Cântecel

se simte ca în burta gravidei... era războiul de secesiune

al sexelor cu poluții și dor de ducă

prin încăperile lambrisate ale internatului de fete ce-și cazau

amanții când ploua cu obuze și gloanțe pe tot corpul

și-n varii direcții în folosul semnării tratatului de... ce s-a-

ntâmplat să fie depus în cuibul strâmt...

pe vremea ceea avea lipici la cadrele militare emaciate de amor

te-ai născut atunci dintr-una năzdrăvană

utilizând lanțurile de cozonaci ca pistă de aterizare și decolare

iar butelcile cu busuioacă făclii pentru atenționare nocturnă

negură... nea... după cât a băgat în ea le stăpânea

tu nu-ți fă sânge rău poate nu apucai crăciunul

cu absența opiniei pe coardele sale vocale... logopată ce zace

adâncită-n scame celeste... dă din clonț miroase a stătut...

ție-ți vine să-njuri. e cazul să părăsim anecdota

 

Abstinență

ești ca o scápulă stai încovrigată-n pat înfofolită

în plapumă

caloriferele duduie ceaiul e-n aburi ciorapii flaușați

ți se urcă pe glezne

e noapte afară-i frig ne-nțelegem prin semne

 

vitraliile curg în spatele jaluzelelor de carton

iar din oblâncul renilor spațiali sosesc ca să-ți împlinească

dorințele: acvarii răsturnate cu pești ierburi prunduri inerte

furtun din silicon bule de culori fluide azvârlite aidoma

pachetelor cu medicamente dintr-o somalie îndulcită de

câteva polaroide ce nu cunosc aroma pastei tale de dinți

 

te holbezi la televizor îți bei ceiuțul te scarpini în palmă

și te gândești c-ai putea să primești sau să-mparți banii

pe care îi visezi

plozii ghemuiți între tine și brad pitt... tu în aceeași lenjerie

el cu o nouă barbă

 

te-ai bârlogit sub pilotă și mi-ai distras atenția căzută

pe-o pagină saramagogică uitată în biblioteca bunicii

tipărită-n anul nașterii tale... a mirungerii

când nașii te-au purtat în brațe. erai mică pe-atunci

taică-tu vâna rațe sălbatice iar soacră-mea păstra untura

 

mi-e somn  citesc  mă sprijin de calorifer

terenurile de fotbal chicotesc sub nămeți de polen primăvara

sportivă stagnează la ușă bate-un ger ce crapă singur lemne

vecinii să aștepte... colindele-s pe CD

 

de mult n-am mai fost așa. nu-mi amintesc de când...

 

e timpul să nu pierdem timpul – cum ar zice unul dintre

actorii tăi favoriți

 

Dedicaţie pentru viitor

aș vrea să îmbătrânim împreună să-ți simt pielea

cum îți încrețește

pe corp să-ți apară depigmentări iar eu să ți le știu

pe de rost:

la gambă o floare de mucegai pe coapsă un cip de

siliciu

în dreptul mușchilor trapezi stropii unei ploi acide

iar pe bărbie și pe tâmple să troneze câte-o stea de

fildeș care să-ți aducă aminte când te vei uita în oglindă

că ești nobilă

ți-ai menținut standardele în toți acești ani de pomină

și n-ai capitulat în fața hidoasă a destinului

 

odraslele să intre vijelios în încăpere și să ne vrăjească

cu limba lor seducător de absurdă pe care au învățat-o

cică de la noi

băiatul să te tragă de păr imitându-le pe contorsionistele

de la U F C

iar fata să-mi propună să dormim împreună

eu s-o întreb unde anume ea să se alinte silabic la pe le te

moșnegii dorm mereu la margine

să nu-i deranjeze pe cei ce nu merg de patru ori pe noapte

la toaletă

 

zgâtia să-și agațe brațele de gâtul meu spunându-mi că are

și ea prostată

tu să mă privești cum îmi descolăcesc șarpele

micuța boa să scoată limba iar mie să-mi rămână-n minte

prost tată ca piatră de temelie în ceea ce se va numi

Părinți și Copii. Noi dialoguri - Noi paradigme

Editura Casa Noastră

 

