Era ca-n poezia aia a lui Mușina, unde, de la
caniculă, asfaltul mai înghițea câte-un pensionar, hainele dogoreau, se ofileau
mușcatele-n ferestre, se topeau scaunele în troleibuze, se lichefiau
anvelopele, copacii se incendiau singuri, ca privirile sașii ale concubinilor încârligați
prin pășuni, cu sânziene în păr..., însă renunț de teamă să nu pârjolesc căpițele
de fân, șurile cu cereale sau, printre vitralii sfărâmate, plafonul lăcașului
de cult, țăranii pe ulițe, li se prăpădesc orătăniile, se convertesc naibii la
agnostici, din moftul unui scriitor cu caș la gură, tricou încleiat în piele,
scârbit să-i asculte pe soții Stănescu cum îi stropșesc în urechi integrame
orale, pe care este silit să le rezolve în grabă, nepăsându-i că gipanul părăsise
autostrada și se îndrepta spre hotel, cu o „imperceptibilă defecțiune la pompa
de injecție, ...de la Timișoara, ...un turneu național, ...suntem în concediu,
am zis să profităm de ocazie”, luându-i cu ei pe Coco, pe Max și pe Daisy,
animalele lor de companie, „Nu că-s drăguți?”, în cuști de metal, cu carpete de
unică folosință și boluri pentru hrană, și o rampă telescopică pe care, pășind într-un
melanj de insolență și răsfăț, au debarcat din Range Rover, în adorația stăpânilor
cu rucsacuri pe umăr și ochelari polarizați pe creștetul capului.
─ Să trăiți, dom’ director!
─ Bine ați venit!
─ Un trafic, nene – ștergându-și cu dosul mâinii
sudoarea – de neimaginat. Se lucra pe ambele benzi: bară la bară, fum de smoală,
damfuri de gudron, utilaje încinse, ici-colo câte-un parapet lipsă, ai noștri,
la bustul gol, doar cu veste reflectorizante și căști de protecție, ceva de
speriat. Și nu de mult o inauguraseră.
─ Au fușerit-o. Se apropiau alegerile.
─ Aaa!
─ Nici după aderarea la UE n-am scăpat de
blestemul meșterului Manole? La noi se-ncepe, dar de terminat...
─ Așa-i! giugiulindu-l pe Coco, în timp ce Ianuș,
ieșind de la bucătărie, îmi dete de-nțeles c-ar fi cazul să-i supun
interogatoriului standard.
─ Și cu copilașii?... – flatându-i, printr-o apreciere simulată,
potăile.
─ Chiar voiam să discutăm cu dumneavoastră,
interveni soția. Sunt curați, au vaccinurile la zi, și nu-s gălăgioși... Daisy,
cum facem noi când tre’ să
mergem la nani? – bichonul își duce lăbuța la sprânceană. Bravo! Dovlecelu’ lui mama... Îs cuminți. Avem și păturele
igienice, nu murdărim nimic (Le utilizează și ea?), și se ușurează la oliță (Mă
dă-te dracu!), deși o plimbare înainte de culcare e de-ajuns.
─ Absolut firesc! abținându-mă să nu pufnesc în râs.
─ Și latră numai dacă simt vreun pericol.
─ Cum ar fi suprataxa de 75 de lei?
─ Pentru fiecare animăluț?
─ Exact.
─ Exagerat! subțiindu-și glasul. Nu putem trata cu
managerul?
─ Adineauri am vorbit cu dânsul. Este alergic.
De-abia l-am convins să accepte.
─ Da’ n-o să simțiți că-i aveți aici. Îs dresați!
─ Hai potolește-te. O să doarmă-n portbagaj, spuse
bărbatul.
─ Pe zăpușeala asta? Să-mi scheaune ca data trecută?
Ți se sfâșia inima... – ochindu-mă printre genele-i rimelate. Eram în Szeged,
cazați la o casă de oaspeți...
─ Calmează-te! Tre’ s-audă și el? Le administrez un somnifer, las
geamul deschis, băiatul o s-arunce din când în când un ochi la... Nu?
─ Pe la trei dau stingerea.
─ Vezi, Nelule, ce ți-am zis!?
─ Stai dragă liniștită! Nu-i răpește nimeni.
─ Și dac-o să viseze urât?
─ Două somnifere! E bine?
─ Ei, nu te ambala. Ziceam și eu...
─ Rămâne? căutând un licăr de optimism pe figura
lor.
─ Rămâne! – erau complet debusolați.
Istoria își replăsmuiește fazele clasice: clienții
sunt la adăpost de țânțari, unii se răcoresc sub duș, recepționerul, ferindu-se
de camera de supraveghere în baia de serviciu, dă la manivelă, fumează un
joint, elementele abstracte se pun cap la cap, este în largul lui, țărmul Mării
Egee, pescărușii îi înhață sardinele mălăieșe, prăjite-n ulei de palmier, din
conul de carton... El – placid ca o echinodermă – își soarbe cocktailul din
vodcă, pomelo și tangerine cu paiul, în depărtări incandescente bungalourile
abandonate ard mocnit, transformându-se în cărbunii unui grătar de proporții
gargantuești, din care să se înfrupte toți liderii de stânga și de dreapta și să
se distreze copios, cu scobitorile între dinți și șervețelele soioase la gât,
după ce li se instalează în timpane ideea că Service-ul cu care Ion Stănescu,
posesor al... număr de înmatriculare..., luase deja legătura, trimisese echipa
de tractare, proprietarul autoturismului fiind prea istovit ca să conducă și
prea umflat la pipotă ca să-i mai pese de cheia vârâtă în contact și de răsplata
oferită depanatorului cu salopetă albastră, care (într-un dialect sec, deprins în
turele interminabile, răzbutonând elevatorul cu patru coloane și examinând
aparentele scurgeri de fluide și stadiile de deteriorare și optimizare ale
componentelor mecanice) mi-a spus că mâine la prânz „o înapoiază”.
Pe cine credea că păcălește – pe mine? Nicidecum.
Poate pe... Vai! făcându-mă c-am
uitat, ăștia cât pe ce să-și piardă cunoștința, după ce-au erupt în cereri de
demisie și invocări ale Precistei: „Mai bine ne duceam la Intercontinental...”,
„Mai bine ți-ai închide fleanca!”. Precis zăbovește prin vreo cârciumă,
„investind” în păcănele și bilete de bingo, estimările contabile nu se compară
cu revelațiile etilice din garaj, promisiunile se dăruiesc la Florii, și se îndeplinesc
la Bobotează.
Văd ca prin sită, în lumina chioară a magaziei,
cutiuțe vrăfuite de săpun și bidoane de Rivex, mă ridic năuc, îmi închei
pantalonii, tocmai ce m-am trezit. Mă întremez gradual – laitmotivul unui
somnambul notoriu. Toropeala făcuse ravagii – „Doamne, ce coșmar!” Însă când să
urc în vestibulul cu geamlâc, privind afară, un fior îmi străbătu șira spinării,
înfiletându-mi tălpile în parchet. Cu maxilarele încleștate, am îngânat doar atât:
„Roverul!!!”
