duminică, 2 septembrie 2018

Vernisaje native




















(2)


Săptămâni de vară când n-ai altceva de făcut decât

Să te îndrăgostești

Completând carnete de alocații în Parcul Trandafirilor

Binoclându-ne la cuplul ce se mozolea

Călare pe-o bancă străjuită de Constantin Ene

 

Insecte smălțuite rotocoale pașnice zumzete... fâlfâiri...

Vrăbiuțe tăvălite-n praf cerșetori schilozi militari în termen

Și jupânese cu poale largi ce practicau chiromanția  

 

Cipri îl cunoaște pe gagiu și ne zice să nu ne mai holbăm

S-ar putea să vină să ne ceară bani

O decapotabilă albă fură privirile trecătorilor el aruncă punga

Goală de pufuleți ea chicotește instinctiv și se-ndreaptă

Spre Volkswagen-ul care-și ambalează motorul

 

În dârele de albuș ale avioanelor Tarom soarele planează

Peste sălciile putrezite

Puștoaice cu sacouri grena ies de la Cuza gospodine de la

Sfântul Nicolae

Chemări disperate din difuzorul stației de emisie-recepție

Înfipt în bordul unui taxi jumătate maro jumătate galben

 

Cu gâturile oxidate și nicio țâșnitoare pornită hotărâm să ne

Încasăm cecurile dar nu nainte de-a trage o raită

Pe la Anticariat

Dăduserăm avansul pentru trusele de pictură

La Cinema Central rula Armata celor 12 maimuțe

Sucurile la dozator și hamburgerii din piață aveau mereu

Antidotul. 



(Foto © flickr.com, jen.ben.)


sâmbătă, 1 septembrie 2018

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

52.

„M-au luat în primire mângâierile laptelui omenesc, și nu maica mea sau doicile îmi umpleau sânii, ci Tu, prin ele, îmi dădeai hrana prunciei... După aceea am început să râd, mai întâi dormind, și apoi în stare de veghe... Și iată copilăria mea de mult a murit, iar eu trăiesc.” (Fericitul Augustin – Mărturisiri)

 

Fratele Andrei, coleg de facultate, îl cunoscusem în urmă cu 4-5 ani, a avut un accident de mașină, provocat (să te crucești cu ambele mâini) de un câmp magnetic situat între satul X și comuna Y. Circuli liniștit pe banda ta de șosea, și deodată te trezești pe contrasens sau în mijlocul șanțului. Nici n-ai timp să smucești volanul. Au pățit-o și alții. Doar că prietenul meu s-a izbit de-un pom și nu s-a mai trezit. E în comă, intubat ca puișorii crescuți la fermă, înainte de ambalare. Burduful se umflă, se dezumflă, într-o capsulă cu pereți de sticlă, ventilându-i plămânii, Terapie Intensivă, neonul aureolându-i mutra hăbăucă, cearșaful alb – giulgiul așezat preventiv sub el; când se dă stingerea îl salți, îl împăturești, îl înnozi, aprinzi lumânarea și anunți preotul.

L-am vizitat ieri. Încă nu-și dezlipise pleoapele. În schimb dădea din picioare ca o broscuță încolțită de barza pe care o confundase cu un buștean. Lângă el, maică-sa și soră-sa – o priveliște deplorabilă.

Deunăzi a trecut prin salon și ieroschimonahul A. C.: i-a pregătit doza de împărtășanie, a vârât-o-n branulă, a înjghebat o litanie, Andrei și-a făcut cruce, iar după 48 de ore s-a întremat. Momentul acela când ți se zdruncină ateismul.

Nu reține o grămadă de chestii, cu memoria în pioneze, cu organele în standby, bâiguie cuvinte ce, instantaneu, capătă o semantică inedită, creierul fiindu-i țăndări – și la propriu, și la figurat. Dar încet-încet se descurcă. Fiecare îl sprijină cât poate, cu ce poate. Cu bani îți procuri anticoagulante și substanțe neuroprotectoare, sănătatea expiră, credința nu se vinde la aprozar.

