Atunci mi-am dat seama

Sâmbetele copil fiind alei de parc cutreieram împreună

cu cel întors din delegații ascultându-i snoavele

când nu făcea altceva... de exemplu să cioplească

la capete o ramură încovoiată de nuc să le unească

cu o sfoară sintetică sustrasă din sertarul lu’ madam B.

făurind un ditamai arcul cu care aș fi reușit să-mi

impresionez camarazii trimițând săgeți pe blocurile în

preajma cărora ne aciuam...

chit că-n general nu scăpam fără o fabulă din care n-avea

să se prindă nimic de mine

 

Interdicția expirase... Putea să mă vadă în orice zi din

săptămână

dar divorțul îl ajungea din urmă ca un baston peste gleznele

firave ale oricărei biografii

 

Într-una dintre serile estivale când soarele leșina după

muchia orizontului începu să-mi istorisească despre

copilăria sa: locuise cu Serioja în apropiere de... 

brațul arborescent întinzându-i-se spre gaura pătrățoasă

dintr-un gard ce mărginea o potecă

Pe vremea aceea aici era pădure... abia vedeai la cinșpe metri

Odată îmi zise l-am chemat pe unchiu-tu

și-mpreună cu niște năsoși am luat la rând felinarele de pe

aleea principală

mutându-și brațul ca să mi le arate pe cele ce străjuiau

străduța pe care ne plimbam

și le-am spart

A doua zi moșu’ a fost chemat la Miliție ca să dea

o declarație și să achite reparațiile. Două săptămâni n-am

ieșit din casă

Și râzând a continuat să-mi povestească că în perioada

aceea erau mulți jidovi în oraș... se ocupau cu pielăritul

comercializau haine pantofi...

 

Eu pierdusem firul narațiunii fiindcă rămăsesem uimit

Cum de îndrăznise să facă o asemenea trăsnaie și să

primească doar două săptămâni de pedeapsă?

Mama mi-ar fi dat paișpe zile pentru fiecare bec spart

și n-aveam aliați evrei ai căror părinți s-o ajute cu

despăgubirea

O treime dintre tovarășii mei de joacă erau țigani...

și ce bine că aveam un arc în loc de praștie!

 

Clipeam des... și curmându-mi fanteziile l-am văzut 

pe Mișu. S-au salutat am intrat în discuție a dat mâna

cu mine... palma lui ca șmirghelul

 

Ochii lor oscilează între tava cu „aperitive” și ospătărița

cu minijupă... mâna lui tata descrie o orbită intermitentă

Mișu ridică un deget și apoi către biata fată: Două blonde!

sosesc și micii... după atâtea palavre li se făcuse foame

 

În briza olfactivă a Terasei Parc titanii își ciocnesc

potirele și sorb cu mustăți de spumă din inepuizabilele

registre ale „ședințelor” de weekend

Tăifăsuiesc până li se usucă beregata comandă un rând de

Mărgineni... Eu nu băusem nici jumătate din sucul

portocaliu când ei deja trăsneau a bere

Atunci mi-am dat seama că lucrurile nu se vor schimba

niciodată

 

Ajutor de la Domnul

Rahela este o fată cumsecade, dintotdeauna a fost așa, echilibrată în ceea ce face, ca să nu-l supere pe Elohim – rod al voinței lui nestrămutate, ce nu i-a împiedicat pe părinții ei s-o zămislească și s-o educe în cel mai strict mod cu putință.

De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e rău. Sentințele tatălui au avut în permanență putere de decizie în casa lor, iar dezobediența aducea necazuri (și-o aversă de reproșuri din partea mamei). Pruncii cunoșteau problema și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir Rahela, ce nu intenționa să se abată de la „decalogul” sacerdotului casnic – întruchipare perisabilă a Domnului, cum avea să audă cu diverse prilejuri.

Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care n-a chiulit în nicio duminică de la slujbele adunării neoprotestante din cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Mesia, chit că celebrările i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când cei desemnați să-i slujească Stăpânului Ceresc nu se încadrau în intervalul de două ore hărăzit fiecărui oficiu divin și se întindeau la predică și la cântare, făcând-o pe fată să se îndoiască de anumite chestii.

Dar Rahela trecea repede peste încercările necuratului și ținea pentru ea toate adversitățile stârnite prin asimilarea tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui Dumnezeu), lucrurile stăteau altfel și, în consecință, nu ne-o închipuim pe această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de cazul că era prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau fi’ndc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o să fie până ce-o să-și dea (căruntă, înconjurată de nepoței) creștinescul sfârșit.

