Ruminație

În ultima vreme tot felul de chestii

imposibil de realizat   

Cât mai sus... peste un teritoriu arid!  

 

Situația e clară:

fie că pe alte meleaguri lumea n-a încetat

să benchetuiască

fie că la noi până și păsările au uitat

când vine primăvara

 

(3) Adesea mă gândesc la moarte

ca la o grenadă de amor aruncată într-o turmă de porci

ce scurmă pe terenurile clădirilor părăginite din incinta

fostului Stadion Olimpic

acum habitat din piatră pe piatră nerămasă pentru jivinele

din împrejurimi

 

Va veni păstorul și-i va mâna cu joarda lui de alun spre

locuri anonime

 

A doua zi (de Ignat) va fi plângerea burților și judecata

opiniilor

Brigitte Bardot visits Pablo Picasso at his studio near Cannes in 1956

În căutarea unui titlu

Îmi închipuiam cum i-ar fi stat dezbrăcată, rochița cu buline trandafirii ar fi fost pe spătarul scaunului vopsit recent de către unchiașul care administrează această cabană situată în muchia poieniței mărginite de-un codru de foioase, răspândind răcoare, cu mâinile ei calde curățând cartofi (încolțiți) între picioarele sale netede, aidoma cojilor de portocală, bronzată nimfă a unei păduri din ce în ce mai rară, bag de seamă, de vreme ce pot să văd dincolo de coama dealului, chiar și-n zilele cenușii de ploaie, cu dâre slabe de sudoare ce-i lucesc pe beregată și-n josul pieptului voluminos, două mere red delicious ce așteaptă să fie culese de falangele încordate ale unor degete ce nu dau înapoi, ci se luptă, incitate de văpaia roșului de muletă a celor două fructe analeptice, zemos de apetisante și de potolit setea necumințită a unei după-amiezi de vară,

din fericire la umbră, doar noi și-o cratiță, în camera obloanelor cu parfum de scândură udă, praf alergenic și lac de unghii, un zuluf ștrengar i-a alunecat de după ureche, pana porumbiței, un os de pește ce pornea din frunte, și unul din partea cealaltă, frați gemeni, cornițele îndreptate-n pământ se mișcau anterior-posterior, două tije metalice ondulate, atrase de-un magnet, aduse la viață printr-o vrajă, zgâindu-se în punga de gunoi, un ziar vechi de-o lună, sub privirea ei ageră care, când la ușă, când la mine, se deplasa în căutarea spațiului „eliberator” pe care, jurând că n-o să și-l mai dorească, îl lăsă în locul și timpul din care fugise, de comun acord, asemenea unei beligerante resemnate, cât mai departe de falsitatea în care se compromisese, alergând să se salveze, o părăsisem, la braț cu cel care i-a priceput amărăciunea refulată în inima ei de pasăre flămândă, ciufulită pe interior, mângâind-o pe târtiță, în exterior aranjată, haine strâmte, coafuri rebele și-o grozavă colecție de poze amuzante, pe cea mai forjată rețea de socializare de pe www,

pahare cu bere și gin tonic, un piercing în buric și mult ruj pe obrajii partenerilor ce-și purtau ochelarii de soare și pe timp de noapte, în plin clubbing, iar stelele bariolat-sclipitoare li se reflectau în lentilele Ray-Ban-urilor, în spatele lor stelaje cu sticle de whisky tras în cremă, o haită de amorezați publici, lipsiți de orice problemă, Mâinile sus!,

Sunteți arestați pentru port ilegal de strângeri de mână, cu cotul pe după gât și-mbrățișări pe banii babacilor care vă scrutează de parcă s-ar vedea pe ei înșiși în pielea întinsă a unor tinereți, acum demodate, ei încă-n viață, ce-a trecut cu nesimțire, lăsând un gol pe care numai voi îl puteți umple, pe urmă în alte ipostaze, tolăniți pe burtă, în patru labe..., orgia mamiferelor marine de pradă..., o încrengătură de mădulare tatuate, transpirate, stropite cu spumă, rotitoare, ascunse... la vedere..., debordând unele din altele și intrând care pe unde, colaj tenebros de scintile,

apoi un braț, al cărui deținător își vâră de fiecare dată moaca în prim-plan, irupe, în timp ce fotografiază intensa partuză în splendoarea-i contrafăcută, căci (până și buzele le fuseseră pecetluite de insatisfacție, gurile uscate de tăcere, cu membre inerte, scobiți din interior de vinovăție și mințindu-se în intimitatea lor pură) se vedea clar c-au sfeclit-o, le convine de minune, nu le pasă, bucuroși că-și imortalizează agonia colectivă, iar asta doar în cazul în care nu sunt surprinși în habitatul lor virtual, navigatori ai teritoriilor virgine,