Părintele Rafail spune că în moarte noi căutăm (și unii găsesc) sensul vieții. Aș vrea să-l întreb (ba nu, o fac acum) Care noi? Cei ce se autoosândesc la recluziune, tergiversând rendez-vous-ul cu doamna în negru, sau cei ce zi de zi cad sub incidența poalelor ei ample, unde își camuflează coasa ascuțită? De aceea suntem fascinați de parastase și pasionați de cum a mierlit-o cutare, nu de cum și-a trăit viața, care i-au fost realizările... Stăm prea mult (sărmanii de noi) cu mintea în iad, și nu întrezărim nădejdea.

Măi să fie! Iar eu eram convins că suntem toți niște teleevangheliști, în spatele unui ecran mat, glosolalând și gesticulând ardent unei audiențe angelice, ce molfăie azime cu aromă de pizza și bea apă sfințită cu gust de lămâiță.


luni, 27 august 2018

Vernisaje native



















(1)


Atelierul de Plastică al Liceului de Artă „George Apostu“

În fiecare vineri de la 9 la 5. Ultimul etaj

All That She Wants  I’ll Never Break Your Heart și

Coco Jamboo  

Radioul adus de-acasă o temă la alegere din trei culori

Desenam smartphone-uri și roboței Asimo

Neștiind ce sunt

 

Când atmosfera devenea anostă iar cadrele didactice erau

Plecate la masă deschideam geamul și scuipam semințe

În capul celor ce voiau să intre sau să iasă

Ei se agitau firesc – crochiuri băcăuane în derivă

 

Unul dintre noi îl imită perfect:

─ Mai multă mișcare! Nu vedeți că-s țepeni?

Până și colegele încep să râdă

 

Natura moartă a blocului de vizavi: treningurile anilor ’90

Puse la uscat pe o vreme indiferentă

Cocoloașe de hârtie semiciocan glasate cu guașe și baițuri

Ne prosteam dar ținteam bine – aruncători de baseball

Ai unui oraș cu tot mai puține terenuri de sport

 

Vecinii ne spionează noi recităm ostentativ din b.u.g. mafia

Timp berechet: profului îi place să beie și câte-o țigară

Nouă să confecționăm cornete din foile caietului de Istoria

Artei și să le înmuiem vârfurile-n acuarele

Suflam în țeavă... ne durea la bască

Sâmbătă și duminică urma să fim în excursie la Izvorul

Muntelui. În câteva minute la Judecata de Apoi.


(Foto © flickr.com, jen.ben.)


sâmbătă, 25 august 2018

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

51.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

10. Î: Ce este important în viața duhovnicească? R: ...să ai un părinte duhovnic, să-i destăinui fiecare păcat și gând și să te bucuri de sfaturile și de învățăturile lui (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Rezonabil pentru un om obișnuit cu zăvorârea, care, participând la sfintele slujbe, adesea stătea cu ochii închiși ca să nu se tulbure. Proximitatea dumnezeirii fiind din ce în ce mai pregnantă, e lesne să te delectezi cu povețele unui mentor. Să fim sinceri, acela nu e protopopul manelar de la catedrală și nici nepotu-su pulică, ce, dacă tot și-a luat carnetul de conducere, a fost recompensat și c-o parohie proaspăt renovată, la periferia metropolei.

Presupunând că Doamne-Doamne îi trimite remedii pe bandă rulantă confidentului tău, el n-o să reușească să ți le transmită, de vreme ce nu-l ajută materia cenușie. Întrucât capacitatea de a distinge între vocea lui Dumnezeu și cea a lui Aghiuță nu se înmânează la hirotonie, mă întreb de ce-aș greși căutând consiliere în alt loc, de exemplu în cărți, mai ales că, și de le-ar fi citit, duhovnicul cu care deja ne-am familiarizat nu este capabil să extragă răspunsurile?

 

11. Î: Prin ce Îi putem fi cel mai mult bineplăcuți lui Dumnezeu? R: ...prin suferințele și lipsurile trupești, îndurate pentru El; (...)