și să nu zici că-s drăguți... să nu râzi de ei cu toată inima?

neștiutorii... lipsiții de luciditate crescuți cu lapte praf și

șnițele de soia

dezmierdați cu șervețele umede și parfumate de desene

animate ahtiați... răuții noștri îngerași

 

tu vei deretica repejor prin bucătărie și mă vei chema

să ne bem liniștiți cafelele

eu cu mai mult lăptic tu cu mai puțin țucur

un armstrong pe fundal... letargia duminicală... și cineva

să spele vasele

This room is empty

Întors din oraș, citind și ascultând-o pe M. C.

3 și ceva dimineața.

„Singurătatea m-a făcut totdeauna contemporan morților (Barrès). Cum adică: nu există viață în singurătate? Numai eternitate... ”   E. C.

Când ești singur ești singur, nu încape îndoiala. Pui mâna pe telecomandă și-ncepi să zapezi la nimereală. Programele sunt fade, expirate. Ce-au spus unii o spun și alții. În cele din urmă te plictisești și-l închizi. Dai drumul la radio, asculți, schimbi canalele. Dar ș-aici, ș-acolo aceleași vorbe, aceleași cântece. Vidul care roade în plămâni.

Mă gândesc să ies în oraș, la un party: un suc, un ceai, trei perechi de sâni majori în trei culori de sutiene, pe trei poziții diferite și-n mai mult de trei brațe bărbătești, cu tot cu aparținătorii lor, persoane pe care le cunosc din vedere, amintirile mă ajută: eram printr-a doișpea, ei intrau la gimnaziu – făpturi încă-n floare, ce-și înfundă gurile cu resturi de tutun și shoturi de tequila, priviri pierdute pe-un fund de sticlă goală, ba-ntr-o mână, ba-ntr-alta, purtată în ochii pe jumătate stinși ai localului cu mult fum, puține becuri și c-o muzică fără început și fără sfârșit, doar un aritmic subiect în mișcare, precum sticla de bere, ținută de gât, pe post de prieten, un prieten drag ce-și poate da seama că fumezi exact din motivul care m-a făcut să mă arunc în mulțime, singur-singurel, în căutare de oameni, de ceva nou, de-un gram de feminitate ce va îndrăzni să pună stop căutărilor mele zadarnice într-ale obligațiilor firii.

Nimic însă. Doar bere din ce în ce mai rece, și sticle din ce în ce mai multe. Cum să nu te simți izolat dacă-ți displace băutura? – substitutul afectiv al multora dintre ei. Iar lângă mine șade o blondă. Unde mai pui c-afară a început să plouă într-un plin și neașteptat sfârșit de toamnă. Și-i dă mărunt și sâcâitor.

Mi-am scuturat umbrela, am lăsat-o nițel în aburii calzi ai trupurilor, după care am pus-o la locul ei în geanta mică de umăr, lângă volumele de poezie împrumutate de la un amic – în caz că mă voi simți din nou părăsit. Da’ nu m-a lăsat inima să le răsfoiesc: aș fi fost cu mult mai singur, fiind expus privirilor ce m-ar fi fiert imediat în zeama și sângele cutiilor craniene – pocale de os suspendate-n aer, obiecte zburătoare, identificate doar în situațiile de criză, când n-ai pe nimeni și-ți vine să împuști cerul la-ntâmplare.

