Portret la despărţire

în seara zilei cu umbrelă/ poposii lângă un soare

se făcu că nu mă vede/ mie-mi lumina mai tare

 

apoi se ivi eclipsa

 

 

aș vrea ca totul să fie un vis iar când ne vom trezi

tu să nu mai exiști eu să nu mai exist

să nu ne mai îmbătăm cu apa coclită a amintirilor

...așa cum trebuie: țărâne risipite de oarba ursită

prin galaxii și viduri cosmice

 

imposibil să mă cunoști

trecut-ai pe lângă mine asemeni unui puf pe care nu l-aș fi

lăsat să ia contact cu irisul meu

insuportabilă ar fi fost relația noastră: absorbit de pupilă...

culcușit acolo...  

 

credeai că voi fi gestația lunilor de insomnii și frământări?

să te port ca pe-o comoară...?

nu-i de mirare că te-am lansat din vârful... și să te-am lăsat

– pufoșenie volantă – să plutești cum îți place ție spre noua

ta cucerire masculină (a câta?) să văd cum intri în...

– sărmanul... – topindu-te ca un sugus printre gingiile unui

saint bernard

 

nu te mai lăuda cu teorema lui pitagora!  

clipele sunt regretabilele roți ale unei prezențe descompuse  

tu deplângi spițele

 

unu și cu unu fac doi  îmi e suficient

 

lasă mâna jos! ți-a trecut vremea

nu mai lucesc pe buzele tale scântei...

 

îți fac ciao-ciao și te las să porți în cârcă obezile lunilor

petrecute împreună

mi-a ajuns pedalatul în gol

 

îmi spui că n-am cum să fiu sigur

țapă!

câteodată și soarele se-ntunecă în plină zi

și stă așa câteva secunde...

 

mă bucur că reții ce trebuie

și nu n-am să-ți mai trimit rândunici

care să-ți cânte în pridvor