introduși acolo cu ajutorul gadgeturilor, la discreție, o regiune din care nici propria lor voință, date fiind necesitățile imperioase, n-are să-i scoată cu capul pe umeri, marionete ale unei iluzii ce progresează simultan și se hrănește din idealuri, ademenindu-i, păcălindu-i, șoptindu-le brașoave ori de câte ori își vor pune țeasta pe umărul ei diafan, ca să-și plângă de milă, pe tăcute, pe-o foaie de hârtie lucioasă sau pe ecranul pixelat al unui telefon mobil de ultimă generație, din care și ea face parte negreșit,

un copil față de care, examinând-o cum stă aplecată, natura n-a lucrat cu parcimonie când a creat-o și a învârtit titirezul, punând-o-n mișcare, rugându-mă s-o țină așijderi, tânără și decoltată, în rochița cu buline, mulată pe coaste și desfăcută pe șolduri, puțin rubensiene, tufuri de carne inocentă, ce, observate din profil, îmi resuscitează ambiția de-a le escalada cu agilitatea și hotărârea unui cățărător versat, sprijinit în alpenștocul rigid ce iese în clipele de ananghie, mușcând din roca compactă și scuipând lavă, ținându-mă lipit de rusticele rotunjimi, aci și-amu,

eroii principali și soarele orbitor din ușa cu plasă antiinsecte, deschisă pe durata incomensurabilă a zilei pentru oricine ar fi vrut să vină și să se uite pe furiș cum unul trage coaja de pe barabule deoparte, iar celălalt, amețit de la zăpușeală, visează la rozul hipogastric al gospodinei, triunghiul isoscel caracteristic imaginarului sănătos din mentalul oricărui bărbat care își făurește fel și fel de opinii ce mișună, particule de apă sărată, prin corpul său născut, educat și ajuns în sfârșit la vârsta maturității care-i permite să și le-adune pe toate într-un punct nevralgic de unde, nădăjduind ca cineva să execute o incizie și să dea la o parte pereții musculari ai organului ce le adăpostește, vor țâșni laolaltă într-un glas și-ntr-un zvâcnet de voluptate înspre feliile zemoase ale piersicii din vârful trigonului aflat în fierbere dureroasă,

astăzi producem, în lipsă de altceva și cu maximă precauție, un compot rămas fără idei, tu alinți animalul de casă, suntem obosiți în urma efortului intelectual depus, dar ahtiați de leșuirea reciprocă, din nou, pupile-n pupile, ne propunem să inspectăm cu truculență...,

eram doar noi și „veteranul” care coborâse-n târg să cumpere câte ceva pentru gurile ce vor mesteca și înghiți în cantități reduse, pentr-o excelentă digestie, bucățile din ratatouille-ul à la grecque pe care îl vom pregăti pentru mai târziu, când temperatura își va trimite gradele la culcare, vântul își va face simțită prezența împreună cu nelipsiții țânțari, lăcomiți pe sângele proaspăt de oraș, sătui până peste trompe de turmele puturoase de oi pripășite-n proximitatea piscurilor montane și de cirezile cu izuri pestilențiale din fundăturile văilor din vecinătatea cătunelor, atentând, chiori de foame, la igiena noastră dacă li s-a dat întâmplător ocazia să intre în încăpere, din dezinteresul protagoniștilor, la scârțâitul ușii și-al ferestrelor sau – Arde-i-ar lămpașul! – au profitat de lumina aprinsă în odaie, ca să-și facă loc prin interstițiile (astupate incomplet) ale celor pomenite mai sus,

sugători neostoiți, purtători de microbi, pe care ea îi detestă mai tare decât mine, și are de ce, fi’ndcă nu o dată i s-au beșicat ciolanele din cauza acestor nepoftiți ai biosferei, de-a fost nevoită să-și calmeze pielea cu un unguent pe bază de extract de lămâiță și, apoi, c-o alifie de gălbenele, să-i grăbească cicatrizarea,