Un om căzut între tâlhari. Și lumea numește asta distracție, ca și când ți-ar aduna toate forțele și ți le-ar pune pe-o tavă curată în care ai putea să-ți vezi adevărata față. Prostii. Te spulberă în stele sau dă cu tine de pământ, încât ori nu te mai vede nimeni, ori te confundă cu lutul de sub picioare. Vei fi și tu, la fel ca ei, asemenea unei flori-de-colț ce se ofilește treptat în aerul fetid al petrecerii spre mormânt. Nu braț la braț, ci zid lângă zid. Nu mă cațăr pe ele. Le las cum le-am găsit – neatinse. Soldatul din mine e prea singur pentru o partidă de ruletă rusească. Dacă shoturile cad în cascadă, ce nevoie mai e de gloanțe­­? Acum doar brațele mai pot face diferența. Ale mele sunt obosite, grele și de negăsit în astfel de împrejurări. Poate c-aș vrea, și chiar ar trebui, dar mi-e frică. La câtă solitudine e-n jur... Dacă voi rămâne fără ele? Cine va apăsa pe trăgaci?

Sunt singur, iar situația nu se schimbă. Nu mai cred în minuni. Muzica e din ce în ce mai proastă. Sonorizarea și mai și. Iar aici, dacă nu ești cu mâinile-n aer, nu exiști.

Vechea poveste. Noile ziduri. E mai ușor să le dărâmi. Cândva, cineva se va apuca și de treaba asta. Dar până la momentul acela pot să visez în continuare la cele două lesbiene ale mele, ce mă vor scoate din eternul impas cu paranteze onirice. Măcar singurătatea asta-n trei va fi mai dulce. Atâta timp cât cei care-mi stau în preajmă visează la wrecking ball-urile lor, eu de ce m-aș feri să mă las în voia plăcută a gândurilor șatene, cu puf pe antebrațe și mai sus de genunchi? În trei viața a fost dintotdeauna mai frumoasă.

Câte degete flutură, ridicate spre cer, atâtea cuie bătute-n capacele viitoarelor coșciuge. Am uitat să vă spun: Petrecerea se ține la subsol. Iar pentru noi subsol înseamnă viață.

Mărturisire

Iar am comis-o. Dacă barmanița mi-a dat...

Am văzut-o cum mijea din ochi cum sorbea din gropițe

cum mărul i se plimba pe gât ca o minge de ping-pong

umplută cu gem de prune „Gomboțu’ lu’ tata” zic

vino-ncoa’ să te fierb în suflet să plâng pe sâmburii tăi de

cărbune să-mi scriu pe pectorali A L C O O   L E M I E

ș-apoi să mă-ndulcești cu un bon fiscal amânat pân’ la salar

 

N-am prins nimic. Un singur caras a tras la amândoi 

Și l-aș fi capturat de n-ar fi sughițat Anton

enervându-și diafragma c-o gură de rom autohton

prelins până la cotul ce-a derapat pe genunchiul

operat antrenând o parte din corpul decrepit la vale

în mâzga de pe malul lacului ce-a răsunat   

țipând cu toții că niciunul nu știa să-noate

 

Îmi amintesc. Asta a fost

Dar și el e mare cusurgiu...

 

Apoi s-a arătat soarele ne-au văzut plutele

așa că n-am putut să-i păcălim  

Le-am dat și mămăliguță cu miere servită-n panere

și balet de râme-n cârlige și buchete de viermișori 

Degeaba

Ei ne priveau din apă și nici că se zoreau la agapă

Dădeau din botic... Nț! ș-apoi ne arătau cozile

Să bați cu bâta-n baltă nu alta

Doar coniacul a ținut cu noi

 

Ceața s-a risipit și mințile noastre au sesizat

că nu mai aveam combustibil și ne-am decis să mergem

să prindem hoțu’. Pentru că era clar: cineva se furișase

și ne furase băutura în vreme ce noi ne chinuiam c-un

somn mic și tulbure

Măcar nu ne-a șterpelit undițele celularele sau

Doamne ferește! buletinele de identitate

că am fi dat de dracu’. Ne-am fi întors fără să știm cine

suntem

 