De ceva vreme, se angajase la o fabrică de prelucrare a cauciucului și a maselor plastice, și era mândră de această realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de Inginerie Mecanică, urmând ca nu peste mult timp (dacă evenimentele își urmau cursul firesc) să obțină funcția de Specialist pe teme de logistică. Faptul nu putuse decât s-o bucure și să vadă, în această îndeletnicire (de început de carieră) un element imperativ, întrucât orice om vrea să se pricopsească. Trebuia să pornească de undeva, cugeta ea, dar sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i se ofere cadoul ce nu i se cuvenea. Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit la un asemenea păcat.

Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise, povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul lor drăcesc și, p-ormă, o să le adulmece cu patimă și-o să le culeagă; locuința construită pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la cea mai ușoară adiere de vânt etc.

Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac, Rahela se urni la serviciu, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile) că e-n stare să facă (până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a materialelor ce le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil, conform planului de muncă. Repartizată la secția de interioare auto, era chibzuită în alegerea componentelor esențiale subansamblurilor de bord, reușind să-și controleze gesturile, oarecum reflexe, ca să fie sigură că piesele sunt așezate corespunzător fișelor tehnice. Rând pe rând, se acomodă cu cei din grupul ei și, fără să le divulge sprijinul pe care-l primise la recrutare (căci nu se cădea), încercă să se integreze în formația zeloșilor.

Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu cu cea din realitate, și încet-încet își pierdu din concentrarea și entuziasmul primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin caznele sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai bănoase se mijiră, protagonistei noastre i se acrise de întreprinderile industriale și voise să renunțe la tot și toate, devenind agitată, neîndemânatică, iar uneori chiar răutăcioasă.

Fata era evident depășită de situațiile noi ce surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le surmonteze, tărie pe care n-o găsea (indiferent cât de riguros ar fi căutat) nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile de oră ale rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la dilemele care o apăsau. Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al oceanului de relații pe care le-nchegase cu prietenii (fiindcă se străduia să n-aibă dușmani), însă de fiecare dată după ce fusese tras la mal, el rămânea gol, băltind de apa oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în urmă, la cererea părinților, când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care urma să se înece, supravegheată indiscret de scrutările altruiste ale „fraților” de la serviciu – oameni care nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să tacă.

Pentru că... (uitasem să vă zic), fiind sub efectul egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați de procedeele manipulării gloatelor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a înverșunat să împartă în dreapta și-n stânga opinii despre „disciplina colectivă”, făcând remarci usturătoare la adresa câtorva stivuitoriști, incident ce i-a făcut pe aceștia s-o ignore și s-o lase pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în familia de la fabrică – cum îi plăcea ei să se exprime. Curând, tot mai mulți colegi au observat transformarea: vorbele ei (bulgări de foc rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajungând să influențeze întreaga echipă în adoptarea unei rezoluții.

E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage. Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca proasta, și, în loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput să de-a ordine, exact ca un căpitan de feribot, cerându-le celor care n-o văzuseră încă în atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș în văzul lumii.

Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în cadrul departamentului de logistică, nu se împăcase cu ideea c-o să rămână în memoria team-ului de producție ca o nulitate (lipsită se soluții imediate...), și trebuia să compenseze cumva. Doar că această reparație (în care a pus, una peste alta, reflecții și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump – auzisem ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:

Deoarece melițá încontinuu, iar prin ateliere se zvoniseră unele chestiuni cu privire la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis în probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă și, în momentul în care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus și, lipindu-se de ea, c-o mână ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas, că-i dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care i-a dat drumul.

N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la spate, deși era august, reușind să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea certitudinea lăuntrică (întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a dedat în dormitorul ei) că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se, cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul spiritual în care se afla.

Un om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă, și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o ierte pentru că-l sedusese pe tânărul agresor prin jupa ei cochetă, pe care a și donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte vestimentare. Lacrimile fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga indispensabilă propășirii, întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le dă celor care I se roagă – semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.

Acum (un pic mahmur), când mai am olecuțică și termin de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de sperieți era de altă părere și că javra a primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și confesivă întru care ne-am imersat toată noaptea (un cârd de foci naufragiate pe-un aisberg, într-o mare de țuică), însă asta nu schimbă profesiunea mea de credință. Mai ales că boroboața sa, intimidant-provocatoare, i-a adus un peșcheș nesperat, date fiind faptele:

Auzind despre cele consumate și simțindu-se nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste și, oricât m-aș da de ceasul morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în repurtările fără perdea ale triumfului în materie de porumbițe și coniace, închinându-i un pahar de Cuba Libre, și conchid cu un îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.

