Învierea
lui Hristos – izbăvirea de întristare
Oare doar de întristare ne-a scăpat Hristos sau
mitropolitul nu vrea să dea tot din casă într-o singură predică? Că, vorba aia,
la anu’ urmează Izbăvirea de moarte, peste doi ani, Trecerea de la Pământ la Cer, peste
trei, Harul mântuirii ș.a.m.d.
Purcede cu binecunoscuta formulă oratorică: prea cucernicului cler, prea cuviosului cin monahal și, pe urmă,
își aduce aminte de prea iubiții
credincioși din Arhiepiscopia Iașilor. Putea să înceapă cu iubiți frați și
surori..., dar când există o ierarhie, ea trebuie respectată. Adică, să avem
pardon! Ca să nu mai spunem că acel „cucernic cler” și acel „cuvios cin
monahal” sună atât de neclar și atât de mecanic, încât ți le imaginezi pe amândouă
în acel moment, stând de o parte și de alta a mitropolitului, cu sufletele, de
bucurie, ieșite pe gură.
Urmează un extras din Utrenia Învierii, pentru ca
forma înlemnită a predicilor de peste an să nu care cumva să sufere vreo
schimbare. După care intră-n pită:
Suferințele
și moartea Mântuitorului Iisus Hristos i-au adus Lui și tuturor celor care L-au
iubit durere și întristare. Când la Cina cea de Taină ucenicii
au aflat de la Iisus că unul dintre ei Îl va vinde, adică îl va trăda (scris
cu „î” mic, deși ar trebui să coincidă cu cel precedent) și-un verset din
Matei.
Acel „Mă va vinde” din Matei 26, 21, παραδώσει με
desemnează actul predării cuiva, a oferirii, a livrării. Doctorul în teologie însă
trece peste. El e preocupat de itinerarul personajelor biblice, nu de adâncimea
textului:
Iisus
a mers..., luând cu Sine..., atunci le-a zis..., iar apoi
ridicându-Se din rugăciune..., Iisus
a vorbit cu ucenicii Săi înainte de Pătimirile
Sale, arătând că întristarea lor se
va preface în bucurie... Și imediat sare la Iisus Hristos Domnul se afla pe Cruce răstignit („se” cu „s” mic, „cruce”
cu „c” mare; dacă nu mai adăuga și „răstignit”, puteam să-nțelegem că făcea altceva
pe cruce?), întunericul de la ceasul al șaselea,
cutremurul de pământ și sfâșierea
catapetesmei templului din Ierusalim.
Nimic însă despre „pietrele” care s-au despicat sau
despre mormânturile care s-au deschis și corpurile (multe) ale sfinților adormiți
ce au înviat, și care, ieșind din cripte „după învierea Lui, au intrat în Sfânta
Cetate și s’au arătat multora”
(Matei 27, 51-53). Nici pomeneală. În schimb, o plimbă „poeticește” prin
personificările astrelor din slujba Prohodului Domnului: „Luna, Soarele...,
robi binevoitori..., în mantii negre s-au înveșmântat”.
Ulterior ajunge și la evenimentele de după moartea Mântuitorului, când ucenicii se tânguiau și plângeau..., întristarea femeilor care L-au urmat până la
Cruce..., acestea află de la îngeri
vestea Învierii. Pe drum Iisus le-a întâmpinat
zicând: Bucurați-vă! În după-amiaza aceleiași zile, Luca și Cleopa mergeau spre Emaus... Din
nou se ivește Iisus, ei nu știau că El e, dar o să afle la timpul potrivit. Pășim
în Sfânta Evanghelie după Ioan.
Acolo, în acea seară, Hristos-Domnul a
trecut în chip minunat prin ușile încuiate ale casei unde se aflau adunați
ucenicii Săi, fără Toma. Le-a zis
unele lucruri printre care și: Luați Duh
Sfânt! Cărora veți ierta păcatele,
le vor fi iertate și cărora le veți ține,
vor fi ținute.