Noroc cu tabelul nominal de lângă interfon

Altfel am fi fost ca doi boi c-o memorie vizuală ascunsă

bine sub coadă

ne-am fi bălegat la fiecare etaj am fi sunat la vecini

ca să cheme vidanjera

și am fi tulit-o-n sus pe scări chit că locuim la parter

 

Tu știi asta și nu mai e nevoie să-ți spun

Nu-mi pare rău  

Vorba ceea: „Știuca de la coadă se curăță”

Dacă primeam avansul acum eram la fel de treaz

 

Mângâieri

...mă ademenești cu ele   în suflet e armonie

îmi gâdilă urechile   natura nu mai hibernează

capcanele iernii s-au potolit   (sunt pregătit)

...să-mi atingă umerii... gâtul...  cum numai tu

puteai

 

timpul face temenele veșniciei   eu dau sfaturi

prețioase inimii și minții: ce să-și dorească...

la ce să se-aștepte

 

o sală de forță în care mă antrenez pentru următoarea

înfrângere

detonarea nădejdii...   prăbușirea oricărui sprijin

 

3 kile de cred ajută-mi necredinței mele

în dreapta

3 kile de cred ajută-mi necredinței mele

în stânga

puse pe bara inoxidabilă a firii. azi facem piept

serii de câte 6

 

hai inimă!   hai că poți!

hernia nu intră-n discuțiile despre dragostea mea

și colaboratorii ei

aceeași mămăligă cu brânză ca și-n anul care-a trecut

...s-a împietrit

crăpându-l cu târnăcopul aducerilor-aminte

 

cine și-ar fi închipuit? eu nu

nici gând   nici casă   nici bani destui pentru revistele

din care rup file   le rulez   și le-aprind   fumându-mi

contemporanii

 

consolări pentr-un șoarece de garsonieră fost vânător

de pisici rasate cu geluri antibacteriene-n poșete

pudre și pudruțe gene false și grimase în retrovizoare

ce mă făceau să le-anunț cu onor că pușca s-a golit

 

pierdută-n palavre te piepteni cu laba unei găini

joncțiuni ale epocii virtuale

 

o palmă ascunde un dos de palmă dar un CV

nu suplinește cinci ani de fabrică

 

costume negre cu cravată pică din cer

telefonul zbârnâie. ăsta își vrea chiria

există o logică în toate

 

 

Arta de a nu citi nevăzut

Stau pe bancă și citesc. Oamenii trec pe lângă mine. O filă e îndoită de vânt, o alta e apăsată de-un deget încordat. E o carte nouă. Sunt destule librării în oraș. Vremea se răcește și-o simt pe pielea mea de găină citeață din mijlocul parcului – simbol al unei altfel de existențe citadine.

N-are importanță ce citesc, par a spune inșii ce gravitează în jururu-mi anticultural. N-are deloc. Cum deloc n-ar fi curioși să afle dacă vor muri a doua zi. E o zi ca oricare alta. De ce i-ar interesa? Cum îi poate ea ajuta? Salva? Cum îi poate mântui din banalitate? Caută ei vreo ieșire?

Mă-ndoiesc de trei ori și-mi fac cruce cu mâna stângă. Nu, cititorule: nu se caută, nu se știe și nu se dorește. Lumea înaintează pe urmele unei ursite bolnave de albeață. Zilele trec fără regrete. Praful se depune peste biblioteci. Doctorii oftalmologi sunt obligați să-și închidă cabinetele. Cine mai vrea să-și salvgardeze sufletul într-o lume plină de iluzii mercantile, când ochii nu mai sunt luminători ai sufletului, ci guri de puțuri spre haznaua Spiritului.

Cu mâinile în buzunare sunt toți în trecere pe-aici. Bunicii își altoiesc nepoții. Strigă la ei. Schimbă grimase. Manipularea prin teamă încă mai funcționează.