cât a mai tras, sărăcuța, nefamiliarizată cu atitudinea agasantă și lipsită de scrupule a micilor bestii înaripate, ce ne cercetau din verdele pe cale de-a se-ntuneca al ulmetului din preajmă, amintindu-mi de ziua în care am remarcat-o pentru prima oară într-o poză de pe Tinder, stând buză-n buză cu cel pe care-l considera feblețea febleților ei de fată cu mari așteptări (fanteziste) de la traiul monoton, însă autentic, de simplă vânzătoare într-o marochinărie, zâmbet larg, mutrișoară imaculată, sâni generoși, dantură impecabilă și-o pereche de picioare atletice, deopotrivă cu ale jucătoarelor profesioniste de tenis, ce dădea târcoale unei tejghele de sticlă, pentru a-i convinge, iscusință persuasivă, pe cei care ar fi vrut să-și procure câte ceva din magazin, fi’ndcă-s produse de calitate, fi’n’că-s la ofertă, fiindcă unul sau două accesorii în plus nu strică, și (într-un final) fi’ndcă au garanție și li se pot (în caz de nemulțumire) returna biștarii achitați pentru ele,

păcat că anii nu se pot întoarce, așezați, după acceptare, cu grijă în cutia de tablă din sertarul cu cheiță dindărătul tejghelei, nasol că inima ei rămâne sigilată, nutrind speranțe titanice în flerul unui lăcătuș mecanic care o va descuia, gâdilându-i găurica lăcățelului care-o să cadă, scornind cu patos, iar zăvorul trosc!, frizând certitudinea că fitece rățoi care-i surâde și-o complimentează poate să fie alesul,

doar că n-a fost, flăcăul era îndăgostit mai mult de ficțiunea lui decât de ea, etalându-și panoplia de țoale pe alei de parc, în mașină, cluburi, pe bicicletă, restaurante de lux, obținând un discount la sandale, pe plajă, cu barca, la plimbare cu câinele, la țară, cu prietenii, la serviciu, discutând, dându-se cu rolele, murind de caniculă sau de ger, în orice anotimp, în plin proces digestiv, la o înghețată, indispus ori ba, la volan, pasager, băut/treaz, la o nuntă, un botez, onomastică, aniversară, conferință, spectacol de teatru, serate muzicale, open space events & block parties, prânzuri acidulate sau cine fine, aruncând cu privirea lui instinctivă spre complicata descoperire istorică, care este oglinda electronică a ultimului smartphone, marcă nord-americană, în care, holbându-se... cu suspiciune la adevărurile valabile (unice) sub soare, se îndoia, suferind pentru că n-a atins numărul scontat de aprecieri, de pozele postate pe rețea,

poate chiar cea care mi-a captat atenția, cu un el și c-o ea, vedere frontală, ținându-se de mână, și-o inimă de ciocolată albă, inscripționată cu mențiunea Ne iubim atât de puternic!, fapt ce m-a dus cu gândul la următoarea aserțiune,

ăștia au nevoie de aprobarea (prin like-uri) întregii biografii, ajungând să depindă de toanele unor pierduți în spațiu (ca și ei), pentru te miri ce amănunt din viața lor particulară ce se abrutizează gradual (Dar dacă acel semn de exclamare nu este ceea ce pare, ci-i numai un avertizor de interogare...?), dorind să afle părerea altora pentru a-și putea continua existența (ratată din start) ce le-a rămas (ca s-o amaneteze) pe ecranele viu colorate ale intercomunicării multifațetate, presându-i cu forță degetele lungi, fără reacție din partea lui, urmărindu-i căutătura fixă, în vreme ce el se uita în telefon și încerca să nimerească poziția perfectă pentru a pune în evidență (deși era limpede că habar n-avea) preocuparea esențială a individului narcisic, lăsând-o într-un con de umbră pe cea care îmi stătea acum în față, murdară-n palme,

atunci era doar un copil în creștere, sceptică..., ce-și ținea de mână părintele, frica de abandon..., gândind că ceva nu miroase OK în combinația care la debut părea una fără cusur, ca două ochiuri într-o tigaie de teflon, nițică șuncă și brânză rasă, în farfuriile pe care și le-au fotografiat a doua zi, cu titlul Cât de gustos!,

găseam că, în mod netăgăduit, ceva e putred în Danemarca, o știa și ea, după cum aveam să văd peste câteva luni, când (în ciuda dificultăților apărute din motive lesne de înțeles, dacă stăm s-o admirăm și s-o analizăm din calcanee până-n fontanelă, ...un chip de înger) a reușit să se despartă de bărbățelul-feblețe, devenit între timp cea mai proastă alegere ever, și să-și vadă de viața reală pe care era cât pe ce s-o distrugă, crezând în tot ce zboară și gustând din tot ce nu se mănâncă, chit că-n acest moment și mie-mi vine să acționez necugetat, să-mi lipesc limba de pulpa străvezie a unei reverii și să-mi umflu nările, mușinând, damfuri de axile încinse..., caprifoiul din colțul cămării utilizate pe post de bucătărie,

