Jucătorul

ar fi vrut să marcheze pentru tine fiecare gol

microbistele extaziate să-și ridice tricourile

și să-și cuprindă-n mâini

trofeele campionatelor mondiale

 

cei din peluze să-și răspundă antifonic

trimițându-și bezele unii altora

șușotind prin gradenele ce treptat-treptat

se vor fi transformat în stalurile unui teatru

 

un stadion întreg să îl aclame

suporterii să-i ceară autografe

ochelariști cu reportofoane să-l chestioneze

iar el să riposteze flegmatic

 

tu să-l alinți după partidă

în căzi fierbinți să vă relaxați

doi prunci (...cândva)

trecuți prin același incubator

 

ca-n reclama cu iepurele care bate toba

din zori până-n asfințit

 

e complicat acum...

imposibil să dialogheze cu cei care-au crezut în el

 

dimineața vine un băiat

...o să-l poarte pe străzi

 

pare că întârzie și azi

 

Naratorul

diminețile când se trezea depărta cu gesturi proprii

senectuților nobiliare draperiile de catifea

își încălța șlapii cu blăniță pe care îi plescăia

pân’ la baie

dând drumul la apă își spăla mecla și se holba îngândurat

în oglindă

examina vaporii de apă ce i se prefirau nepăsători

pe dinaintea ochilor

„câtă tristețe” își spunea. „toate pier ca aceste particule

elementare de H₂O”

închidea robinetul și în sunetul calcaneic al șlapilor

se-ndrepta spre bucătărie zgândărea aragazul

își fierbea un ou de rață își sorbea cafeaua instant

mesteca feliile de pâine prăjită cu gem de căpșuni

und unt

apoi cojea mic-dejunul cu răgaz ascultând nițică muzică

în special operetă sau jazz

 

îl desfăta de fiecare dată dându-i aripi

moment prielnic de a-și inspecta colecția BPT

și de a-și bifa în minte câteva magnum opus-uri de

secol XIX venerându-le:

 

„munți de erudiție stocați în semințe de hârtie!”

ar fi vrut să scrie

dar sentimentul valorii personale îl împiedică. avea vreme

„căci vremea este a mă plimba”

se-mbrăca își trăgea pantofii și țuști pe bulevard

 

își contempla casa – templu al beletristicii

și bănuia că este spionat. își aprindea o țigară pe care o

fuma atingând-o cu tandrețe de buze

chiorându-se-n jur la pupilele ațintite spre el

 

pornea molatic observând merceriile edificiile

și animalele străzilor fanate pe care le cunoștea

pe de rost

văzuse fenomenal și trecuse prin destule monstruozități

 

deschidea ușa unui anticariat din centrul orașului

dădea târcoale într-aiurea răsfoia un roman și două jurnale

părea preocupat

cineva îl fixa prin vitrină lui îi plăcea și voia să-l poarte pe

unde o să mai umble azi mâine și-n zilele dichisite cu

hoinăreli bramburistice     însă nu total lipsite de sens  

că-n fond e vorba de-o viață ce-și are nișele îndesate cu

fleacuri ce trebuie detectate explorate și scoase la lumină

pe foaia de pe masa din lemn de cireș din sufrageria tapisată

cu cărți...   cadou de la părinți

 

parolele îi ies ca praful din covoare pe gură

rostindu-le cu voce domoală le transcrie

pe coală

 

toți ochii din lume îl privesc

 

(monocorde cum sună nu peste mult timp

vor fi o nouă pagină)

 

Hidoșenie

era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric

pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului înfiptă-n

mine până-n plăsele

pe marginea străzii printre nămeții ce astupaseră rigolele

cu motoarele torcând taxiurile își fumau somnul de seară

 

pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta firavă

a unui băștinaș ce stătea strâmbat de frig și de neputințe

pe un scaun cu rotile

aproape viu... nu se deosebea de peisajul static al cartierului

 

ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa impresia

că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare

pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile

 

știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord

să meargă la căldură

putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o piftie să-și

ruleze coșmarul și să nu m-audă

răspunsul a fost afirmativ... am telefonat la urgențe:

nume prenume prezentarea cazului în zece minute...

speranța că se vor grăbi... epifania celor doi voluntari de pe

ambulanță și a unui șofer cu mănuși de nitril...

dificila sarcină de a-l sui în dubă... pân’ la urmă tot per pedes

ținând strâns de mânerele roase ale scaunului cu rotile

 

poarta masivă a spitalului municipal se deschise:

eu și el intrarăm primii   salvarea în spatele nostru

 

pe ușa camerei de gardă ieși în goană o cucoană balșoaie

cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din tercot

înaltă...

