei magii gheșeftuite, ce nu doar că falsifică sensul comun dat tezaurului pecuniar al adunării enoriașilor, ci împrumută acestuia valențe luciferice, pe care la un moment dat o să și le ceară înapoi, rupând astfel din trupul bine făcut al spiritualității creștine autentice.

Pe lângă acestea se adaugă și elementul reducțional, și anume cel al înțelegerii slujirii materiale a bisericii doar prin acest mod pecuniar. Cu alte cuvinte, potențialul enoriașilor, fie el material, este limitat la nivelul bănișorilor lichizi, ignorând vorba apostolului ce ne îndeamnă ca, potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare dintre noi, să ne punem în slujba altora ca niște buni iconomi ai harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu^[6].

Reamintesc că intervenția mea nu este una a sudălmilor la adresa mai-marilor noștri coslujitori și nici a impunerii totalitare a unor idei ce pot părea deplasate, dată fiind natura lor subiectivă. Înțeleg destul de bine datoriile vieții creștine – viață trăită că o cetățenie paradoxală – și nu încerc să diminuez necesitățile cetății lumești, dar a le pomeni în mijlocul trăirii divino-umane – atunci când (ca s-o spunem pe șleau) încercăm să ne rugăm – nu consider că e un act oportun demersului nostru liturgic.

Dumneavoastră ce ziceți?

---

^[1] Personal, mi se pare mai nimerită varianta adoptată de cultele neoprotestante, de a trece vistieria din mână în mână.

^[2] În cazul nostru vezi Matei 5, 3.

^[3] Reamintesc că momentul apariției acestor ploconofori este, de fiecare dată, cel al începerii Axionului, incursiunea lor putându-se extinde chiar până la Rugăciunea Domnească, așadar, după cântarea heruvimică care spune: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim/Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem/Toată grija cea lumească [acum] să o lepădăm...”.

^[4] Matei 11, 6.

^[5] Cei care umblă cu ploconețul pot fi în număr de trei, de patru sau chiar de cinci, și se așază unul în spatele celuilalt, ca lamele unui aparat de bărbierit performant.

^[6] 1 Petru 4, 10. 

(Foto © flickr.com, Matt Logan)