cu plasa de la ușă trasă, unchiașul pasămite a uitat să mai urce și n-o să vină în seara asta, stând în picioare înaintea chiuvetei adânci, cum au bătrânii de la țară, clătind cartofii ce ardeau de nerăbdare să se coacă în hora selectă și diversificată a celorlalte legume preparate într-un vas de lut, mărime medie, în care vor fi așezate, unse cu ulei și condimentate, tocmai bună de împins în fundul cuptorului pe lemne din latura stângă a cabanei care se stingea în zarea din ce în ce mai îmbeznată a unei curbe ce revine ori de câte ori iau poza de pe noptieră și mă-ntreb cum de-am dat greș și-am postat această amintire?

și ce bine începuserăm! și cât de repede ne-am acomodat și-am rezistat și ne plăcea și voiam să nu se mai termine! și cum am ras o oală-ntreagă de ratatouille dintr-o singură suflare!

(4) Din balconul meu de cleştar

relatez cu franchețe

 

E trecut de mijlocul lui iunie și încă n-am ajuns să mă întind

cu burta la soare

A trebuit să îmbrac hanoracul și să încalec indezirabilii pantaloni

lungi – fiindcă turna cu găleata și bătea vântul ăl mai nenorocit

 

Nu aveam chef însă mi s-a cășunat să merg la biserică

 

Poarta era ferecată iar încăperea era lipsită de orice suflare

Plecaseră în nu știu ce localitate cu ocazia habar n-am cărui

eveniment sărbătorit cu mai multă evlavie acolo

Așa c-am făcut cale întoarsă și am luat-o încet spre mall

unde le-am vizitat pe fostele colege de breaslă

 

Intrând în vorbă...:

Ce faci?

Bine. Tu?

Mă descurc. La lucru?

Cum se vede

Salariul?

Același

Vânzările?

Ca-n fiecare an

Șefa?

Azi e liberă

În rest?

La muncă ș-acasă

 

Îi zic că ne auzim mai târziu și-mi continui plimbarea pe

holurile stridente cu pereți de sticlă și fier...

trecând prin dreptul unui magazin... atent să nu mă împiedic

de trupșorul unui puradel scăpat din lesa bașoaldei ce se holba

la colanții unei domnișoare al cărei parfum se mai simțea în aer

 

(Creaturi mercantile lungindu-și gâtul după prima doamnă a

României... în vizită la o fabrică de cherestea flancată de

salahorii și strungarii pistruiați de rumeguș...

părul în falduri îi amețise pe toți – chiar și pe mine)

 

I-am înjurat în gând

 

Altă prăvălie replici identice

Noutatea era că se însoară: Condoleanțe!

Apoi am strâns-o în brațe. Mai că mi-au dat lacrimile

N-am întrebat-o în ce dată

Am plecat mai departe. Coșulețul cu reduceri beletristice

aflat în pragul librăriei cu dichis de la etajul doi și

cocleala aburindă a fast-foodurilor...

 

Cumpăr salut pe cine mai salut și demarez spre Vlaicu

Plouă – iar n-am umbrela la mine – pierd tramvaiul și o

iau per pedes sfidând Natura

 

Îmi zic Nu mai e mult și mă screm să cred

Tenișii fac spume bluza se lipește de piele

Noroc că am glugă

 

Dau să intru în scară și simt o mână pe umăr

 

O știi pe aia vărgată și pufoasă?

Da – îi răspund doamnei administratoare

A călcat-o autobuzul

Mutra i fu copleșită de mâhnire... cerul necurat se încovoia

peste blocuri

 

Urc pășesc în apartament mă schimb spălat... uscat...

și pornesc tembelizorul:

 

o tânără de douăzeci de ani a fost arestată sub acuzația de

dublă omucidere din culpă după ce și-a oprit brusc mașina

pe o autostradă intens circulată

ca să facă loc unei familii de rațe drăgălașe ce se rătăcise

ajutându-i pe motocicliștii din spatele ei să se izbească de

bolidul grijuliu cu forță brutalitate și imprudență

– stimați telespectatori – murind pe loc

...și condamnată la închisoare pe viață

 

Germania a fost pe punctul de-a fi învinsă la fotbal

de către o reprezentativă a Africii

Războiul Stelelor a fost desemnat cel mai bun film

al tuturor timpurilor

iar mâine – o spune cu umor prezentatorul – va fi soare

în orașul de pe Bega

dar în niciun caz în cel de pe Mureș

 

(3) Jurnal de Recepție. Clienta

Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu... chestia cu decontarea banilor”.

