Cărtăresciană

hai vino iar la Cărtărești să vezi cât e de bine

o să-mi iasă aburi din piele la gândul c-ai să vii

vom fi împreună retrăind ca pe vremuri senzații

debordante de amor disperare și grevă

 

ambetat de selfinducții și de cauzalități inelar-pozitive

îmi înfășor pe mână un lujer crud de drácilă

sârmă ghimpată ce picură grăsime  

osânza paniculată a sfungatelor cu ardei și ceapă         

din mic-dejunurile de dincolo de nopțile

de folíi chermezice cu rom cole mirinde și șprițuri

galbene de Odobești

 

și strâng tare ca să nu ratez filmul

pân’ la os

și să nu te pierd în undele alizeelor

pre tine ubicuă femeie

ce ești:

epifiza primordială și cea de pe urmă a vieții mele

de câine

endosămânța dintru începutu’ începutului meu

amnioasa cu loji încapsulate a fructului de mac

din pântecul ce aștepta să mă elibereze

alantoida oceanică din sezonul cinegetic  

când îmi ridicam vela corabiei nervoase

tricotându-ți placenta

pentru a ajunge la cordonul ombilical prin care

îți trimiteam zambile și zarnacadele...

ca să te-nvălui cum numai Solomon în poligamia

și concubinajele sale legale s-a-nvăluit

...să-ți întorci inima spre mine

 

săturându-mă-n schimb cu fripturile punerilor-înainte

modelate din sapropélul vaselor limfatice

peste care aruncam în libații câte puțin din mustul

virtual al acizilor ribonucleici

bând și mâncând ca să mi se-nveselească sufletul

...n-am a-ți reproșa când va fi să te văd la lumină

 

așa a și fost

 

doar că m-am descompus – în osișoare de cuarț

și-n endotoxine arămii ce aminteau de cerul de cupru

și aur sub care obișnuiam să te visez

(atât de irelevant eram în comparație cu tine)

și n-am apucat să-ți spun: te iubesc

 

primăverile mi te imaginez purtând o rochie ecosez

cu bretele elegante amintind de moda anilor ’60

eu putrescent tu cu ascendenți în Mamaia Costinești

și Saturn

în păr cu ghirlande scarabeice melci și parameci

tu prima între stele eu veșnic anodin... taciturn...

 

vara sumar echipată te-arăți în șlapi nicicând murdari

mereu diverși

când meltenii în propria ușcheală se aciuează la ascuțișul

unui con de umbră și-ți cer prin fața lor să te reverși

tu tragi nepăsătoare condusă de-o buldog convoaie

de tonete cu-nghețată după tine

coapse bronzate sutien de nansúc și umeri goi

lăsându-ne cu buzele umflate atemporali cu totul

bilet pierdut la loterie ce vrea să-și facă mendrele

cu noi

 

iar toamna – sordida clipelor splendide – pe bănci

vopsite-n bej în parcul cu platani

vrând să-ți citesc brumari și lungi mușine

stihar al plantelor gălbui

lanceolate actinomorfe penat-compuse raceme

crăpușnici și pistrui

tu fornăi a plictis cerând nichite sfinte de care

nu s-ar fi atins doi bieți profani

 

„ce zici?!” pironindu-mă cu ochii ei cărămizii ca

două copeici azvârlite unui cerșetor

și o profundă supărare s-a abătut atunci peste orașul

promenadelor

înainte de-a intra în gloata de indivizi blănoși

ce umblau prin pasajul înzăpezit al mallului

asemeni duetelor de lupi ce prădaseră turma de țurcane

a ciobanului moldovan

cântându-i printre zdrențele macre de miei

O ce veste minunată și Trei păstorei

 

profundă supărare...

încât prinzându-ți rochia înfiptă-n caldarâm și smucind-o

ai pornit militărește la pas

lăsând în urmă trena de acostamente rigole rastele pentru

biciclete semne de circulație și stâlpii indicatori ai stațiilor

funerare de tramvai

 

viscolea în filigrane zincate iar tu sufereai de-o acută

epanódă a sentimentelor trăite retrăite...

dar asta-nainte de-a mușca din mulțimea de oieri

(cu mine la purtător) când stând într-o rână

serv al majestății tale

te-am întrebat în modul cel mai cărtăresc și c. popesc

cu putință

dacă vrei să vii... „bem ceva ascultăm muzică”

                            „vorbim prostii fumăm o țigară”

rămâi în furou aprindem o ceară despicăm firul în patru

îl răsucim în opt

și ne uităm prin crucile de omăt ale ferestrelor la lumea

de-afară   ...cum doarme

 

doar noi doi poezie ’sciană vegheați din bolta sălii de un

țimir aidoma unei anghile

stăm treji în serenitatea amurgului scutiți de amenințarea

stihiilor ce vor descinde în metropola noastră

 

stăm neclintiți – Cine clipește primul – și murmurăm

tandrețuri ce coboară direct în ventricule

acolo germinează dând naștere mai multor pelóte indigo

ce-și vor lua zborul către naltul firmamentului de plumb

unde se vor sparge străpunse de gândurile imaculate

revărsând râuri de jad ce vor mocheta solul cu opalescență

 

genele tale aplaudă de bucurie

fluxul de aer face să-mi lăcrimeze portofelul și să-ți șoptesc:

 

oricât de neagră sau albă este lumea

mereu eu te între culori găsesc