Luni

Să fii la un metru distanță de răfuiala mării

suspendat

prins în ghearele unui corb ce poate să-ți dea

drumul

dar preferă să te plimbe o veșnicie

ciugulindu-ți din orbite

și să te dezmeticești când ceasul electronic îți

piu-piuie agonic

 

(2) Din balconul meu de cleştar

privesc lung și dezinhibat cum soarele aprinde copacul

printre-ale cărui crengi și crenguțe se strecoară că să lumineze

chipul încă adormit al unui stivuitorist

 

E sâmbătă... a lenevit mai mult ca ieri răsfățându-se-n

căldura plăpumioarei

Cu șosetele pe glezne și jaluzelele trase ascultă radioul

transmisiune directă

 

Prin glasvandul închipuit al ramurilor desfrunzite

scântei lichide îmi pictează pijamaua... perdeaua dantelată

de asemenea

Blocul întreg capătă o culoare stranie. Din cenușiul cartierului

a răsărit speranța

 

Claxoanele mașinilor ce se înghesuie în parcările fără marcaj

au amuțit bătrânii au fost deja la piață tinerii fac schimburi

matinale de visuri după o săptămână de hămălit – cei mai fericiți

dintre ei

Resturile (am scris bine) lucrează și astăzi

 

Vecina nu și-a rabatat termopanul

Ceva se va răsfrânge din el și o voi primi ca pe o revelație

 

Vrăbiile își înalță glasurile în aburul zăpezii ce se topește

Pisicile torc molcom prin tomberoane și sub băncile de taifas

ale madamelor care acum – soții devotate – își sfârâie uleiul

în tigăi cu teflon. Țin post pe tot parcursul zilelor de muncă:

pentru tineri

În weekend au dezlegare de la popa Dorin

 

Când vor ajunge la porțile Raiului vor fi trimise înapoi

fiindcă n-au avut și la pește

 

Dulceața ciprinidelor un codru de mămăligă mujdeioasă

miros din vecini... iz de gospodine

Femei cuviincioase într-o veșnică fierbere și prăjeală  

 

La primăvară mă vor chema să le văruiesc în bucătărie

(1) Din balconul meu de cleştar

privesc lumea în față și vreau să-i spun...

 

Primele care s-ar împotrivi ar fi madamele cu păr mov

de la scara B apoi inginerii firoscoși de la scara A

care le țin companie

 

Tipa de vizavi ce-și ridică poalele cu oricine pentru nouăzeci

de lei pe oră ar fi unica persoană care m-ar lăsa să zic ce doresc

 

La parter administratoarea își cheamă fetițele cu Țițu Țițu

Țiț’! ...le dă să mănânce

Pe garajul din BCA și tablă zincată s-au strâns șapte-opt pisici

Jumătate dintre ele sterilizate

 

Terciul de apă lapte și pâine le întărește cozile le unge pe gât

Felinele miorlăie...

 

Câinii domnului primar își așteaptă rândul tanti Corina îi oprește

ferm le vorbește ca unor oameni chercheliți care-și cerșesc doza

pentru mahmureală și-i alungă arătându-le piciorul

 

Mâțele se grupează în jurul stâlpului de carne formează o horă

Miau miau...! cu mustățile muiate în albul crud...    un arpegiu

ascendent de smiorcăieli

 

Le aud de la etajul cinci... Câinii mârâie...

 

Mâine aceeași poveste

Sculptură comodă

uneori când citesc stau pe fotoliu cu genunchii la piept

aplecat peste miezul celor două scoarțe crăcănate

bune de lins cu privirea ce trece dincolo de parantezele

dintre litere cuvinte fraze...

frecându-se până la nerușinare și excesiv de am mai văzut

am trăit și-am făcut treaba asta 

cu ochii injectați de nesomn & dorințe utopice

 

firește că nu le-nchid   nici nu mă gândesc la acest

capitol tragic prin lipsuri și solitudini derivate sinonimic

le las să degaje căldura ce amintește de babylonia unde

muierile își alăptau pruncii de la balcon iar ei primeau cu

gurile căscate pe jumătate ca să nu-nghită brusc și să ne

fure priveliștea pe care o vom depista în scrieri mai mult

sau mai puțin reușite

sau pe foile sterile ce se vor inseminate printr-un talent

artistic incitant

capabil să le facă pe cei/cele care-ți vor parcurge catrenele

să-și viseze perechea după analiza figurilor tale de stil

copiate clasic romantic & premeditat din cărți odrăslite din

alte cărți

iar pe tine să crezi că de fiecare dată când o să-ți descifreze

balivernele va fi ca și cum ți-ar băga mâna-n izmene și ți-ar

masa zurgălăii

 

mă rog ca acestea să se-ntâmple cât mai repede

aidoma fericirii ce m-a evitat atâta amar de vreme

lăsându-mă să-mbătrânesc și să urlu

 

(pun punct. continui mâine)

 

Am sau nu dreptate?