Să spunem că întâmplările „rele” (că poate-s bune), de la neîncasarea salariului pe patru luni, până la (ipotetic, desigur) neadmiterea la Școala Militară de Subofițeri, nu se datorează voinței umane (administratorul vrea să falimenteze fabrica și să fugă cu banii furnizorului, iar cadrele decidente din armată preferă valijoara cu șpăgi, nu dosarele candidaților onești) în fața căreia Providența rămâne stană de piatră, ci judecății Sale insondabile, noi, ăștia cu piramida lui Maslow tatuată între sfârcuri, suntem obligați să le tolerăm, fiindcă sunt componente fundamentale din planul abscons al Divinității și să ne calmăm prin rocade cerebrale gen îndurăm pentru El? Nu, becisnicule! Tu înduri pentru tine. Ce pretenții să aibă protagonistul psalmului 103: criza ta existențială? metehnele? cancerul tău? Tu rabzi crezând că așa-i etic, nu pentru că ți-a expediat mai-marele oștirilor cerești o misivă în care îți explică cum să-ți valorifici expierea (mă abțin să nu râd) de dragul celui ce face să răsară iarbă pentru vite și verdeață spre slujirea oamenilor.

 

12. Î: Cum să privim prăznuirea sărbătorilor? R: Domnul spune în Biblie: «Sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu», adică sărbătorile care sunt celebrate prin beție, ospețe, îmbuibare ș.a.m.d. (...)

O mică precizare: În capitolul 1 din Isaia se au în vedere actele cultice făcute cu scopul de a-l mitui pe Creator (El să ne izbăvească de corecțiile aplicate cu prisosință, iar noi, fără o analiză scrupuloasă a năzuințelor, să persistăm în rătăcirea din cauza căreia am avut parte doar de catastrofe: „Pământul vostru e pustiu, cetățile vă sunt arse, țara vă e mâncată de străini” – v. 7), ca atunci când introduci fisa în dozator și aștepți să pice batonul de ciocolată, cu toate că ai diabet. Lucru nepermis de Atotțiitor: „Ce preț au pentru Mine mulțimea jertfelor voastre?” (v. 11) „Căci cine oare le-a cerut din mâinile voastre?” (v. 12) „Chiar dacă vă veți înmulți rugăciunile, nu vă voi asculta, căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (v. 15) „Ștergeți... răutățile din sufletele voastre, lăsați-vă de răutăți!” (v. 16), nu atât de beție, de ospețe și de-mbuibare, cât de a nu-l fi scăpat pe cel năpăstuit, de a nu-i fi dat dreptate orfanului și de-a nu o fi apărat pe cea a văduvei (v. 17).

 

13. Î: Cum să-l învățăm pe copil frica de Dumnezeu? R: 1. Să-l deprindem pe copil să se închine până la pământ înaintea Sfintei Cruci și a sfintelor icoane și să le sărute. 2. Să-l ducem mai des la biserica lui Dumnezeu. (...) 9. În prezența copilului să purtăm discuții duhovnicești despre Dumnezeu și mântuirea sufletului...

1. Prin isprăvile enumerate alfabetizăm un viitor extremist sau (în caz că Cineva într-adevăr supraveghează norodul) un viitor ateu. Să-nțeleg că „Boul își cunoaște stăpânul, și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu mă pricepe” (Isaia 1, 3) nu vă spune nimic. Pruncul (dacă e destul de copt) trebuie să simtă, pe propria piele, povara asumării creștine. Altfel devine aramă sunătoare și chimval zăngănitor (1 Corinteni 13, 1).

2. Ducându-l prea des la biserică riscați să-i inculcați incertitudinile legate de Pronie pe care le aveți dumneavoastră. Frecventarea lăcașurilor de cult vădește mai degrabă o slăbiciune, decât o tărie; o clătinare, nu o statornicie. Până și puii se îndepărtează de țâța mamei, darămite soldații plecați în misiune, de cazarmă. Că vor să știe ce fac rubedeniile, asta e altceva. Însă n-o să vină în fiecare weekend numai ca să dea raportul. De aia s-au inventat telegraful, telefonul... rugăciunea.

9. Mi-i și imaginez, lipăindu-și zeama de linte peste care au făcut cruce, sperând că n-o să se prindă de fundul cratiței, cum turuie, în fața frunților încrețite ale plozilor, despre argumentele ontologice, apariția răului, rostul supliciilor, interdicția voluptății, culpabilizarea teriană, obiectivitatea divină ș.a.