 

îi luă tensiunea îl întrebă dacă este flămând iar după

încheierea procedurilor îmi atrase atenția că instituția medicală

nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos total dacă lumea ar

confunda spitalul cu serviciul de ajutor social că situația de față

mai treacă-meargă însă „data viitoare să nu-i aduceți aici”

fiindcă nu asta e meseria doctorilor că li se-ntâmplă în fiecare

iarnă... că nu le vrea răul dar „așa este”

 

am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri

mai lungă   locul în care stătuse... pavat cu omăt

nu mi-am dat seama c-a nins...     habar n-avea că se apropia

crăciunul

 

(posibil să nu fi primit pătura...

pentru el nu va mai fi o data viitoare)

 

Îmi reproşa că nu o prezint cum trebuie

că-n realitate e mai chipeșă că are o grămadă de calități

de ce m-am rezumat la...?

 

învinuindu-mă c-o apreciez pentru prea puțin din ce are

iar ce are ea n-are nimenea că tre’ să-mi schimb ochelarii

c-am priceput infime lucruri despre... 

că până și omul de serviciu „ăla ce pute a usturoi” ar fi în

stare să...

că-i vai de capu’ meu... sunt un vânător de fuste ce nici pe

alea nu le vede bine

 

îi răspundeam că aparențele înșală profesioniștii-s informați 

efleurajele te amăgesc tegumentele dau erori

esențial e... chestiunea din interior

carnea nu-i decât o haină ce ne apără de vremea de afară

la fel și cu celelalte lucruri privite din exterior

incontestabilul poate fi acolo dar e greu de dibuit

 

nu voia să înțeleagă și prin urmare i-am zis:

 

dac-aș fi silit să spun cine ești și ce-nsemni pentru mine

ți-aș cere să-ți înmoi gurguiul în călimară să te apleci peste

coala neatinsă de zile și să nu-l dezlipești până când gurile

de vărsare ale canalelor lactifere nu-și vor fi lăsat cerneala

pe hârtie

 

fiindcă așa te văd eu:

 

soarele albastru de pe cerul propriei mele siberii

spirituale

ochiul omniscient

cel dintâi factor biologic în lumea aceasta lipsită

de viață

 

așa e bine?

 

Mă uit la televizor

n-am făcut-o de multă vreme

de când cu internetul...

 

o familie problematică  certuri apostrofări... circumstanțe

cu tâlc rânjete cu vicleșug

lamentații... suspine... isterii opulente și împăcări șocante

pe final

 

oamenii ăștia nu dorm nu-și fac de mâncare nu stau pe veceu

ei spun că ar avea joburi însă n-am remarcat să fi lucrat

bárem o clipă

n-au rate la bancă... nici clauze de reziliere

 

o dată nu i-am surprins spălându-se pe mâini deși zilele și

nopțile la ei acolo sunt lungi... de cel puțin șase sezoane

nu ca mine unul singur

și cu termenul scadent tot mai aproape

 

nu mănâncă. trăiesc cu doze insuficiente de aer și alcool

ba sughițate într-un intermezzo de dup-o săpuneală zdravănă

în prefața unei vendete

ba ingerate cu calm într-un respiro dintre sunetul tocurilor de

fier și explozia unui conac de opt milioane de dolari  

 

nu i-am văzut lecturând. apariția unei cărți e de neimaginat

în această sagă rural-urbană

eventual etichetele de pe sticlele de vin și paginile

meniurilor...

 

niciun indiciu

doar vorbe goale

 

(oare așa va fi în celălalt tărâm?

o să aflu în episodul următor)

 

Când am auzit-o

mi-am spus:

nu e bine ca omul să fie singur. îi trebuie un ajutor

potrivit pentru el

 

când și-a pus capul pe pieptul meu a zis: aud cerul

și pământul cum cântă laolaltă

și a vrut să m-ajute

 

drept care în zilele ce-au urmat am înregistrat

amândoi: ea - vocea ei   eu - bătăile inimii mele

 

cu buza inferioară lipită de reportofon îmi recita impresiile

inventariate iar eu le ascultam cu căștile pe urechi

și reportofonul fixat pe stern

ca să înregistrez dangătele inimii...   ea să le dea play ziua

următoare când avea să-și noteze din nou cuvintele simple

sau verdictul despre ce se întâmplă cu noi cum ar vrea

să fie și cum va fi de fapt

 

în seara respectivă mi le și citea   și tot așa...

până-n ziua a șaptea când privind la toate lucrurile

bune pe care le-am făcut

și mulțumiți de ceea ce-am putut realiza împreună

ne-am odihnit

 

Te aşezi lângă mine...

mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de cloceală îți dă de știre că ziua-ntreagă

m-am tolănit pe canapea ingurgitând succesiv

trei antologii de fabule contemporane

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist poeții

își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra și mi-e lehamite

ca de-o proctoscopie

 

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

lexicul de speluncă autohtonă nu poate decât să-mi tulbure

nosofobiile invernale și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

 

mă mir că în timp ce citesc nu tragi de mine

 

poponețul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

habar n-am ce carte joci dar o joci decent

mă ling pe buze îmi etalez dinții. tu spui: „...lacomule!

îți vreau binele”

 

te iau de mână

ea glisează pe umflătură. amândoi în așteptarea unei erate

pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

 

(„până una-alta o viață avem”

adaugi

„de ce s-o irosim pe mărunțișuri?”)