în dansul tenebrelor o ploșniță suge. e cald transpir

în grețuri și mă las purtat ba zău

cum ți-o cădea la corazón de s-ar înfige și-ar aspira...

aruncându-ți o tiflă

te-ar fraieri mai dihai decât vetustul țânțar

te-ai scărpina frecându-ți obrazul cu vai și cu

n-ai scăpare frățică doar un felcer și-al său clește

te pot face fie om fie un bucifal străpuns

de mă crezi e convenabil de nu... eu tot ți-o zic

băbește. altă soluție nu ai

tu faci ce vrei strânge din dinți apleacă-te

and smile

 

Hotărârea

fantazam ca un descreierat. când ne vom reîntâlni

voi fi alt om

dacă zorile ar putea vorbi ți-aș fi aproape. apusurile

impudice te dezbracă de toate

oameni cu doctorate-n psiho studiază versuri

iar eu ți le proferez de la balcon

 

e iarnă. montez un bec

apoi deschid ușa de la cameră... mă deplasez...

ating balustrada băloasă ce mă-nconjoară

mă înclin și simt cum acrofobia îmi pușcă-n tâmple

așa că mă retrag

 

cu spatele la zid îmi măsor pașii. închid ușa răsuflu

ușurat

pentru tine sunt încă acolo. n-am reușit să păcălesc

timpul... am încercat... gestul contează...

ce puteam să fac?

 

Relatarea unui coleg de cameră

Ochiul interior se uită în ochii exteriori, și ce vede? Vede un om buiac, aureolat de trândăvie, somnambul în papuci de casă, pe care și-i lasă pe unde apucă, de cele mai multe ori în calea celorlalți colegi care nu-l întreabă multe – îl cunosc prea bine – ca să nu-l trezească și să-nceapă să vorbească. Doarme în haine curate ce absorb transpirația și mirosul orelor de muncă ce nu se vor sfârși c-un duș de seară, fiindcă a făcut deja unul dis-de-dimineață, iar el nu miroase așa tare, mi-a zis mie nu cu multă vreme-n urmă, că doar n-o să facă două dușuri pe zi. Economie! Și mă gândesc cum, impecabilele rugăminți ale viitoarei sale neveste, și-o fi schimbând ciorapii de lucru cu cei de casă, fără să se spele pe picioare, chiar dacă azi – zice el – n-a muncit?

Se urinează zgomotos în closetul ce așteaptă să fie curățat de alții, cu mucii trântiți în chiuveta murdară, ș-apoi trage apa, dar doar un pic. Economie? Șlapii i s-au pierdut pe drum, târșâindu-și șosetele pe gresia pătată a băii, până-n bucătărie, pe holul lung, și zuuup în pat!, cu laptopul în brațe, același film de ieri, întrerupt de un altul la care se uită-n dorul lelii, apăsând pe săgeata de forward – spune că așa își dă seama dacă e fain sau nu –, revenind la primul.

Cu ochii lipiți de ecran, ascultă și învață. Îi sună telefonul. Răspunde după secunde bune, ca și când ar fi fost reținut de vreun vis pe care nu și l-a împlinit când a fost tânăr, dar tare și-ar fi dorit să..., chiar nespus de mult, de parcă ar fi fost ocupat cu cine știe ce treburi de importanță majoră și, deci, vitală pentru el. Cu vreo femeie? Mai multe?...

─  Alo, da! Uite, ce să fac?... Stau.  

Și chiar că stă, nu glumește, lungindu-se tendențios cu vorba, ca cei de la Cantina Municipală cu ciorba de varză. Râde gălăgios. Se forțează. E trecut de ora 12 a.m., iar el tot falsează-n discuție.  

Nu, pe bune, frate, chiar n-am nici cel mai meschin interes pentru conversațiile tale interminabile, fade, prostești și lipsite de cele mai elementare elemente ale dialogului pe care-l deturnezi, în mintea-ți aflată-n creștere, doar în favoarea ta.  

─  Citeam, cum ce să fac?

Har Cerului, că nu eram în cameră când a început! Am râs, ținându-mă de burtă. Bine că n-a zis altceva. De fapt, ce-ar fi putut să spună mai amuzant?

Mă duc să deschid ușa, cu gândul să-i potolesc nițel vocea – o mână pe clanță, dau s-o împing – și văd cum ciupercii flatulente i se rupe pălăria și i se-ntinde piciorul, strecurându-se pe lângă ușă, în timp ce el strâmbă din nas ca s-o închid la loc. Pe hol miroase a mațe în putrefacție. El râde înăbușit. Spârcuiri lingvistice îi ies pe gură. Pe cealaltă parte, asemenea. Cine-a zis că animalele și oamenii nu și-au găsit limba comună? Deși mă-ndoiesc că de i-aș aduce în cameră un animal, oricare ar fi acesta, ar rezista mai mult de-un minut. Da’ mie-mi ajunge unul singur.

Ieri-seară când a venit acasă, a-nfulecat câteva felii de pâine cu zacuscă și câțiva căței de usturoi, s-a spălat pe mâini – nu pe dinți – și-a tulit-o direct în pat. Azi-dimineață m-am dus și i-am deschis geamul. El era la baie. De cum a intrat, l-a închis imediat.

Acum stă tolănit în pat, cu laptopul pe coaie, și, cu degetele nevăzute, cântă afonic pe claviatură, chatuind pe Facebook.

Îngerii să aibă milă. Vampirul din mine nu mai rezistă.

Deschide dracului ușa!!!