 

14. Î: Căror stareți, părinți duhovnici să le cerem sfaturi? R: ...Sfântul Antonie cel Mare ne-a sfătuit să ne încredințăm de dreapta judecată și de priceperea starețului și abia atunci să ne încredem în cuvântul lui și să primim fără cârtire sfaturile lui. Semnul după care putem recunoaște aceste lucruri este acordul dintre cuvântul lui și Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost tâlcuit de Sfinții Părinți.

Lăsând la o parte că în România nu există monahism, ci mănăstiri CAP, cu regim hotelier pentru turiști, că majoritatea stareților n-au nici măcar predispoziții duhovnicești, cu atât mai mult intelectuale și că orășenii au nevoie de asistență intraurbană, nu de spovedanii la zeci de kilometri distanță, cum le putem pretinde unor amărășteni să-i citească din doască-n doască pe Sfinții Părinți, să-i conspecteze și să compare cunoștințele starețului cu breviarul didahiilor patristice parcurse? Păi mai bine îi trimitem la Academia Teologică.


luni, 20 august 2018

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

50.

Sunt lucruri prin care scoți omul din tine, cu altele, untul, însă cele mai multe descătușează tartorii, înspăimântându-i pe cei apropiați și îndepărtându-i pe cei ce voiau să te cunoască. Sesiunea de examene este unul dintre ele – comoara pentru care ne părăsim casele, ne spălăm creierul, ne lăsăm înveliți de barbari, bârlogindu-ne în mormintele manualelor de teologie..., stimulent de nălucire și invidie, sediul dezordinii letargice (Halal Facultate! Râd și curcile), tocind versete și apoftegme..., buchetul mirosnic al sfintelor documente, revelația supranaturală, caracterul biblic și patristic al învățăturii, chenoză și întrupare, elanul devoțiunii, imperiul bizantin și ierarhia îngerească, bazele trinitar-hristologice ale legitimelor soboare catolice, pedagogia pastorală, darurile Sfântului Duh, Iisus, paradigma catehetului ingenios și a catehumenului obedient, cunoașterea apofatică & catafatică, fiecare cu treptele ei, apocrifele, anaghinoscomenele, reforma, contrareforma, cruciadele țăranilor, cea a copiilor și canonizarea lui Petru Movilă, ființa religiei, rugăciunea curată, edicte și convenții, eroi și impostori, bigoți dezorientați și eretici dumeriți, convertirea lui Saul, sinuciderea lui Iuda, abjurarea celuilalt, socoteli și simțăminte axiologice, Sinodiconul Ortodoxiei și decesul cufuricios al lui Arie, pietismul și teologia crucii, Decebalus Per Scorilo și Mitropolia Ungrovlahiei, cronicari și aghiografi, J. P. Migne și Sources Chrétiennes, Constantin Voicu și Nicodim Măndiță (În perioada prelapsariană, lui Adam i se scula belibarezul? Evei îi venise sorocul?), educația morală, farmecul modernismului deșănțat, slobozenie și libertinism, autosuficiență sau abnegație, postulatele empirismului, scornelile raționalismului și ezitările scepticismului, declinările în limbile greacă și latină, conspirația -ismelor, propaganda occidental-protestant-agasant-nihilist-masonic-diabolică, cultul e splendid, riturile fluctuează, inventio, dispositio, elocutio... structura Evangheliei după Marcu, destinatarul/destinatarii Cărții Faptele Apostolilor..., Dostoievski și Kierkegaard, doar dacă vrei să iei și desert, în rest, nimic deosebit, lapalisadele spirituale și științele auxiliare, Nietzsche și Cioran sunt primii pe lista neagră (Ce vorbesc...? Ăștia n-au auzit nici de Andrei Scrima), eros și nemurire, montanism, sabelianism, donatism și nestorianism, profesiunea de credință sau asceza lacrimilor, mesalianism, adopționism și dochetism, să-ți străjuiești mintea și să înduri necazurile, frica de Domnul sau teama de marasm, intuițiile feminine și energiile necreate, apolinarianismul și monofizitismul, obârșia răului și sucombarea universului terestru, glagore sau clișee, marcionism și maniheism, starea de pnevmatizare și gulagul din nucleul Pământului, pururea fecioria și colaboraționismul vlădicilor, silogismele scolasticii și enipostazierea firii omenești în ipostasul cu calitate dublă al Cuvântului, experiența ecleziastică viscerală – călare pe un morman de gunoi sau întinzând pliculețul cu biștari, treisprezece probe în mai puțin de-o lună, am văzut incoerența, rancoarea, hidoșenia și aroganța umană în plină acțiune.