 

Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu alta ar fi fost povestea?

Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești sigur c-o poți isprăvi.

Nici nu ştiu de când

n-am mai împărțit patul cu o femeie în această junglă

urbană

 

Ultima oară a fost când locuiam împreună într-o casă

ca o pivniță tavane boltite un coridor în formă de L

și-o curte cimentată

 

Îmi amintesc că stăteam cu pătura trasă peste gură

și așteptam ca aerul cald din burduful de coton în care

mă afundam ...să mă adoarmă cât mai rapid

ca să nu-mi spui să nu mă mai foiesc

 

Adormi greu.... Unul dintre lucrurile moștenite

de la tine

 

Acum când scriu aceste rânduri chinuit de ticăitul

ceasului de mână

conștientizez acest lucru dar nu-ți dau dreptate

 

Era atât de rece acolo încât zilele în care făceam baie

par să-mi fi dispărut din memorie

Însă nu pot uita încăperea umedă... strigătul tău...

 

În capătul căzii pe-o poliță curbată se aflau două borcane

ce conțineau o soluție pe bază de sodă caustică folosită la

spălatul rufelor

Pesemne că nu le-ai văzut cât timp îmi pregătiseși apa

 

Mâinile tale scoțându-mă din vana în care nu-mi mai venea

să intru...            clădirea în care n-aș mai fi vrut să rămân...

 

Învelit cu o plapumă pe care n-o simt că m-acoperă încerc

să ațipesc: o fostă colegă de liceu... inocența acelor ani făcea

posibilă dragostea... ne băteam cu cretă ș-apoi o mințeam pe

dna dirigintă

 

Ceasul de mână e în camera alăturată

Bătăile inimii... mă agit...

 

Mă pun să-mi număr rândurile

Cu fiecare vers mi-am cusut buzele

Deci nu voi putea rosti:

 

Timpul e ireversibil   

 

Bate-mi repede cuiele

să mă odihnesc pentru totdeauna

 

Stăteam şi eu la o terasă

        odihnindu-mă, iar sfatul unui amic mi-a bubuit în creier: „Las-o mai moale cu discursurile de birt”, fiindcă nu beau, nu fumez și (aici nu-l aprob) sunt zgârcit. Așa că am revenit de unde am plecat, în apartamentul, mai precis în bucătăria în care conversam despre ceea ce îmi relatase adineauri.

Cu un an în urmă, fără serviciu și căzut în depresia celor care nu mai doresc să muncească doar ca să-și potolească mațele și să-și plătească taxele, a fost ajutat de un băiat (nu-l cunoștea), care l-a găzduit, necerându-i un sfanț. I-a dat o cameră, din cele două pe care le avea, și șase luni, cât a locuit la el, nu l-a întrebat nici de sănătate.

Singura indispoziție pe care i-a creat-o a fost că atunci când îl ardea patima, se trezea în toiul nopții, aprindea becul și începea să se roage. Încăperile... alăturate, despărțite numai de un glasvand, lumina pătrundea și-n odaia amicului meu. Dar în douăj’ de minute era gata.

După câteva nopți, se încumetă să-l chestioneze: Convertit în perioada adolescenței, baptistul îl implora pe Dumnezeu să-i ofere o fată pentru însurătoare, căci trecuse de două’ș’cinci, iar disconfortul resimțit atât din această cauză, cât și din pricina ochilor acuzatori din adunarea bisericească, punea o presiune, din ce în ce mai mare, pe sufletul lui.

Trecură lunile, amicul meu își găsise un job agreabil. Nu după multă vreme, a auzit că tipul și-a găsit prințesa mult așteptată și că (miracol providențial sau înțelepciune a hazardului) urma să se căsătorească.

 

─ Nu rugăciunile l-au ajutat în căutările sale, îmi zise privindu-mă pe deasupra ochelarilor ce-i alunecau pe nas. În realitate, a fost că a primit în casa lui un străin și că l-a găzduit fără să-i ceară nimic în schimb. Acolo am mâncat, acolo m-am spălat, acolo am dormit..., încrețindu-și fruntea și împingând-o spre mine.