Desigur! Cu o condiție – explicându-i-o-n detaliu, nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni riscante. Așa-i politica..., așa e-n viață, așa-i peste tot.

Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea să rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.

Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o duc prin trei-patru... curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, donșoară, ca să nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu sălămior și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară..., dușuri cu apă caldă și rece la orice oră, da’ numa până mâine la 12:00 p.m., când se va face check-out-ul..., cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă parale... internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând, un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul – n-avem cod roșu de căldură.

Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și, cu mâna întinsă către obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n emisiunile de teleshopping. Hăbăucă de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă și acadea, răufăcătorii – incomensurabili.

Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm pe scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte de corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem îngemănați, chiar dacă soarele va penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei normale, odată cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne ia cu leșin și să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce, pe străzi identice, la casele în care au trăit ai lor frați, părinți și bunici, înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început năzdrăvănia, cu mult mai devreme de-a mă naște, a trăi și-a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce trecuse de sâni, părea s-atingă tavanul, iar acum aranjează prosopul înnodat..., un bandaj în jurul capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește ca s-ajungă în pat..., cu genunchii la piept, scăldată de lumina pluricromă a ecranului.

Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se apropiau de rozeta cu petale delicate la atingere, iar indexul aștepta să fie vârât... mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă... lăsându-se pe spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se extrem de convenabil pentr-o noapte banală de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de parcurs... cu picioarele flectate, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului sacru – abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.

O să trec pe la tine, chit că n-am fost invitat. Iau și cheia de rezervă. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.

Îndrăgostit în luna mai

Ori a uitat Dumnezeu de mine, ori răbdarea burlăcească n-a mai avut răbdare, că m-am apucat de iubit în luna mai, odată cu venirea căldurii de oraș, tăcut și consecvent în sinea mea, tinzând spre inima celei ce abia dacă-și amintește cum mă cheamă. Ori aerul stricat de primăvară e de vină, ori vremea neastâmpărată din parcuri, ori banii care-mi părăsesc buzunarele pantalonilor pe care-i schimb la fel de repede pe cât mi se duc paralele prin terase cu măsuțe de sticlă, pe ceaiuri și cafele, pe băncile cartierului plin, de cum s-a dezmorțit vremea, cu băieți și fete, și sticle de apă minerală îmbuteliată, toată-n plastic, ca cerul dimineților azure, la temperatura camerei în care stau, gândindu-mă la ea, încercând să dorm, neputând defel, fiindcă nu reușesc să-mi liniștesc gândurile ce se aprind la amintirea ei,

Cum râdea, cum mergea, cum își plimba degetele prin părul ei electrizant și demonic, lung până la dunga imaginară a sfârcurilor, pe care și-l legăna, cu delicatețea felinelor de casă, de la mijloc, și-l întorcea spre vârfuri, ca o coadă de pește ce plesnește-n apă,

Ori soarele – dușmanul născut din noapte – mă deochease, ori luna – amantă a nevroticilor – îmi turnase, prin ferestre, lumini reci de-ngrijorare, că, atunci când mă străduiesc să-mi lipesc pleoapele, femeia pe care o venerez, ca și când aș cunoaște-o de-o viață, mă trage de pe șoseaua ce duce spre țara viselor, dar nu cu zâmbetele ei de baptistă ștrengară, ci, dimpotrivă, cu zelul școlăresc al unei tocilare de a-l impresiona, prin seriozitate, pe dascălul care o admiră, ieșită la tablă,

Părul ei negru se amestecă în fondul imens de sticlă vopsită, iar rândurile de cretă, pierdute în colțul tablei, devin mottourile unei posibile idile interzise. Ori poate ploile din ultima săptămână, ce au făcut ca teii ce-mi străjuiesc aleea pe care merg la serviciu, unde-am văzut-o pentru prima dată, să plângă-n râuri de lacrimi parfumate, și să-mi provoace dureri de cap, catalizatoare de insomnii:

Gleznele ei, sub tivul blugilor cafenii. Coatele ieșite-n afară, ca două aripioare laterale. Gropițele din obraji și urechile ascuțite de forma frunzelor de fasole sălbatică, agățătoare, șucară... Privirile din jur. Pasul ei de domnișoară...