Când gândurile vin năvală și cerneala picură cu nemăsură...
Presimt c-o să
plesnesc. Mi-e mintea ticsită
nădejdea-mi slăbește
Un martiriu
autoimpus... scuip venin... demoni fardați...
Nu mă-nspăimânt sunt
treaz și deși... sătul
îmi ghiorțăie
trupul. Este târziu nu-mi iese
Mă străduiesc. Nimic
Dacă ajunge zilei
răutatea ei n-ajunge timpul
E bizar când ai
ce spune și nu știi cum
Ăia de la opt găuresc
pereții deci nu poți citi
come ti piace
Ea își ia zborul bormașina
se oprește
Liniște și pace
„Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență
îndârjită
opune inconștientul tendințelor conștiinței.”
C. G. J.
Joi 11 iulie 2013
Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru
Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe
primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al
doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe
care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean
neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a
schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:
Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de
restaurantul Perla, mă grăbeam să urc
faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe
ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă
pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială
ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o
atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.
La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o
barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era
ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui
în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina
porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam
inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau
mă pregăteam de o nouă „tură”) am
răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”
Mă întâmpinase o domnișoară pe care am
recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud... În
izmene albe și cu părul șiroind...
Presupun
că put ca naiba, iar ei îi arde de pești - tot ce-am avut
de spus.
⁕
Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine
urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un
vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.
Ne plimbam (ba per
pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate
anonimă, de a cărei infrastructuri excelente
ne bucuram discret. Conversam în interior.
Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse
recent, dădea impresia că am fi circulat
pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.
Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură
metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă
precisă (întrucât oriunde am fi mers,
ar fi fost bine), iradiați
intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi
de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări...? marcaje...?).
Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit.
Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei
stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai
multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor.
Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre
cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.
La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț,
am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe
banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită
prezența tulburătoare. Fereastra larg
deschisă... Plasă de țânțari, nema.
Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de
perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile
rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în
spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am
ignorat-o.
Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a
cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o
mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă,
tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți
în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul,
prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor
mai frumoși două’ș’cinci de
ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum &
bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți...) era deja
mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești,
perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de
dimineață și căcaturile ulterioare.
Nu mă-ntrerupeți, dom’le doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și
interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm
despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu
sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul
meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe
care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară,
că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția
de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit
la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu
s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.
Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.
De ceva vreme, cam de patru anotimpuri ce nu
dispar cu una, cu două, am reușit să-mi echilibrez libidoul – falnică pleură testiculară
într-o púrure expansiune, îmbâcsită cu lentile de contact ce scormonesc pe unde
apucă, în timp ce bulbii de carne apoasă se umflă, se dezumflă și se-ntorc pe
dos, ciopor de nervi întinși la maximum, plus o congestie la mătărângă, când le
văd cum intră și cu ce țoale sunt îmbrăcate, provocându-mi frisoane,
Luna iunie, bulendrele-s neîncăpătoare, picioarele
se văd din avion, atrag privirea nesătulă, leoaicele se îndreaptă spre oglindă,