Întrebarea care se pune aici este: dacă Toma n-a
fost de față la instituirea tainei sfintei preoții (Ioan 20, 22-23), el a putut
să ierte sau să țină eșecurile (ἁμαρτίας) altora? Sau întâlnirea cu el de după
opt zile (v. 26) și acele multe alte
minuni pe care le-a făcut Iisus în fața ucenicilor Săi (v. 30) au rezolvat
problema?
Daniel al nostru o scaldă cu replica: Deci, ucenicul Toma mărturisește deodată Învierea, Domnia și Dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat, arătând astfel că El este Biruitorul morții,
Domnul vieții și Dumnezeu Mântuitorul
Care S-a făcut Om pentru a dărui oamenilor viață dumnezeiască veșnică.
Excelent! Iar dacă apostolul Toma a zis așa, am și
priceput cum stă treaba cu dumnezeirea, domnia și umanitatea lui Iisus Hristos.
Ne-a lămurit de numa.
Urmând firul cronologic al evenimentelor
noutestamentare, ni se relatează că Iisus
S-a arătat iarăși ucenicilor la Marea Tiberiadei..., urmează pescuirea minunată și – cum putea să
lipsească? – reintegrarea lui Petru între
apostolii Săi.
Continuă: Sfânta
Evanghelie după Matei ne arată că, după
Învierea Sa, din morți, Hristos-Domnul S-a întâlnit cu ucenicii Săi și
în Galileea. I-auzi, Doamne! Te tot plimbași prin Țara Sfântă, nu glumă –
vorbesc singur. Însă ierarhul nu mă lasă să-mi continui gândul, și se apucă să redea
ce s-a-ntâmplat acolo.
Păi nu!? Doar e Duminica Învierii. Dacă acum nu ne
documentăm, atunci când?
O lungește cu Sfânta
Evanghelie după Marcu ne învață despre arătările lui Iisus după Învierea Sa din
morți următoarele: (...)
Deja m-a plictisit. Nu m-a surprins cu nimic. Să
mai ascult? În primul rând, evanghelia nu învață,
ea precizează unele lucruri. De învățat, ne descurcăm noi, cu sprijinul altora,
folosindu-ne, pe lângă resursele laice, și de Sfânta Scriptură.
Haideți totuși să vedem ce ne „sfătuiește”
evanghelia: Și înviind dimineața..., S-a arătat întâi Mariei Magdalena. Ea a vestit ucenicilor..., dar aceștia n-au crezut. S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei
care mergeau la o țarină..., pe când cei unsprezece ședeau la masă, li S-a arătat (Iisus) și i-a mustrat...,
și le-a zis: Mergeți în toată lumea...
Așa i-aș spune și eu lui nea Daniel, și aș adăuga:
„Vezi c-ai să te faci de cacao!”
Când a băgat iar placa cu Sfânta Evanghelie după... ne
spune că... timpul s-a oprit, nici n-am mai auzit despre ce evanghelist
fusese vorba. Mai dă-o-n spanac, măi Daniele! Letopisețu’ ca letopisețu’, însă despre misterul dogmei Învierii, când? despre ce vrea să-nsemne și învățătura asta nouă? despre rolul ei în rostul lumii? Atunci, poate
ceva despre consecințele unirii ipostatice? despre caracterul istoric și
metaistoric al Resurecției? sau despre (una mai simplă) ridicarea (trezirea) dintre
morți a lui Hristos prin slava Tatălui
(Romani 6, 4)?
Nuuu. El o ține langa cu Iisus S-a arătat (pentru a câta oară?) ucenicilor..., El a înviat cu
trupul, nu doar cu duhul..., a explicat ucenicilor că toate cele
petrecute cu El, adică suferințele
Sale, moartea Sa și învierea Sa, s-au împlinit întocmai după cum au fost
scrise sau profețite..., și că le-a
deschis mintea ca să priceapă Scripturile.
Ei, uite, de ceva similar avem și noi nevoie, nu
de enumerarea unor date istorice, pe care (fie vorba-ntre noi) cei prezenți în
Biserică le cunosc. Dar să presupunem că nu le-am fi știut. Schimbă cu ceva, în
mințile și-n sufletele noastre, acest rezumat al tradiției biblice referitoare
la evenimentele ce au precedat și au urmat învierii Nazarineanului?