Din crugul cerului se desprind trăsnete cu toptanul, alarmele mașinilor parcate o iau razna. Ei se piaptănă la oglindă, nu înainte de-aș fi ras cu perdaf ultimele urme ale bărbăției. După roadele lor îi veți cunoaște. Ale lor sunt putrede, chit că reverendele-s scrobite, pantofii văcsuiți... (S-au pricopsit boscarii! Și-au înrămat patalamalele, au compilat câteva cursuri și le-au publicat. Știau c-o să ni le bage pe gât) ...automobil în rate, nevastă docilă, al doilea cocon e pe țeavă, examenul, pe ducă.

Dar tu „fă-te ca un împărat peste inima ta, șezând înalt întru smerenie și poruncind râsului: «Mergi, și merge», și plânsului celui dulce: «Vino, și vine»; și robului și tiranului nostru trup: «Fă aceasta, și face»” (Filocalia 9, Cuvântul VII, 40).

Nu te necăji. Câteodată tre’ să te uiți și la moaca omului, mi-a zis părintele V.

Și îi dau dreptate.



(Foto © flickr.com, chrisfriel)


sâmbătă, 18 august 2018

(9) Jurnal de Recepție. Cu cățel, cu purcel


Era ca-n poezia aia a lui Mușina, unde, de la caniculă, asfaltul mai înghițea câte-un pensionar, hainele dogoreau, se ofileau mușcatele-n ferestre, se topeau scaunele în troleibuze, se lichefiau anvelopele, copacii se incendiau singuri, ca privirile sașii ale concubinilor încârligați prin pășuni, cu sânziene în păr..., însă renunț de teamă să nu pârjolesc căpițele de fân, șurile cu cereale sau, printre vitralii sfărâmate, plafonul lăcașului de cult, țăranii pe ulițe, li se prăpădesc orătăniile, se convertesc naibii la agnostici, din moftul unui scriitor cu caș la gură, tricou încleiat în piele, scârbit să-i asculte pe soții Stănescu cum îi stropșesc în urechi integrame orale, pe care este silit să le rezolve în grabă, nepăsându-i că gipanul părăsise autostrada și se îndrepta spre hotel, cu o „imperceptibilă defecțiune la pompa de injecție, ...de la Timișoara, ...un turneu național, ...suntem în concediu, am zis să profităm de ocazie”, luându-i cu ei pe Coco, pe Max și pe Daisy, animalele lor de companie, „Nu că-s drăguți?”, în cuști de metal, cu carpete de unică folosință și boluri pentru hrană, și o rampă telescopică pe care, pășind într-un melanj de insolență și răsfăț, au debarcat din Range Rover, în adorația stăpânilor cu rucsacuri pe umăr și ochelari polarizați pe creștetul capului.

─ Să trăiți, dom’ director!

─ Bine ați venit!

─ Un trafic, nene – ștergându-și cu dosul mâinii sudoarea – de neimaginat. Se lucra pe ambele benzi: bară la bară, fum de smoală, damfuri de gudron, utilaje încinse, ici-colo câte-un parapet lipsă, ai noștri, la bustul gol, doar cu veste reflectorizante și căști de protecție, ceva de speriat. Și nu de mult o inauguraseră.

─ Au fușerit-o. Se apropiau alegerile.

─ Aaa!

─ Nici după aderarea la UE n-am scăpat de blestemul meșterului Manole? La noi se-ncepe, dar de terminat...

─ Așa-i! giugiulindu-l pe Coco, în timp ce Ianuș, ieșind de la bucătărie, îmi dete de-nțeles c-ar fi cazul să-i supun interogatoriului standard.

─ Și cu copilașii?...  – flatându-i, printr-o apreciere simulată, potăile.

─ Chiar voiam să discutăm cu dumneavoastră, interveni soția. Sunt curați, au vaccinurile la zi, și nu-s gălăgioși... Daisy, cum facem noi când tre’ să mergem la nani? – bichonul își duce lăbuța la sprânceană. Bravo! Dovlecelu’ lui mama... Îs cuminți. Avem și păturele igienice, nu murdărim nimic (Le utilizează și ea?), și se ușurează la oliță (Mă dă-te dracu!), deși o plimbare înainte de culcare e de-ajuns.