șefa îmi face semn să nu pierd clientela,
arată fresh, ca fetițele din
hebdomadarele glossy, cică se descurcă,
ele doar se uită: „Te anunțăm dac-o să avem nevoie...”,
Făloase, cu părul strâns la spate, fiindcă-i cald,
iar aerul glacial al climei artificiale le betonează gurguiele, apreciază, se
simt privilegiate și nu le pasă de gura târgului, trec semeț pe culoarele
magazinului, împrăștiind căldură din căldura zonelor strâmte, sfidând temperatura ambientală cu freoni ce se infiltrează
pe unde nici nu s-ar fi gândit bunică-mea paternă, care, în clipele ei de
trezvie, când își împăturea câte-un budigău până-l reducea la jumătate din
dimensiunea lui reală, se întreba, de față cu nepoții ei: „Cum chizda mă-sii di
poartî unili muieri numa un petic di tifon pi chizdă șî nu li i rușâni?”, p-ormă
trăgea de colțurile accesoriului intim ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui mărime
(primul liliac alb, din istoria noastră neprihănită, pe care-l vedeam, timorați
și captivați deopotrivă), hlizindu-se în sinea ei de rusoaică botezată-n vodcă (fostă
șefă de promoție la Liceul Militar), etalată ori de câte ori i se urca la cap să
ne inițieze în misterele femeiești,
Felinele sunt în căutări, străbat sala și se așază
lângă o stivă de cutii cu saboți, în poziția piticului ce vrea să facă piș: „Pe
roșu nu aveți?”, uitându-mă cum se apleacă și-i probează (pantofi din piele, c-un
fel de șnur între degete..., celibatare dezvirginate pe banchetele mașinilor cu
numere de Bulgaria), posibil să te îndrăgostești simultan de...,
E simplu, îți pui capul pe pieptul uneia dintre
ele și-i spui c-o idolatrizezi exact cum idolatrizezi ziua de leafă, O să se
simtă datoare să-ți demonstreze că și ea...,
adeverindu-ți prin șoapte lascive atracția mutuală, iar apoi îți așezi obrazul
pe pieptul celeilalte dudui și îi recapitulezi monostrofa, dar n-aștepți să-ți
confirme că sunteți făcuți unul pentru altul (ca-ntr-un calcul logico-matematic
efectuat în Ceruri și rezolvat pe Pământ, că țărână suntem și-n țărână ne vom întoarce),
ci te ridici în capul oaselor, îți duci mâna (cu care scrii) la inimă și le
zici că vrei să te căsătorești cu ele și să le iubești ca pe una singură, eternă
și irepetabilă persoană blagoslovită cu firfireii necesari cumpărăturilor din
fiecare sfârșit de săptămână, cu o casă spațioasă și plozi cuviincioși,
Ăsta ești, mai mult nu poți, în caz că n-ai destul
lichid în conductă, n-o să le spui ceea ce ți-am șprehănit, de fapt e ca și cum
ai mușca concomitent din prăjituri distincte, ce mai tura-vura, proaste vor fi
dacă n-o să accepte oferta,
Cutezați, căci ale voastre sunt toate opincuțele
patriei, cu barete, panglici, capse și ținte! Însă nu vă grăbiți, Omnis festinatio ex parte diaboli est, și
plimbați-vă nestânjenite de privirea vitriolantă..., Jur c-o mână pe ecuson și
c-un deget în ureche, că mi s-a-nfundat, ce să-i faci? De la aerul acesta rece,
sângele zornăie prin vene, precum cuburile de gheață în pahare de coniac, prin știți
voi ce cluburi de căcat parfumat și cu umbreluță, Haideți, curaj! Deplasați-vă
fără menajamente! Sau n-am văzut eu... și mi se pare, sunteți actrițe?
Că toate mironosițele seamănă între ele, deși circulă
zvonul că ați fi originale, ba chiar sfioase, jenate acum de vânzătorul de
papuci, care de ceva vreme s-a abținut (efort atroce), ajungând la culmile
disperării de serviciu, și nu mă-ntrebați cum e aia, A zis-o, Așa va fi, voi
aplecați-vă în continuare și studiați-vă sandalele,
Be
yourselves (everyone else is already taken), și mutați-vă
poponețele de pe un taburet pe altul, probând și iar probând, Nu, nici pe verde
nu avem, dar am ceva iarbă, în caz că vă ține... Nimic? Atunci o las baltă, văzând
cum vă ridicați, cum călcați, poșetuțele pe umăr, rujul pe buze și întrebarea
pe limbă...
m-am smiorcăit destul pe umărul statuii din fața
stadionului lângă aprozar
colțul cartierului... cu vedere la peluza de răsărit
traversând dus-întors
zebra cu urme de frânări bruște și omizi bătucite
de velocipedele băieților cu ziare și de inginerii
de la Astra Vagoane
(plus dejecțiile animalelor de companie ce aparțin
altor animale de companie...)
asfaltul părea afânat. alergam să mă-ntâlnesc...
să te miros...
precum copoii din aeroporturi valizele suspecților
de dragoste albă
(văzduhul era un evantai de mucava)
dovezile rutiere... norocul de pe trotuar...
trasam distanța dintre noi cu tălpile belite...
acreala din beregată... solitudinea... nepăsarea celorlalți
și faptul că verdele semaforului putea fi chiar ea
înaintând spre mine
și nu un tu
psihogen ce dispare la fiecare schimbare
de culoare
am verificat și la urgențe. nu erau utilați cu seringi și
tifoane
și m-am întristat de proasta gestionare a banilor publici
în sălile de așteptare ale gării...
da’ nici acolo...
disperat am alergat la catedrală să mă opun unei cununii
desconsiderând sonor parteneriatul ce urma să se încheie
peste ani vor semna un armistițiu de dragul prăsilei
ata ete pisicuțo dacă n-ai avut răbdare
toporașii tresar în bălării...
nu ne-am mai intersectat din brumar
zgâit... stupefiat...
dogma cotidiană e pecetluită
mă întreb dacă te-ai deșteptat
îmi răspund la întrebare
să nu te autoblamezi. poți să decartezi
eu cu prohabul pe jumătate tras tu stânjenită
că greșiseși compartimentul
probează...! gargară! depășește momentul!
cred că m-aș potrivi cu o surdomută
ciudate afecte...
seva cotiledoanelor extirpă negii
n-ar strica să fim generoși
dopul jidveiului face poc
faima mediocrității...
popa pupă poala mea io pup poala popii
uneori răzbim alteori plonjăm
mesia hristos e pistol cu capse
cine să dezlege misterul?
