„Ar fi trebuit să nu trebuiască, căci trebuia
fiindcă trebuie.
Ar fi putut să nu poată. Că poate, cine știe?...
Da’ eu am putut! Am adus-o la lumină!”
Poezie
întreruptă - Poet anonim,
întâlnit în gară la Simeria
(Ceva legat de-un
tractor)
⁕
„Își îndesă coatele pe bar. Puse rece în pahar
băutura din sticlă. O alintă cu limba și-o dete pe gât.
Nu
e tare! spuse el. Dacă mi-a intrat limba... Nu știu de ce zic ăștia că-i tare. Uite! îmi explică, după ce-și mai turnă
o porție: Dacă bagi degetul îți intră
imediat. Vezi!? Nu e tare.
Nu serios, îi spun. Ia bagă-ți limba în sodă caustică,
și apoi să-mi zici cum e! Și și-a băgat-o prostu’. Acum strângem bani pentru
operație. Știți, e greu să beie omul fără gât.”
Rânduri culese din ziarul Z... - pagina dedicată anunțurilor umanitare
⁕
Să-i trimit, să nu-i trimit? Nu acest lucru mă
frământă. Problema e următoarea: N-ar fi mai bine să-i joc la Loto?
Gândindu-mă că cel despre care este vorba în ziar
e chiar poetul din gară
⁕
„Cât de greu evoluează oamenii! Cu câtă greutate
se lasă educați! Și cât de dificil le este să-nțeleagă ceva din tainele realitățiilor
ce-i înconjoară! Uneori, în drumul spre casă, mă uit la pașii grei ce se ridică
de pe trotuar și la cei ce coboară ca-n curbele succesive descrise de roțile
morilor de apă, încontinuu, mânați de-aceleași neliniști necesare, împinși de
frica ubicuă de a nu ne uda la ceafă, cu apa turbulentă a înălțimilor. Oh, de s-ar
construi un batardou ca să începem odată reparațiile pe tronsonul Om-Oameni!
Apa ne-a ajuns la bărbie și în curând vom vorbi în
bule de aer. Unii dintre noi au luat-o-nainte. Dacă tot e dat omului să sforăie
pe fundul bălții, de ce să-și mai lungească vorba? Să-și toarne pe gât!!! Așa
cel puțin e sigur că n-are să cadă într-un alt abis.
Șansa noastră, a bărbaților, este să ne emasculăm.
În felul acesta vom scăpa de lesturi și vom sta la suprafață. Nenorocul
femeilor e hotărârea întru abstinență a bărbaților. Și cine ar fi zis că ele ne
iubesc atât de mult încât să ne ducă dorul? Poate îngerii să fi auzit ceva...
Noi vom sta sus, pe-ale valurilor clătite. Va fi
noapte, cu siguranță.
Vom fi ca niște geamanduri luminoase, care îi vor
ghida pe îngeri spre pământ. Îi vom păcăli că încoace e „cerul”.
Vor ateriza în mii de siaje fulgurante. Le vom lua
urma. Îi vom găsi. Iar când o vom face, vor fi acolo și femeile noastre. Le vom
pune față-n față cu aleșii Domnului și le vom ruga să ne răspundă le câteva
întrebări:
─ Ia zi-mi, femeie, cine a avut grijă de tine cât timp am fost plecat la
muncă-n Germania?
Scenariul ne rulează deja în minte: le vom umple
gurile cu balast, li le vom coase cu ață fosforescentă ș’apoi, ca-ntr-un extaz
misoginistic, le vom lăsa să se-afunde în apa de sub noi – un ocean de bere.
Din când în când – în funcție de culoarea lunii –
le vom ridica – trăgând de capătul lung al aței, lăsat dinadins – ca pe niște
mingi de bâlci, și le vom aduce cât mai aproape de întrebările despre viață și despre moarte, pe care li le vom pune, aidoma unor bune și nepărtinitoare
suflete masculine, ce suntem.
Apele s-au retras. Mă simt slăbit. N-am mâncat de
două zile. Mă uit la-ncrengătura de sarcopți soté, pe care încerc s-o-ntind pe
pâine. Dar n-am destulă forță.
E cald. Trupurile celor ce s-au săvârșit stau
întinse la soare. Pielea lor neagră ca noaptea va dispărea în curând. Dar
noapte nu mai e de mult.
E ZIUA CEA MARE!”
Scrisoare găsită la locul crimei
(Unei crime. Ce mai contează care?)