─ Absolut firesc! abținându-mă să nu pufnesc în râs.

─ Și latră numai dacă simt vreun pericol.

─ Cum ar fi suprataxa de 75 de lei?

─ Pentru fiecare animăluț?

─ Exact.

─ Exagerat! subțiindu-și glasul. Nu putem trata cu managerul?

─ Adineauri am vorbit cu dânsul. Este alergic. De-abia l-am convins să accepte.

─ Da’ n-o să simțiți că-i aveți aici. Îs dresați!

─ Hai potolește-te. O să doarmă-n portbagaj, spuse bărbatul.

─ Pe zăpușeala asta? Să-mi scheaune ca data trecută? Ți se sfâșia inima... – ochindu-mă printre genele-i rimelate. Eram în Szeged, cazați la o casă de oaspeți...

─ Calmează-te! Tre’ s-audă și el? Le administrez un somnifer, las geamul deschis, băiatul o s-arunce din când în când un ochi la... Nu?

─ Pe la trei dau stingerea.

─ Vezi, Nelule, ce ți-am zis!?

─ Stai dragă liniștită! Nu-i răpește nimeni.

─ Și dac-o să viseze urât?

─ Două somnifere! E bine?

─ Ei, nu te ambala. Ziceam și eu...

─ Rămâne? căutând un licăr de optimism pe figura lor.

─ Rămâne! – erau complet debusolați.

Istoria își replăsmuiește fazele clasice: clienții sunt la adăpost de țânțari, unii se răcoresc sub duș, recepționerul, ferindu-se de camera de supraveghere în baia de serviciu, dă la manivelă, fumează un joint, elementele abstracte se pun cap la cap, este în largul lui, țărmul Mării Egee, pescărușii îi înhață sardinele mălăieșe, prăjite-n ulei de palmier, din conul de carton... El – placid ca o echinodermă – își soarbe cocktailul din vodcă, pomelo și tangerine cu paiul, în depărtări incandescente bungalourile abandonate ard mocnit, transformându-se în cărbunii unui grătar de proporții gargantuești, din care să se înfrupte toți liderii de stânga și de dreapta și să se distreze copios, cu scobitorile între dinți și șervețelele soioase la gât, după ce li se instalează în timpane ideea că Service-ul cu care Ion Stănescu, posesor al... număr de înmatriculare..., luase deja legătura, trimisese echipa de tractare, proprietarul autoturismului fiind prea istovit ca să conducă și prea umflat la pipotă ca să-i mai pese de cheia vârâtă în contact și de răsplata oferită depanatorului cu salopetă albastră, care (într-un dialect sec, deprins în turele interminabile, răzbutonând elevatorul cu patru coloane și examinând aparentele scurgeri de fluide și stadiile de deteriorare și optimizare ale componentelor mecanice) mi-a spus că mâine la prânz „o înapoiază”.

Pe cine credea că păcălește – pe mine? Nicidecum. Poate pe... Vai! făcându-mă c-am uitat, ăștia cât pe ce să-și piardă cunoștința, după ce-au erupt în cereri de demisie și invocări ale Precistei: „Mai bine ne duceam la Intercontinental...”, „Mai bine ți-ai închide fleanca!”. Precis zăbovește prin vreo cârciumă, „investind” în păcănele și bilete de bingo, estimările contabile nu se compară cu revelațiile etilice din garaj, promisiunile se dăruiesc la Florii, și se îndeplinesc la Bobotează.

Văd ca prin sită, în lumina chioară a magaziei, cutiuțe vrăfuite de săpun și bidoane de Rivex, mă ridic năuc, îmi închei pantalonii, tocmai ce m-am trezit. Mă întremez gradual – laitmotivul unui somnambul notoriu. Toropeala făcuse ravagii – „Doamne, ce coșmar!” Însă când să urc în vestibulul cu geamlâc, privind afară, un fior îmi străbătu șira spinării, înfiletându-mi tălpile în parchet. Cu maxilarele încleștate, am îngânat doar atât: „Roverul!!!”


duminică, 5 august 2018

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

49.