Eu citesc. Nici că-mi pasă. Câteva raze de soare s-au decis să mă-ncălzească. Lumea poate să ardă. Să-și facă și pompierii de-o pită.

Oameni de diferite soiuri se perindă prin fața cărții. Se uită atent la ea și p-ormă o slăbesc cu privirea când îmi ridic pleoapele dintre pagini. Dacă și-o doresc atât de mult de ce nu-și cumpără una?

Vor să-mi pună câteva întrebări: Câți ani am? Unde lucrez? Mă simt bine?, surprinși de fapta mea, picior peste picior ca Iorga, cu căciula pe-o ureche ca pictorii naturaliști, iar în palme c-un buchet de trei sute de pagini – imagine pe care n-o pot scoate din naftalina memoriei. Cu cine o fi semănând ăsta? se-ntreabă. Eu le răspund printre dinții cu care mi-am ascuțit limba: Cu dracu’ ăl mai negru înainte de a o ispiti pe Eva!  

Îmi retrag privirile războinice în căldură cărții. N-are rost. O mare de oameni ignoranți nu fac cât o frază bine lucrată. Vorba aceea: Ce-ar putea da omul în schimb pentru o carte? Viața lui? Viața familiei sale? Universul comlet cu ponei și rățuște? Întrebări ce mă apără. Cuvinte ce trebuie spuse.

Ei merg ținându-se de mână. Își rostesc șoapte languroase. Mă caută suspicios din priviri și se duc, tulburați de-o forță nevăzută.

Îi înțeleg. Printre atâtea partide de sex, unde s-ar mai găsi un loc pentru citit? Când vor ajunge acasă sper c-o să-și dea seama că eu am fost cel care i-a blestemat la o impotență de-o lună. Vor avea timp berechet ca să citească.

Eu citesc în continuare. Citesc de printr-a zecea. Îmi place, nu de alta. Așa cum și lor le place să se uite la televizor, să stea bârfind pe net, să aștepte să le treacă zilele pe care nu și le pot cântări în aur, de vreme ce ei sunt mineri, nu bijutieri. Fiindcă n-au ce să facă cu ele, nu știu cum să le prețuiască, așteaptă ca să treacă, să se ducă cât mai repede. Că ce altceva au de făcut în afară de-a bea, de-a mânca și de-a se veseli? Așa și mie, dar cu frica curgerii timpului, îmi place să citesc. Și o fac pe unde m-apucă. Decât să mor cu telecomanda-n mână sau butonând un șoarece de plastic, mai bine sucomb lângă un raft de bibliotecă, cu tâmpla-mi peste-un volum de versuri. Nu sunt eu Walker polițist texan, dar nici voi fii Mariei din Magdala. Altfel spus: Nu pot să vă amendez în scris, dar nici voi nu puteți avea pretenții – căci mironosița n-a avut copii.

Nepoțica blonduță, cu păr pus pe moațe, trece gură-cască pe lângă mine. Bătrâna o trage de mână învățând-o să fie atentă: „Uită-te pe unde umbli!” Două făpturi fără nume. După câțiva pași fetița își întoarce căpșorul și mă privește iar. Nu, nu citesc degeaba. Am primit revelația.

Sunt unul dintre puținii exponenți ai unui ciudat mod de-a fi in public, pe care doar mințile curate ale copiilor îl sesizează. Peste ani vor fi, și ei, ca bunicii lor, preocupați de lucruri mult mai importante, pentru a avea puterea de-a-și aminti câte ceva din cele petrecute în zorii tinereții.

Dar vremea se răcește brusc și sunt nevoit să mă ridic. Sceleratul și-a luat zborul. Oamenii sănătoși au acum posibilitatea să privească înc-o bancă goală. Lucrurile au revenit la normalitate. Nu știu de ce m-am așteptat la altceva. Era firesc să se întâmple așa. Mâine, de va fi soare, voi fi din nou pe aceeași bancă. Doar n-au crezut că scapă de mine atât de ușor?