 

─ Uite că s-a întors roata, spuse tot el, și am ajuns în situația lui. În urmă cu o săptămână mi-a predat cheile. Unul de la țară... Venise să-și caute de lucru și n-avea unde să stea. O prietenă a insistat să-l țin la mine, până-și găsește. L-am cazat vreo trei luni. Acum e și el pe chirie.

 

─ Și... ți-ai găsit nevastă sau ai rămas cu rugăciunile? știind că nici el nu-și pusese pirostriile și că vorbea, de ceva timp, cu o pipiță.

 

─ Da’ de unde, ripostând într-o doară. Tot singur. Eu și cărțile mele...

 

─ Vezi dacă nu te-ai rugat suficient! bătându-l pe umăr și zâmbind.

 

─ Nu-i asta... și dădu pe gât halba pe care i-o pusesem în față. Minunea dracului!... rosti, cu un ușor oftat, printre buze.

 

─ Era normal să se căsătorească. Minune este că, în ciuda dificultăților, tu nu te-ai lăsat de literatură.

 

Amurgului îi mai trebuia câteva ore ca să acopere orașul. Amicului meu, doar un pahar cu bere. În frigider aveam doar o doză, am coborât, am mai cumpărat una, am urcat înapoi și i-am pus-o pe masă. N-avea niciun rost să mergem la terasă.

 

 

P. S. Pe lângă băutură, îi place și să duhănească. Fapt ce n-ar fi făcut decât să lungească povestea și să complice fraza; prin urmare, l-am trecut cu vederea.

Și, cum toți prietenii mei sunt fumători, sigur s-ar fi trezit unul să-mi reproșeze că l-am făcut să pară superficial în ochii cititorilor.

Mai bine să nu afle nimeni.

 

Lumea ar fi mai veselă

dacă toți ar citi lumea ar fi mai veselă

cel puțin în localitatea mea

 

vecinii s-ar aduna în fața blocului în halate de baie

cu cafeluțele-n mână unii cu pipe alții cu trabucuri

ar rezuma cărțile devorate cu o zi înainte adăugând indicații

categorice/categoriale pentru cei care nu le-au descoperit

eu spre exemplu

 

mi-ar face semn cu indexul pe obraz că nu-i frumos

nu se cade. mi-ar trimite recomandări pe facebook

recenzate tot de ei

m-ar chema la cenaclul mahalalei unde pe acorduri de bach

chopin și rahmaninov mi-ar da voie să-mi debitez textele

și mi-ar facilita publicarea lor scutindu-mă de cheltuielile

de întreținere   

 

taximetriștii vor saluta cu ziua bună maestre! pe orice client

cocoțat pe bancheta din spate ce va rosti cuvintele potrivite

adică la bibliotecă vă rog!

 

în școlile gimnaziale se va preda după metoda lui dinu noica

modelul va fi preluat rând pe rând și de străini

excepție făcând ungurii  

cu garduri de sârmă ghimpată în preajma clădirilor

directorii vor opri orele de peripatetism gastronomic

și cu microfonul în bot vor citi

– ca să se audă în boxele amplasate-n curte și-n fiecare clasă

din șotronul lui cortázar

 

polițiștii de proximitate de la circa 9 ar avea strălucindu-le-n

frunte în loc de pupăza zgribulită de pe caschetele lor de

modă veche unul dintre simbolurile des întâlnite în operele

lui g. i. gurdjieff

și anume trei iepuri în spirală ce aleargă după olaltă  

 

consilierii primăriei vor propune guvernului să introducă în

ordinea de zi a planului de pedagogizare a țării

crearea unui institut care să decerneze an de an premiul

internațional „mircea cărtărescu”   ca să avem și noi un

nobel al nostru

 

sinucigașii care au dat-o-n bară vor deveni adepții sectei

caragialiștilor

îndrăgostiții de pretutindeni își vor expedia din nou scrisori

de dragoste

poștașii o să sune de două ori la interfon iar bisericile își vor

face datoria cununându-i

cu volumele lui john galsworthy pe sfântul jertfelnic

 

prezbíterii vor începe și vor sfârși serviciul divin cu

pater noster-ul lui jacques prévert

și corul fostelor prostituate convertite de henry miller

va intona imnul de stat al româniei         în limba rusă

 