 Când l-am întâlnit pe I. eram printr-a XI-a, am locuit împreună, împărțind cu el supele la plic, pe care le diluam până deveneau ca ceaiul, și prăjiturile de la el de-acasă (taică-su, patiser, soră-sa, asistentă de nădejde în bucătărie), iar după o vreme, eu hăis, el cea, ne-am văzut de treabă, păstrând o oarecare legătură. Asta se întâmpla prin 2002-2003, înainte de-a începe să scârțâi pe filele acestui jurnal. Povestea lui, ca a multor pământeni, poate constitui subiectul unor narațiuni pe marginea cărora se poate glosa pân’ la revărsatul zorilor, îngroșând contraforții unui microroman de care nu mă voi ocupa acum și nicidecum aici, în teatrul de operațiuni „teoretice”, ce se vor a fi paginile dungate pe care adesea pixul sau stiloul refuză să scrie.

În ultimul său an de Seminar, profesorul de Filosofie îl însărcinase cu un referat la Opera lui Camus. Țin bine minte: îi adusesem cărțile, colecția BPT, împrumutate de la Biblioteca Județeană; el era de lângă Sebiș și n-avea viză de flotant, dar insista la telefon să cer volume de Camus – nu cumva să stâlcesc numele și să primesc altceva.

Evident că nu s-a pus să le citească, referatul trebuia predat a doua zi. A răsfoit prefața și a extras (corespunzător exigențelor instrucției teologice) imperfecțiunile existențialismului absurd al laureatului premiului Nobel: puricele își neagă Ziditorul (constatând, datorită excitabilității și conductibilității neuronilor săi păroși, că e mai grozav ca El), Iisus este Everestul, Duhul Sfânt, șerpașul, Scriptura, regiunea securizată în care se cuvine să campăm, iar literatura artistică un simulacru de mâna a treia, cu literați puerili ce mimează o transcendență mundană, care, dac-ar vedea dincolo de catapeteasmă, s-ar opri din mâzgălit (în cazul în care n-ar deveni apologeți) și s-ar pocăi.

Mă rog, a făcut-o-n pripă, nu i se poate imputa chiar tot. Având în spate un sobor de patrologi și exegeți, ziarele și revistele de scandal nu-l mai puteau captiva. Când Arsenie Papacioc prorocește retrospectiv, în potpuriul de reflecții ce caracterizează o droaie de părinți cu viață sfântă, (parafrazez) că Nietzsche ar fi fost un câștig enorm pentru Creștinism, dacă nu l-ar fi luat dracul în primire, când zeloții văd în Cioran un elogios menestrel al Mișcării Legionare și, implicit, un febril închinător la moaștele lui Zelea Codreanu, când Mircea Eliade, departe de-a fi un condeier decent, frunzărit înainte de Bacalaureat, e doar un lunatic posedat de zeițe indiene..., N-ARE CUM SĂ REZISTE.

Ostaș în unul dintre numeroasele plutoane ale Bisericii, putea să zică ce voia, dar să aibă grijă ce zice! Răsuflarea rece a strămoșilor îi fulgera în cerbice. Veridicitatea pe care i-o inspirau era ca o sobă ce dogorește, în jurul căreia își depăna, avorton lucid, amintirile pe care ar fi vrut să le aibă – nu să i se spună (capitol... verset...) ce, cum și câte a avut. Tirania netăgăduitelor monomanii ale celor de odinioară înăbușă indiscreția celor născuți la ultima răscoală.

Un text bun nu se termină cu punctul (ori c-un alt semn de punctuație) de la final, energia lui reverberând și după ce ți se pune capacul pe copârșeu. Nu poți să ți-o smulgi din memoria inimii nici aici, nici în ailaltă lume. Beletristicizată sau nu, substanța oricărei scrieri se îndreptează, ca rugăciunea psalmistului, înaintea Distinsului Critic. Oglinzi ale lui Dumnezeu, autorii au aceleași însușiri ale chipului. De ce un Voltaire ar fi mai greu de crezut decât un Macarie Egipteanul? De ce fraza „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar fi necesar să-l inventăm” e mai nedemnă decât „Domnul este infinit și nu poate fi cuprins cu mintea”?



(Foto © flickr.com, Shane(thewrestler))