Arhiereul este de altă părere – prin urmare,
suntem constrânși să-l ascultăm:
Iisus anunță făgăduința
Tatălui..., merg cu toții afară din
Ierusalim, spre Betania..., acolo
i-a binecuvântat..., și S-a înălțat la cer..., s-au întors la Ierusalim..., erau în toată vremea în templu. Din
cartea Faptele Apostolilor: Iisus S-a arătat... timp de 40 de zile..., vorbindu-le cele despre Împărăția lui
Dumnezeu. Epistola întâia către Corinteni: S-a arătat lui Chefa, apoi
celor doisprezece... și restul, până ce a terminat cu arătările.
Așadar: Iubiți
fii și fiice duhovnicești..., legătura
credincioșilor cu Hristos Cel înviat este izvorul bucuriei și mântuirii lor...,
deoarece femeile mironosițe au crezut în Învierea
lui Hristos binevestită lor de îngeri la mormânt, ele s-au învrednicit să-L vadă pe Însuși Hristos Cel înviat..., credința lor le-a schimbat întristarea în
bucurie..., bucuria și pacea care
izvorăsc din Hristos Cel înviat devin conținutul haric al vieții Bisericii Sale
și hrana vieții duhovnicești a fiecărui
creștin..., iar Hristos-Domnul, deși înălțat la cer, este pururea cu ei în toate zilele până la
sfârșitul veacurilor.
Nici nu mă miră faptul că cei din primele secole
creștine credeau că sfârșitul lumii stă să vină peste ei, de vreme ce Domnul urma
să fie cu ei (oricât de longevivi ar
fi fost) până când se vor fi terminat spațiile
temporale.
Duhul
Sfânt... se va dărui lor în plinătate în Duminica
Pogorârii Duhului Sfânt. Urmează pasaje din 1Petru, Efeseni, Filipeni, Romani,
2 Corinteni și explicația de ce, la
slujba înmormântării creștinilor ortodocși, se citește din cartea Apostolul...,
uitând să adauge cifra 1 (dacă tot se menționează) în fața primei epistole către
tesaloniceni.
Credința
Apostolilor... temelia și modelul credinței și vieții
Bisericii. Sărbătoarea Paștilor este
izvor de lumină și speranță, de pace și
bucurie... – moment în care mi-am amintit de mesajele primite pe telefon.
Lovitura de grație (ca să ne pătrundă la inimă –
Fapte 2, 37; în cazul nostru, la inimioară)
ne-o servește pe tipsie, într-un mod superficial, de-a dreptul „protestant”,
prin versuri ieftine și forțate din George Coșbuc și Ioan Iacob Hozevitul: „Tu plângi pe-al tău copil dorit!”, „Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!”, „A început orfanul [iar] să plângă cu amar”, „Dar clopotul s[e]-aude la cimitir sunând”, „Eu
sunt ș-aici cu tine, Hristos a înviat!”
Iubiți
frați și surori în Domnul... – urmează un epilog de toată jena, în care ni se amintește de jalea
noastră de dinaintea învierii și de beatitudinea de după, și despre cum să răspândim
această stare de euforie, pe care o avem în noi, celor care n-o au, astfel încât
acțiunile noastre să fie pentru ei făclii
de Paști sau lumini de Înviere. Nimic concret. Doar o rugăciune, un cuvânt bun,
un dar de prietenie și un semn de prețuire. Așa zic și io. De
ce să facem mai mult?
Pastorala continuă cu îndemnul de a aduce bucurie și sărbătoare în orfelinate, în
căminele de bătrâni, în spitale, în penitenciare, în familiile sărace și
neajutorate – ca și când acest lucru nu era de la sine înțeles, și urma să se întâmple
numai la Paști.
Pe urmă trântește, cu părintească dragoste, salutul pascal: Hristos a înviat! și așteaptă să i se răspundă. După care ne urează
Sărbători fericite!
Harul
Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!
Măcar a fost sincer. A știut că, după o asemenea
predică, o s-avem multe de pătimit.