⁕

 

când m-oi prăpădi distrus de inaniție cu capul pe masă

în încercarea de-a da gata într-o lună comedia umană

o să fiu dus – purtat pe umerii unui grup de utiști

adulatori ai lui balzac – la cimitirul intelectualilor din

apropierea aeroportului

coristele vor interpreta o ciuleandră de rămas-bun

fantoma lui adrian păunescu se va arăta îndemnându-i pe

cei prezenți să se iubească pe morminte

iar jurnaliștii vor scrie că a fost o minciună

n-a murit unul ci doi: eu și cartea pe care n-am apucat

s-o termin

 

își vor lua bilete de avion spre amsterdam și vor răsfoi pe

durata zborului la alegere curcubeul gravitației sau de viris

illustribus   

la debarcare își vor aprinde un joint        glăsuind în șoaptă:

„mare domn!”

 

vecinii își scriu deja memoriile

asociațiile de locatari vor avea cu ce să se delecteze

 

precis ar fi mai veselă

parc-o văd...

parc-o văd

 

Oameni şi câini

Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.

Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion, despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici, dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”, să conducă și să oprească la destinație.

 

─ Hai că mănânci la el.

 

─ Dar mami...?

 

─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește, ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.

 

Stânjenit de neașteptatul situației, am ascultat-o.

 

─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!

 

N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.

 

─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.

 

Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă, iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.

 

Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi atinse omoplatul și-mi spuse:

 

─ Decolăm. Țin-te bine!

 

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.

Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.

Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată, după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei ciuperci de celuloză.

Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.

 

─ Ce vru muierea?

 

─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

 

Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

 

─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.

 

Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.

Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat, spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.

 

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu’!

Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.

Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva..., iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație, a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a dat drumul.

 

─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.

 

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre lucruri total distincte.

Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise, am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.

După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață) n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.

M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.

Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă.

Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află mama?”

Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul... – ațipind în mai puțin de-un minut.

În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.

Aniversară ’93

Era toamnă mă-ntorceam de la țară

fusese un sfârșit de săptămână incredibil

 

Prin părul nepieptănat aveam fire răzlețe de fân

Mâncasem copios înainte de plecare asfințitul era splendid

Aveam 9 ani... în curând urma să împlinesc 10

 

Când am intrat descălțându-mă în sufrageria modest mobilată

a apartamentului am văzut-o că vine să mă întâmpine

În mână ținea o coală ilizibilă pe care mi-o flutură prin față

 

Mi-a luat câteva secunde ca să m-adun după jetul de aer

rece cu care mă împroșcase și să mă dumiresc ce era cu

acea filă ruptă din caietul meu de ciorne

 

Cu două zile înainte încă-n febra pregătirii pentru

minivacanța câmpenească m-am desprins din panoplia

de plăsmuiri referitoare la atmosfera rurală în care aveam

să mă desfăt

și mi-am așternut urările vulgare adresate unei puștoaice

de care mă lega mai mult o animozitate decât un amor

Nu era așa dar n-am priceput și i-am redactat o misivă

iar sub epilogul injuriilor elaborate cu tot dichisul

mi-am trecut numele cu majuscule

ANDREI CARE ȚI-O (punct punct punct)

 

Luni de zile după aflarea grozăviei n-am mai mers la țară

de teamă c-o să fiu interogat de rude cu ochii ațintiți spre

mine și apoi între ei – bile de plumb pe rigla gradată a unui

cântar de persoane

ce a fost cu răvașul acela și cum de-a ajuns pe masa la

care-mi făceam temele?

căci acolo îl scrisesem – veritabil poet național

deși n-am recunoscut că am compus așa ceva

 

În consecință sărbătoarea a trecut neobservată

Doar soră-mea n-a ignorat complet evenimentul

Mi-a cumpărat un maculator și-n efortul de a-și stăpâni

râsul mi-a zis: Ia mă pulică! Să ai pe ce să-ți notezi

declarațiile de iubire

 

Mai păstrez albumul și ori de câte ori mă îndrăgostesc

îl frunzăresc în amintirea tortului ratat

 

Acum nu mai jignesc pe nimeni îmi iau singur prăjituri

Cât despre gagici... ziarele au câte-o rubrică

dedicată anunțurilor matrimoniale gen Mariana ochi verzi

Senzații tari

 

Partea nasoală a fost că textele mi-au fost cenzurate

Partea faină... toți băieții au știut că-s slobod la gură

recunoscându-mi astfel talentul

 

Bine’nțeles că m-am umflat în pene și-am comis-o

din nou. Numai că de data asta a fost invers

Mama a fost cea care mi-a luat apărarea